Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Flori la picioare” de Florika Waltère

53
conversatie femei florika waltere

logo rubrica stress & the cities– Ce te doare? – Îmi trebuie un certificat medical pentru mâine, ca să am trei zile. – Plecați în weekend prelungit? Nu v-ar prinde rău, poate vă regăsiți… – Cardi, dragă, nu te-ai săturat de povestea noastră de 15 ani? – N-arăți bine și ești agitată, îți iau tensiunea… Olala, e mare. [pauză] – Pot să-ți spun un secret, Cardi? – Pe care îl știm cu toții, că vă despărțiți? – Acum e de-adevăratelea: mâine mă mut de-acasă. El e plecat cu treburi la București și fiica e la Maastricht cu o bursă. [pauză] – Să fie într-un ceas bun. Cum de te-ai hotărât? – Nu eu m-am hotărât, eu parcă sunt paralizată, știi și tu; mă las de ani de zile în bătaia urgiei pe care o varsă el. Fiica nu mai vrea să vină acasă în scandalul continuu. I-am promis că găsesc un apartament pentru noi două. – Cine te ajută să te muți? – Am un prieten… – Foarte bine, vezi să nu-l ia soțul la bătaie. – E de la serviciu… – E coleg sau… partener? [pauză] – Te rog să nu transpire nimic, la nimeni. Va folosi orice contra mea la divorț. – Ai dreptate, n-ai nicio grijă, cabinetul meu este mormânt: nu iese niciun secret de-aici. [pauză] Nu arăți bine și ai tensiune mare. Trebuie să îți fac o ECG. – Cardi dragă, nu am timp, trebuie să împachetz deja… – Mai domol! Vrei certificat de la cardiolog, ai tensiune mare și nu vrei ECG? Nu se poate. Întinde-te pe banchetă!

– Cardi, prietenul, partenerul, e cu 19 ani mai tânăr… [pauză] – Și unde-i problema? Mă bucur pentru tine și pentru toate femeile: de ce să-și ia numai bărbații pipițe tinere? – Dar el nu e un gigolo! Îți dai seama că n-am nici bani, nici timp și nici imaginație pentru așa ceva… e un neamț de la administrația de rețea, care zice că se uită după mine de multă vreme. [pauză]   – Da, trebuie să fii foarte discretă, ca să protejezi legătura și ca să nu fii pusă în dezavantaj la divorț. Fiica știe de iubit? – Nu, totul s-a precipitat după ce a plecat ea în Olanda cu bursa Erasmus. Mai stă două luni. – O să-i spui când vine, nu-i așa?  – Nu știu, ea vrea să facă un master în Franța sau în Anglia, așa că… – Asta nu-i urgent: urgent e să stai calm și să judeci la rece ce îți trebuie ție: iubitul e providențial acum. – Dar nu pot să ies cu el nicăieri. – De ce? E handicapat? – Dimpotrivă, arată bine. Dar e un subaltern… – Lasă-mă dragă-n pace, nu ne-am lămurit cu toatele că diplomele lor nu ne fac fericite? – Îmi pierd prietenii! – Prietenii se duc oricum. Și eu i-am pierdut după divorțul meu dezastruos, 7 ani de divorț după 20 de ani de căsnicie. Nu era să pierd și cabinetul și pacienții? – Doar tu ce ai umblat atunci pe la „prieteni” ca să mai vină câțiva la consultații. [pauză] ECG-ul e în regulă. Ia calmantele astea. Sună-mă dacă nu te simți bine.

– Iubita mea, lasă-mă să te răsfăț. Să-ți simt formele subțiri și rotunde când îmi trec mâna peste corpul tău… Am pregătit un show ca să te îmbrățișez mai bine… – Ne trebuie nouă show? Ni-l facem noi înșine! – E de ambianță… îți place? [pauză] – E foarte frumos: ai adus aurora boreală pe plafon și pe pereți… și ai găsit melodii astrale… Nu e Jean-Michel Jarre? – Știam eu că vibrăm împreună… Poți să îmi faci o mare plăcere? – ??? – Să petrecem câteva zile la Paris. – Aaa, dragule, tu te gândești doar la Dalida. – Mă gândesc și mai mult la Dalida de când suntem împreună. Toate cântecele ei ni se potrivesc, așa cum mi le traduci tu. Îți plac CD-urile pe care le-am înregistrat pentru tine? – Da, sunt minunate, le ascult mereu în mașină, la bucătărie. – Iubita mea, muzica pe care o imprim pentru tine, o imprim și pentru mine și când o ascult te simt lângă mine, așa cum te simt când iau în brațe cămașa ta de noapte… – Îmi plac mult și cântecele românești pe care le-ai înregistrat pentru mine. – La ele am lucrat o săptămână, pentru că nu le înțeleg, le-am ales după melodie. – Sunt frumoase și textele. Ți-a scăpat un cântec portughez printre ele. – Nostim, nu?[pauză] Mergem la Paris?

– Cum v-ați distrat azi, porumbeilor? – Parizianco, am ieșit mai târziu, fiindcă am fost aseară la spectacol la Moulin Rouge și apoi cu vaporul pe Sena. – Și azi dimineață? – Eu am vrut să aprind o lumânare la mormântul lui Dalida din cimitirul Montmartre. – Ești catolic? – Da, dar nu pentru că sunt catolic. Eu am o venerație pentru ea, nu e doar artistă, e divină. Nu sunt singurul ei admirator: are un monument sculptural din marmură albă și era o mare de flori la picioarele ei. – Vino cu noi, Parizianco, după masă la Palais Galliera, palatul modei, lângă Trocadero; au o expoziție cu toaletele pe care le-a purtat Dalida în show-uri și în viața particulară. Mai ține o săptămână. – Grozav, merci, dar n-am bilet… – Știți ce, doamnelor: rămâneți voi liniștite aici la desert și eu mă duc la bar să le cer intrare pe net ca să mai rezerv un bilet.

– E șarmant prietenul tău. Cât te invidiez: ești liberă, cu un bărbat adorabil care te răsfață… Al meu e un comod și n-are nicio fantezie, nici măcar la procurat bani. De-abia o aștept pe mama să se instaleze la mine, că e bătrână și are nevoie de ajutor. Poate simte și el așa că nu e de niciun folos și… pleacă. [pauză] – Știi ce imagine de bâtrânețe armonioasă îmi prezintă iubitul? – ??? – Vrea să împingă căruciorul când voi fi invalidă peste 30 de ani. – Asta se înscrie în morbidul german, dar în fine, e uman. Spune-mi cum ai ieșit din divorț. – Nu încă, e uzură mare. – Ai luat avocatul prietenei, ăla, al șaptelea? Care i-a încheiat ei divorțul în două luni, scăpând-o și de datorii! – Nu, am pe amica unei amice, care pe parcurs mi se pare cam slăbuță… El umblă cu măgării, cu alt rând de avocați la București… – Ești cel puțin convinsă că trebuia să faci pasul ăsta? – L-am făcut prea târziu, fiica mereu îmi reproșează că am maltratat-o sufletește. – Nu știi cum e bine: o prietenă franțuzoaică și-a refăcut viața, dar fiica îi reproșează că nu a păstrat mariajul cu orice preț, ca să aibă ea, fiica, o familie unită. – Câte familii, tot atâtea scenarii: știu alți arhitecți, cu doi copii majori, care tot într-o nehotărâre o țin, de muuulți ani, dacă să divorțeze sau nu, deși văd cu ochiul liber cum se strică și mai mult viața lor. Mai ales a copiilor, care sunt debusolați, nu știu în ce direcție s-o ia: cu mama, cu tata, cu iubita sau singuri, să rămână în vest, să se întoarcă în România, să lucreze, să studieze… până la urmă își păstrează toate opțiunile deschise, sunt deci liberi, dar nu aleg nimic și nu fac nimic.

– Stai bine, iubito? Pune și celălalt picior după gâtul meu… Să mai dau drumul la apa caldă?   – E perfect. Ce chestie, nu te-am crezut că încăpem… Nu e prea mare cada asta italienească.   – Bine că au cadă, la Paris aveau doar duș. Aici au fereastra largă spre colinele Romei și spre cerul alb-rozaliu cu chiparoși negri printre acoperișuri teșite… – Ce poet ești, de cadă… – Dă-mi fiecare deget al tău să ți-l sărut, cu unghiuțele ca petale minuscule roșii. – E o poezie românească „Dă-mi fiecare deget, din cinci, să ți-l sărut”, degetele de la mână, că nu e erotică, ci de slavă a abilității mâinii și a omului… – Eu slăvesc femeia din tine, care mă inspiră. Cu tine alături simt frumusețea lumii. Totul la tine e frumos: eleganța ta, glasul tărăgănat… – Mai pune-mi te rog un pahar de Tiganello, la ce-mi tot susuri pe la picioare… – Sau glasul vioi ironic și privirea galeșă ca acum. Îmi place și când te uiți sfidător sau concentrat, ca la serviciu, de știu colegii că nu-i de glumă… – Prego, nu-mi aduce aminte de ei! – Și cum mergi, ca un înger, de fapt nu mergi, tu pășești elastic sau plutești, ca azi când coborai scara nautilius de la Vatican, cu bluza flou fluturând albă și cu căpșorul tău rotund și blond, în nori parcă, pe scara raiului. Doar ochii negri aprinși te trădează că ești pământeană. – Preascumpule, n-ai băut niciun pahar și deja ești înflăcărat ca Romeo în scena balconului… – Îmi mai torn un vin… Uite-așa aș vrea să mor… – Și ăsta-i un cântec românesc, chiar se potrivește, e de pahar… – Tu nu simți ce bine armonizăm noi? Nu simți cum apa asta și aerul luminează în jurul nostru? Când mergem de mână pe stradă, nu sesizezi cum se uită unii la noi… cu invidie? – Nu vreau să mă invidieze nimeni pentru o clipă de fericire. Nu vreau să știe nimeni de fericirea mea, vreau să o păstrez doar pentru mine… – Dar de ceee? De ce nu vrei să încerci măcar să facem realitate cotidiană din visul nostru de weekend? – Dacă-l forțăm, îl pierdem și pe-ăsta.

– Îmi pare rău că nu e soțul meu, Mario, acasă. A plecat de azi la Milano, fiindcă mâine începe foarte devreme la un client. – Wow, draga mea, ai schimbat canapelele alea roșii de piele, acum v-ați… clasicizat. – Da, cu vârsta, de fapt cu tablourile acestea baroce, pe care le-a primit Mario moștenire. Să vă ofer un aperitiv și apoi v-am pregătit un prânz italienesc… – Doamnelor, nu vreți să mă duc eu vizavi să cumpăr un vin? Noi am descoperit ieri un Tiganello de 5 ani, care ne-a uns la inimă… – Cum dorești, dragule, avem și noi, dar cum vrei… – Ciao, poate întârzii puțin ca să cumpăr niște delicatese pentru acasă. – A vrut să ne lase între noi, știe că ne cunoaștem de-o viață și s-a bucurat că-l prezint și eu cuiva apropiat.   – Draga mea, dar de ce-l ții ascuns? E foarte reușit băiatul, mai ales voi doi împreună dați foarte bine, cum vă priviți, cum vă țineți de mână, la siluete… – Mai ales la siluete, că de la spate sunt încă liceu, ca pe vremuri, la baschet. – Crede-mă, arătați foarte bine împreună, de-abia se vede că tu ai ceva mai mulți ani decât el… – 19! – Asta nu știe nimeni și oricum se poartă la case mari… – Eu nu sunt nicio casă, niciun număr… – Stop, stop, stop: joci încă baschet, la seniori, ca și mine, ești bine înfiptă la institutul acela din Darmstadt, arhitectura de acolo e recunoscută, de bani nu cred că duci lipsă…

– Tu nu știi cât mă uzează divorțul… – Mi-ai zis că s-a încheiat. – Nu mai suntem soț și soție, dar mai avem atâtea de împărțit… suntem la partaj, iar el vrea să mă ruineze. – Păstrează proporțiile, n-aveți pe ce. – Cum să nu? Susține acum că apartamentul meu din București și casa părinților de la Snagov au fost achitate, respectiv restaurate din banii lui din timpul mariajului… Deși tot timpul l-a ros faptul că eu am câștigat mai mult decât el. – Urâtă chestie, se bagă peste ce ai primit tu de la părinți. Bine, dar aveți un copil, sunt pentru ea toate astea.   – Mă jupoaie cu avocații, de trei ani deja. Vrea să rămân cu un minim din care să nu-i pot oferi nimic fiicei, iar ea să fie la mâna lui, cum ne-a ținut până acum. – Ascultă, fiica știe de copilul pe care l-a avut el în facultate cu juna aceea? – Doamne ferește, a fost un subiect tabu. El a fost extrem de strict pe tema asta. Nu știu cum a reușit, dar nu a plătit nici pensie alimentară copilului… [pauză] Acum știu de fapt: femeia aceea a fost mai limpede la minte ca mine și nu a vrut să aibă nimic de-a face cu el. S-a căsătorit cu un danez și mai are încă doi copii în Danemarca. [pauză] Dar soțul tău din facultate, cu care ai venit în Italia, mai știi ceva de el? – S-a recăsătorit aici, fără greutate, așa țanțoș cum era… – Nu ni se scurgeau ochii după el la toate? Cel mai chipeș din naționala de baschet… – Dar m-am procopsit eu cu el, un macho, bine c-am scăpat! Mi-a deschis ochii Mario, mai mic ca el, dar oho! – Voi chiar aveți o casă de piatră, minunat, la propriu și la figurat! – Poți și tu să te refaci sufletește, ca om, ca femeie, dar trebuie să încerci. Mie-mi place băiatul ăsta. – Nu se poate: cad toți în cap. Ce zice fiică-mea? Ca vârstă e mai potrivit pentru ea. [pauză] Deși, dacă îmi aduc aminte de… – De cine? – Nu contează, un tip cu 12 ani mai în vârstă, care m-a adus de câteva ori cu mașina la facultate…  Când s-a înfierbântat la sărutări, i-am văzut ridurile și mi-a mirosit urât respirația lui… M-a luat și soru-mea la trei: „Ce e cu moșul ăsta după tine?” – Bărbații nu erau prea îngrijiți atunci…  [pauză] Cum vede… tânărul diferența voastră de vârstă? – Zice că la fizic se văd vreo 4-5 ani și că sufletește, sexual, în fine, tot chimismul, eu sunt ce și-a visat toată viața… și că fătucele tinere nu au decât disco și tehno în cap… Ce mai, e un romantic. [pauză] – Draga mea, înțeleg că ai o șansă paradoxală: ai dat de un neamț tânăr, serios, iubitor, romantic și… senzual. [pauză] Îți spun ca o prietenă dintotdeauna: viața nu-ți pune flori la picioare prea des, trebuie să știi când să le culegi. Tot n-ai aflat până la vârsta asta?

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.