Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Frontul german de vest și de sud-est” de Florika Waltère

30
florika waltere

logo rubrica stress & the citiesAnii ’80
– Am ratat ACTELE germane, dreptul de ședere și dreptul de muncă! Din propria mea tâmpenie: n-am știut un cuvânt, Zugehörigkeit/apartenență! Mi-am zis că trebuie să fie tot una cu Angehörigkeit/cetățenie. – Nu se leagă, Müha. Ai scăpat tu de capcanele securității și te-ai lăsat prinsă în capcanele limbii germane? – De necrezut, dar e real: o funcționară binevoitoare mă întreba repetat dacă sunt de apartenență germană, ceea ce și sunt, logic, după zece ani de căsătorie cu un sas, el educat nemțește în familie și la școală… Ei, la astea eu declaram clar și răspicat, fiindcă rămâne scris în actele lor că nu am apartenență germană, gândindu-mă că se referă la cetățenie, ceea ce îmi trebuie mie. Ei mă întrebau întruna același lucru și eu ca proasta nu mi-am dat seama… – Absurd, Müha: e aberant, să-ți pierzi din cauza unui cuvânt drepturile care-ți revin după căsătorie, chiar dacă ați divorțat aici! [pauză] – Am fost prea relaxată, Nemțea, la interviu. Eram ca și sigură că-mi aprobă germanitatea, în primul rând din cauza copilului de 8 ani, copil cu tată german, nu? –  Și eu am crezut, Müha, că e vorba de o formalitate la tine. [pauză] Cu ce să te consolez? Că și eu aflu de Zugehörigkeit/apartenență de-abia acum? Că și eu cunosc doar Angehörigkeit/cetățenie, ce ne doare pe noi? [pauză] E lăudabil în fond că ei acordă cetățenia ținând cont de criteriul apartenenței la cultura germană. [pauză] Poate reușește un avocat rutinat să te scoată retroactiv din eșecul ăsta… lingvistic. – Dar de unde să găsesc, Nemțea, un avocat lingvist, specializat pe drept de germanitate? Cu ce bani? [pauză] – Ce pot să-ți spun, Müha? Ăștia de la imigrare sunt foarte stricți… Pe mine la Zirndorf m-au interogat cei pentru azil de dimineață până seară. S-au legat de armată, ce grad am avut, la ce armă și ce secrete dețin. Acum aștept șase luni, dacă am ghinion chiar un an, până vine răspunsul de la comisia federală pentru recunoașterea azilanților. Nu am voie să m-apuc de nimic în acest timp. Iar aștept la nici 30 de ani, de parcă n-am așteptat trei ani pașaportul în țară. – Aici pot să te consolez eu, Nemțea. Noi cu germanitate n-am așteptat nouă ani pân-am ieșit? Tu cel puțin ești acum căsătorită cu un neamț de-al locului și nu atârni de azil cu drepturile. – Oh, ba da, Müha, am doar dreptul de ședere, nu și pe cel de muncă. Aștept azilul ca să-mi caut un serviciu legal și calificat.

– Müha, draga mea, sunt în Austria, la refacere cu soțul la un congres pentru medicii de familie. – Grozav că sunteți în Austria, dar nu te cred, Nemțea, că la trei luni după nuntă trebuie să te refaci deja. – Oh, da, trebuie să schimbăm decorul casnic, unde soțul nu-și mai scoate capul din hârțoage cu planuri și socoteli pentru cabinet. – Trebuie să înțelegi că e un viraj pentru el, bine că se ocupă serios. – Știu și eu ce-nseamnă să te ocupi serios. Însă el nu vede și nu aude absolut nimic altceva. Și-n mine tot cabinetul lui vede. – Să nu-mi spui, Nemțea, că s-a lăsat de chitară, de fumat și de coffee & cola non-stop. – Doar de chitară s-a lăsat. [pauză] – Hmmm! [pauză] E bine acolo? –  Cadrul e minunat, câteva doctorițe sunt cochete și frumușele ca voi, prietenele… În general e o ambianță de seriozitate profesională. Soțul mi-a trasat sarcina să iau notițe, ca să se ocupe el de cabinet din camera de hotel. – Păi, e perfect, Nemțea, te crezi la definitivat. – Chiar mai bine, e în germană și mă fac utilă. [pauză] – Știi ce? Nu sunteți departe de mine. Nu treceți la înapoiere din nou pe la Baronu’, ca să mă prindeți aici până nu mă mut la München? – Asta-i o veste mare, Müha! Se precipită idila cu inginerul bucureștean? – Da. Îi ard călcâiele și nu-mi dau seama de ce. Prea vârstnic nu e la 42 de ani, job bun are la întreprinderea lui văru-său, casă are de zece ani. Plus mamă care se ocupă de domiciliu și de fiul de 15 ani. – Müha, poate se atașează fiul de 15 ani de al tău de opt și-l orientează la școală și prin oraș. [pauză] Tu-l ai pe vino-ncoace cu limbuția ta. Poate se simte singur dl. inginer după divorț și tu îl înviorezi… – Să vedem. Cu copiii e mai greu, ambii sunt copii unici… Dar pretendentul are intenții frumoase și e îndrăgostit. – Păi, iubește-l și tu, mai ales dacă vrea să facă o faptă bună de cetățean german să te ajute cu actele. [pauză] Excelent, Müha, pare o situație win-win, și cu amor pe deasupra. [pauză] – Cumva, Nemțea, îmi pare rău de Baronu’: e cam trist bătrânul, deși el mi l-a adus în casă la pețit, cred că suferă că rămâne singur pe domeniu. Acum îmi bagă strâmbe că nu e de calitatea mea. [pauză] – Hmmm, chiar pe toate să le aibă? Și prietena mea româncă, la care am stat până m-am căsătorit, nu-l place pe soțul meu. Zice că e prost crescut, ca toți tinerii de aici… Dar ea are niște pretenții de curtoazie ca-nainte de război…

– Soțul nou zice că mă iubește, Nemțea, și eu țin la el, dar atmosfera din casă e irespirabilă: mama lui e fostă mare doamnă, obișnuită cu slugi. Acum m-a găsit pe mine de noră bună la toate, curățenie, cărăușie, că soțul vine noaptea de la birou și oricum cumpărăturile nu intră în atribuțiile lui de soț. Soacra mă tratează cu ordine ca pe bucătăreasa casei și trebuie să gătesc o mâncare mizerabilă, din conserve, cu varză acră și cârnați prăjiți. Casa e înțesată cu kitschuri pline de praf, cum te miști, îți cade ceva în cap. [pauză] – Cum îi merge copilului, Müha? Acasă și la școală? –  Acasă e jale mare: nu are un colțișor al lui, de o cameră a lui nici vorbă. Afară la joacă ce se mai bucură… Ăla mare, care e de fapt șeful casei, se poartă infect cu el, în dușmănie, îl jignește, îl înjură, îl bate. – Consortul nu intervine? – I-e frică de el. Zice că al meu l-a provocat. Sărmanul copil, la școală ce se mai înviorează… Acasă nu e loc pentru el să-și facă lecțiile în liniște. [pauză] – Müha, draga mea, stai un pic: soțul îți declară că te iubește. Că altfel nu se grăbea să te ia. Nu vrea să te piardă și te ajută cu actele pentru asta. Doar nu te-a luat de servitoare în casă. El nu te-ajută puțin la treburi? – Aiurea, m-ajută: e fiul lu’ mama-soacră, iar dacă ea nu pune mâna că e doamnă, nici el nu pune mâna să miște un pai, nici la weekend, că e fiul ei, că are studii și că așa l-a educat ea și n-o să-l schimb eu la 42 de ani. – Of, Doamne, Müha, nici al meu nu pune mâna, că e doctor și că l-a servitorit mama lui, care s-a făcut preș la picioarele lui toată viața. Mi-e și milă de ea, e foarte de treabă altfel… – De ce să-ți fie milă, Nemțea, când l-a estropiat sufletește pe el și pe familia lui. [pauză] Oare așa o să-l cresc și eu pe fi-miu? Voi perpetua blestemul? – Müha, calmează-te! [pauză] Trebuie să acționezi cumva. Nu poți să rămâi la cheremul celor trei. De dragul copilului tău! [pauză]. Ai vorbit cu soțul cât de cât în liniște, mai drăgăstos, la drum de noapte? [pauză]

– Dar el e un tip ciufut, Nemțea, el nu vorbește de la mama lui de-acasă, că oricum vorbește ea întruna… Și noi n-avem liniște, Nemțea. Nu poți să-ți închipui: suntem cu soacra la ușă și cu fiul mare care dă buzna oricând, ăsta nu știe să bată la ușă. Iar soțul vine noaptea de la birou, când eu dorm deja, că mă culc împreună cu copilul. Trebuie să-l duc la școală la 8 dimineața. [pauză] Dumnezeule, în ce calvar am intrat! Cum pot să ies la un liman? Nu cer mult: doar o viață decentă pentru copilul meu, ca să se formeze și să-și găsească drumul lui mai încolo… – Müha, zău, nu dramatiza. Știi că ce e val ca valul trece. Tu ai cap învățat să gândească și capul tău te va scoate la liman. Ești perseverentă din fire și copilul îți dă putere să răzbați, pentru tine și pentru el. – Mersi, Nemțea, că mă asculți și că mă încurajezi, măcar tu. [pauză] Mai nou, soțul îmi declară ritos că s-a convins că nu sunt în stare de nimic și-i dau și eu dreptate, mă simt cu creierul încleiat… [pauză] Iartă-mă, trebuie să închid acum. Îmi scoate soacra ochii din nou că am vorbit „juma’ de oră”, mi se pare că trage cu urechea. Bine că e cam surdă.

Peste șase luni
– Mi-e frică să ies pe-afară, Nemțea. M-a înnebunit mama că toată lumea stă în casă la București și că nu-și mai cumpără nimic proaspăt din piață. Mănâncă doar conserve… – De ce? Au suspendat acum și piețele, ca să exporte chiar tot? – Tu pe ce lume ești? De fapt și eu știu de la mama, că la televizor stă soacra și n-am chef să-i țin companie: a explodat un reactor nuclear în Rusia. – Da’ ce? Ajung radiațiile până la București? – Ajung peste tot în lume, purtate de nori și de vânt. Mama ține morțiș să nu las copilul la joacă pe-afară. După două zile au spus asta și la Radio München… – Ah, Müha, numai de-asta nu-mi arde. Sunt prea prinsă în ale mele. – Sunteți în ostilități pe frontul vostru casnic de Vest, din Palatinatul Renan? – Nu prea, deocamdată… – Păi, sunt sau nu sunt? –  Sunt amestecate: ministerul educației local mi-a recunoscut diploma de profesor. Integral, inclusiv seminarul pedagogic și examenul de definitivat sau de stat, cum îl numesc ei aici. Deci aș putea teoretic să predau la școală, nu doar așa la două-trei loaze repetente… Ți-am spus că iau mai puțini bani la meditații decât ia un amic român pentru orele de tenis? – Lasă tenisul și meditațiile, dacă poți să predai la școală. Sunt șanse acolo să găsești o catedră? – Nu. Nicăieri. Mi-au spus de la minister că 20.000 de profesori șomează momentan în Germania, în frunte cu profesorii de limbi străine. [pauză] – E de bine, totuși: diplomă recunoscută îți trebuie oricum: altfel stai de vorbă cu ea pe masă la orice angajare, indiferent de branșă. Am s-o trimit și eu pe a mea la recunoaștere, deși aici, în Bavaria, pun mai multe obstacole… [pauză] – Da’ pe frontul tău de sud-est, cum evoluează mariajul? – Soțul își freacă mâinile în ideea recunoașterii diplomei, cu care m-aș putea angaja în birourile de la baza americană, cu peste 2000 DM. După care tot el se contrazice că ar fi o socoteală a lăptăresei: că de fapt voi avea clasa dezavantajoasă de impozitare, el având-o pe cea bună, și nu mai rămâne mare lucru când scazi și asigurările. Nici jumătate. [pauză] Măcar să rămân cu 1000 de mărci în mână, ca să dau copilul la școala de muzică și alte activități. – Mai ai și tu un ban de cheltuială, Müha. – Dar mă voi speti muncind, deh, ca la americani, și voi continua aceeași corvoadă pe frontul familial de sud-est, că doar sunt fată bună la toate în casă. [pauză] Mai bine fac și eu ca tine o recalificare serioasă în informatică, ceva lucrativ pentru prezent și viitor…– Doamne, Müha, e infernală școala! Dar poate ești tu mai rezistentă.

– Müha, iartă-mă că te împovărez: sunt din nou la răspântie. De fapt în fundătură: în casă și în sufletul meu e un dezastru… Îmi vine să-mi iau lumea-n cap. – Stai, Nemțea, liniștită. Ce-ți face soțul așa de grav, te bate? – Asta nu, dar e… Ah, prietena de-aici, mai în vârstă, m-a prevenit… E peste poate de primitiv și de grosolan. Face și deliberat unele măgării, ca să mă tortureze. – Stai, Nemțea dragă, nu dispera; nu e decât o dezamăgire, între altele, al căror șir îl parcurgem inevitabil, dar nu e o catastrofă. Apoi, ești tânără, sănătoasă și bine dotată intelectual. Și nu ești singură pe lume: vorbim noi două, vorbești cu prietena de acolo. [pauză] Sună-l pe fratello, el are mereu soluții geniale, nu m-a depanat el pe mine la Baronu’? – Fratello a dispărut spre orizonturile lui profesionale care îl acaparează 100%. Nu știe decât de afacerile lui. Oricum zice că am făcut o partidă și bine că a scăpat de problemele mele. – Nu, nu, stai domol, scumpa mea, nu ești tu exemplul meu de parcurgere a etapelor? [pauză] – Ce etape, Müha că tot într-o cumpănă mă aflu… Mi l-a încondeiat prietena de-aici, o tipă cu viziune, căsăpită rău în țară… – Sigur, Nemțea, ei îi convine, cu un soț care o iubește și o ține acasă ca să o menajeze de Vestul dezlănțuit… Ei, ce poate să-ți zică prietena? – Să aștept liniștită recunoașterea azilului, fără să mă încurc cu el. Că dacă nu l-a luat nimeni până la vârsta de 33 de ani, cu toată medicina lui, care e mină de aur în Germania, trebuie să fie ceva nefast cu el. Ei i se pare nesincer. – Ia mai scutește-mă, Nemțea, cu nefast și nesincer… De-abia ai picat din fundul Europei și s-a îndrăgostit de tine și te-a luat de nevastă. Te-a dus cu el prin Germania la suplinirile lui și în Austria la congres. – Dar îl ajut, Müha, la recepție, la acte, bat la mașină, xeroxez tomuri de medicină, fac ordine prin casă și prin cabinete. Nu-ți mai spun cât gătesc: el s-a îngrășat și zice că eu sunt de vină fiindcă gătesc bine, or eu urăsc să stau la cratiță. Am încercat să fac și școala aia tembelă de asistente medicale, iar acum mă zdrobesc pe frontul IT. [pauză] – Poate s-o fi săturat și el, Nemțea, de pachetele cu medicamente pe care le expediezi la oricine îți trimite un cearceaf cu comenzi. [pauză] – Nu le cumpără el, Müha. Are acum ocazia cu cele șase luni de supliniri în diverse cabinete, că asta e condiția, între altele, ca să-l deschidă pe-al lui. La medicii cu cabinet dau medicamentele pe dinafară, aduse ca reclamă de reprezentanții industriei farmaceutice. Împart ei la pacienții lor, dar tot le rămân cu carul. E un nonsens, o risipă incredibilă, asigurările plătind toate medicamentele… – Bun nonsens, Nemțea, dacă e util bolnavilor amărâți din țară, dar fii sigură că or să se prindă asigurările la un moment dat și or să închidă robinetul. [pauză] Pot să-ți trimit și eu o listă pentru mama și verișoara din București? Chiar și pentru mine, ca să scutesc drumuri cu busul prin München la doctorița mea pentru rețete. [pauză] Eu zic să-l iei pe soț cu zăhărelul, cu iubire și cu răbdare, că nu e băiat rău. Încet-încet se mai stilează el, e conștient că-i e util, de-asta te-a luat pe tine.

– În ce fundătură suntem, Müha: îmi dai tu sfaturi utile de comportament tactic, tu care trăiești un coșmar la domiciliu, cu toată limba și cultura voastră comună… [pauză] – E vina mea, Nemțea: lipsă de diplomație. Al meu e o persoană dificilă, care trebuie lingușită și gâdilată la orgoliu, dar cine nu trebuie? Și cum adevărul supără și eu m-am crezut întotdeauna Mesia care le aduce oamenilor adevărul… despre ei înșiși, și de cele mai multe ori foarte neplăcut, conflictul era programat. La vina mea se adaugă avariția bolnavă a soțului, copiii cu defectele lor cunoscute, nu mai vorbim de mama soacră… – N-ai nicio vină, Müha, ai picat ca și mine în prăpastia dintre plasa de siguranță pe care ne-au croit-o părinții noștri la București și iluziile noastre cras spulberate în Vest. E coșmarul nostru. [pauză] Cel mai prost e că eu dorm prea puțin, de fapt nu dorm, doar mă perpelesc pe griji arzătoare… – Deh, e un coșmar, cum zici, dar care nu mai pare colosal, odată analizat și întors pe toate fețele între noi două. [pauză] Știi ce? Soțul e plecat cu ai lui câteva zile într-un concediu meschin de trei parale în Spania. Vino tu la mine: München e totuși o metropolă culturală și îți schimbi precis starea de spirit. Și dacă nu ți-o schimbă orașul, ți-o schimbă situația mea, mai rău nu se poate, iar la deprimare, comparația cu și mai rău are valoare curativă. Capul sus, Nemțea, soluția trebuie să vină tot de la noi…

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.