Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Levantinul și Danileni” de Florika Waltère

34
florika waltere rubrica germania

logo rubrica stress & the citiesAnii ’70
– Haideți, frumoaselor, că ne așteaptă taxiul jos. N-am luat mașina lui papa, ca să ciocnesc cu voi o cupă la barul Melody, chiar mai multe. – Îți place cum ne-am elegantat? – Sunteți răpitoare! [pauză] Am să mă străduiesc să fiu la înălțime. Dar de unde ați scos toaletele astea? De la mătușa din Paris?   – De la mătușa din Craiova. Sunt furourile de la rochiile pe care le purta ea la baluri în anii ’30. – Grozav de bine vă stă împreună: una brună în negru și una blondă în mauve, mare noroc pe mine să ies cu voi! – Merçi, merçi, ce galanton ești! – Ce accesorii fine aveți! – Poșetuțele brodate cu mărgele le-am scos de la naftalină, iar șalul de boa mi l-a trimis mătușa de la Paris… – Bijoux-urile mele sunt din seif de la bunica. Bunica să trăiască și să mi le dea să le port! – Frumoaselor, o conving eu pe maman să aranjeze o petrecere la noi în salon, că trebuie să vă vadă și ea în toaletă de seară, nu numai în rochițe de plajă… Să-și aducă aminte ai mei de vremurile lor bune de-alădată… – Dacă dați și covoarele la o parte ca să putem dansa… – Gata, fetelor, se face, cu tot tacâmul: tot salonul și toată grădina, mă ocup.

– Elena, ce băiat subțire e vecinul tău! – Suntem mai mult decât vecini, Daniela, părinții noștri sunt prieteni de-o viață. – Când te fixează cu ochii lui albaștri adânci, pe sub gene, zici că-l ai în față pe Alain Delon. – Și mie-mi place de el, și la câteva fete de-aici care se-nebunesc după el… păcat că este cam mărunțel… – Se îmbracă cu mult gust… – Gust are el oricum de-acasă; să vezi ce tablouri de Pallady, Tonitza și Andreescu au pe pereți, iar țoale are de unde să-și aleagă aici, în Constanța, de la vaporeni. [pauză] – Așa insistă el mereu să plătească consumația? – Da, da, nu te preocupa de asta: el e dom’ profesor pe salariu, iar noi suntem studente. În plus vinde și tablourile pe care le expune la Rex. – Vorbiți de Rex? Ți-a spus de expoziția mea? Când vă invit și acolo să v-o arăt? – Mâine, de ce nu? Ce pictezi? – Tot ce-i frumos în jur: marea, soarele, plaja, terasele, stâncile, măslinii… cât mai mari și cât mai luminoase. Pot să vă invit mai întâi la prânz la Rex, când plecați de la plajă, iar apoi mergem în expoziție. Ce ziceți? – Și cine îți vede tablourile? Le și cumpără? – Toată lumea care stă la Rex sau care trece pe-acolo. Cei mai mulți sunt străini. Pe mine mă iubesc mult francezii, adică lor le-am vândut cel mai bine. – Ce zici, Leni? Îi spunem bunicii tale că rămânem în Mamaia și nu mai venim la masă? – Sigur, Dani, la distracții ea e aliata noastră. Merităm și noi puțină relaxare după luna cretină de armată din bălăriile Bucureștiului… – Nu mai spuneți, v-au frecat rău la armată? Cu cine am onoarea? Cu domnișoarele sublocotenent? – Nu visăm noi două grade înalte: „Popescu D. și Popescu E. nu vor fi avansate după convocarea aceasta, pentru că nu au avut un comportament reglementar și nu și-au însușit morala înaltă a militarului român.” – Ei, ne mai inviți la Rex? Te asigurăm că am trecut sesiunea de examene cu bine până la foarte bine. Doar la armată am rămas soldate. – Nu, frumoaselor, pe voi să vă soldeze? Sunt niște idioți superiorii voștri de la armată. Hai să vă lanseze băiatu’ la dans! Ia uite ce stele strălucitoare aduc eu pe ring. [muzică și dans] – Daniela, e select și scump aici, dar numai unchi și mătușele văd pe ring. – Cântă muzică învechită orchestra asta. Ce facem, Leni? Nu mergeam mai bine la discotecă? – Ce să facem, Dani? Hai să fim acum niște doamne cu Alain Delon și lăsăm disco pe mâine seară. Suntem și… overdressed pentru disco. [prea bine îmbrăcate]

Peste 10 ani
– Tare îmi este dor de tine câteodată, Dani. Să conversez cu controversele tale. Leni e mai conciliantă. Ție nu pot să-ți spun poantele condimentate pe care i le spun ei. Umorul tău e  mai sofisticat și tu râzi mai rezervat. [pauză] Dar nu mi-e dor mereu. Mai bine spus rar. Iar asta înseamnă că nu mi-e bine deloc. Noroc cu bunul Dumnezeu că mi-a dat drumul în Franța în zona asta viticolă divină… – Ți-am mai spus, maestre, nu dispera: tu nu ești decât mijlocul prin care feeriile lumii, pe care le văd ochii tăi, se aștern pe pânză. Și nici măcar nu ai fost mânat de ambiție și nu ai făcut mari eforturi ca să devii pictor. Așa s-au rânduit împrejurările ca să ajungă penelul în mâinile tale într-o vreme care se pierde în pâcla alcoolului… – Am făcut totuși o pauză lunguță de un an-doi, când veneam în weekend la voi, la București. Atunci mă îmbătam doar de amor. Iar în rest predam și pictam. – Dă-mi voie să-ți spun deschis, ca „tovarășă de înstrăinare”: nu te lăsa purtat sub linia ta de plutire, acum când soția ta se zbate între viață și moarte și copilul vostru are nevoie de tine. Știi versul „ce e val ca valul trece…” Aș vrea să te conjur cumva să nu bei. Pictează și îmbată-te cu armonii cromatice și cu propriile tale viziuni, solare.

Peste alți 10 ani
– Expusesem deja de două ori, Dani, la Salon d’Automne din Grand Palais… – M-ai dus și pe mine acolo, când am reușit în primul meu an din vest să-i fac o vizită mătușii la Paris. Erai mulțumit cu selecția pentru Grand Palais, dar începuseră greutățile tale de familie la Bordeaux. – Mă sâcâiau socrii, francezi podgoreni înavuțiți din vin, cu mercantilismul lor primitiv. O trăgeau și pe soață pe panta lor. Ea nu se îmbolnăvise încă și aștepta copilul. Iar ei nu așteptau decât bani, bani, bani, de la mine. De-asta m-am consolat cu vinul senzațional al locului și cu niște visuri care… s-au dus pe apa Garonei. – Dar totuși te selectau pentru Grand Palais… – Un galerist celebru din Paris, după ce mi-a văzut zece lucrări și prospectele cu cele patru deja expuse la Grand Palais, a vrut să mă lanseze și să-mi dea 10% în primii cinci ani, după care să renegociem, în funcție de cota atinsă. Simplu, contractual. – Ehe, maestre, erai demult om făcut…  – Eu, nu! Eu ca românul, m-am crezut mare și tare. Nu sosisem de nici doi ani în Franța și nu am realizat ce șansă mi se oferea. I-am dat cu piciorul. Eu vroiam 50%. Mi-a dat pas. M-a taxat de nesigur pentru business. Pentru că el își lua riscul să nu se aleagă nimic de antrepriza noastră. Dar așa suntem noi, românii, mai deștepți. – Dar nici galeristul nu bănuia, maestre, că dădea pas celui mai mare artist post-mortem al secolului 21.   – Te-ai prins, ma chère, ce bine că v-am dotat pe voi două cu tablourile mele. Veți trăi cu ele, voi și copiii voștri, euforia mitului Levantinului, așa cum secolul 20 a trăit mitul lui Van Gogh, care de-abia după moarte a fost apreciat la adevărata lui valoare… – Noi și cei care te colecționează te apreciem deja. – Da, doar pe jumătate, ca pe levantinul bon viveur. – E charmul tău, mon cher.

Peste alți 10 ani
– Nu crezi că e o predestinare că mă simt acasă doar la Constanța? [pauză] Mai frumos e că și fiu-meu, bordelez din naștere, nu trage la Atlantic, ci la Marea Neagră.  M-a sunat Lucien că vine să-l boteze și pe nr. 2 tot la Constanța, la biserica unde l-a botezat și pe nr. 1. Nr. 1 are un QI [coeficient de inteligență] de 140!!! În mod sigur seamănă cu mine. Nu văd în lung și-n lat în familia noastră și nici în familia braziliană încuscrită alt personaj mai deosebit, talentat, cult, inteligent, pontos, frumos și… tot. – Respiră, cher grand-père [bunic drag], că nu mai ai spațiu împrejur unde să-ți desfășori însușirile excepționale. – Chiar așa, recent am crezut că m-am îngrășat, fiindcă nu mă mai încapea un costum. Dar nu, devenisem doar mai important. – Ai luat-o razna. – Nu, ma chère, mă amuz. Toată viața m-am amuzat. Nimic nu am luat în serios. – Maestre, dragule, știi totuși că oamenii mari și talentați ca tine își îndepărtează prietenii, care nu pot suporta excelența. Ai grijă cui perorezi logoreea asta: mai ales excelența, indiferent dacă e evidentă sau doar afișată, îi deranjează pe amici… Pe mine mă amuză muza ta capricioasă. – Ca să-ți domolesc severitatea, ma chère, uite, fac o rectificare: două lucruri au rămas intangibile și le-am făcut cu cea mai mare seriozitate: pictura și băutura. Separat, bineînțeles. – M-ai liniștit, maestre, nu te dezici: rămâi locvace, vivace, dibace și sagace.

– Chiar îmi este dor de tine câteodată, Dani, să-ți vorbesc, să mă asculți, să mă înțelegi, cum numai tu știi. [pauză] Ciudate legăturile din tinerețe… – Când tu alergai înnebunit după Leni și ea după alții. – Nu voiai tu să vezi că după tine alergam. [pauză] Pe Leni o iubisem în adolescență și o curtam fiindcă așa sunt eu, băiat curtenitor de la tata de-acasă. Ea mă pusese în temă grațios cu visurile ei mari cu Fredy canadianul și cu oricine ar fi dus-o în America. Numai că mie îmi trebuia o muză aici, pe pământul ăsta. Eu trebuia să iubesc, ca să rezist să nu beau și ca să pictez. N-ai vrut tu să vezi cu ce pasiune îți iubeam sufletul rătăcitor. Tu ai fost iubirea mea. În afară de tine, restul e de umplutură, așa, „ca să fie”… – Maestre, am fost. Perioada de grație a trecut, muza a fost și nu mai e. Azi o vedem și nu e.[pauză] Sentimentul care a fost nu mai are forța să se înălțe spre va fi.

– Am fost acum două zile la Bucuresti și am mâncat la Intercontinental. Mi-a venit în minte cum v-am invitat pe voi două acolo de ziua mea. [pauză]  – Maestre, eu nu înțeleg de ce tu, un tip deosebit de comunicativ, ai intrat într-o cochilie de melc. Ai noroc cu motanul, că vă iubiți la domiciliu. – Ah, Dani, de-ai știi cât îl iubesc. Și el mă iubește: câte țări, hoteluri și avioane am văzut noi doi… S-a umanizat. Sper totuși să nu devină stăpân ca în nuvela lui Cehov. [pauză] – Revin, mon cher, tu suferi într-adevăr de singuratate; nu e normal pentru un personaj atât de comunicativ ca tine, artist și monden. Nu te botezaseră domnii Popescu „Levantinul”? – Să știi că tații voștri m-au intuit bine în secolul trecut, atunci nu-mi plăcea numele ăsta, dar acum, cu vârsta, îmi place. [pauză] – Hai să te consolez:  și alți artiști mari au fost atinși de vi(ru)sul melancolico-erotic:

„Je fais souvent ce rêve étrange et pénétrant
D’une femme inconnue, et que j’aime, et qui m’aime
Et qui n’est, chaque fois, ni tout à fait la même
Ni tout à fait une autre, et m’aime et me comprend.”

[„Eu am adeseori un straniu vis cu-o fată
Ce n-o cunosc şi mă iubeşte şi-o iubesc,
Nu-i chiar aceeaşi de fiecare dată,
Nici alta nu-i şi mă-nţelege şi-o doresc”. Traducere de Petru Dincă]

– Știam eu că la tine găsesc alinare, ce frumos mi le spui, Dani. Sunt de Verlaine, nu? Știam eu că tu m-ai citit că sunt nisip mișcător care tresare sub pasul fiecărei ciute rătăcite… Și că tu nu te rătăcești, căci tu ești sensibilă de lucidă… – Maestre, te regăsesc cu nostalgie același charmeur șugubăț, cu ce-ul tău incurabil, cu iubirile tale adică… [pauză]  Nu înțeleg, totuși, de ce nu ești mai apropiat cu Leni, că și ea te iubește și locuiți la câteva străzi unul de altul. Să nu-mi spui că sunt gelozii la mijloc. – Cred că ai pus degetul pe rană: la început îl plăceam pe bărba-su: ce mai, e un tip cu fizic, am zis. Dar încet-încet mi-am dat seama că e complet incult, plin de el și fățarnic. Îmi pare rău pentru ea, că doar am iubit-o la prima tinerețe… – Hai să nu manipulăm istoria: nu numai pe ea. Oricum ea nu visa decât să plece în America… – În America l-a găsit pe hahaleră ăsta. Cred că îi e rușine cu el câteodată, mai ales când vorbește. Ea îi este net superioară, nu numai ca vârstă. E inteligentă, e șarmantă chiar și-acum… – Maestre, și tu pari în floarea vârstei. [pauză] Însă, mon cher, trebuie să recunoaștem că și el ne este superior nouă la centimetri – în înălțime, că are statură frumoasă. – Te asigur că are centrimetrii ăștia în plus doar în înălțime, nu și în… lungime. În timp ce eu stau bine cu sexul, și în general, pe dinafară, cum mă lingușesc niște fete localnice de treabă. Pe dinăuntru însă e durere mare ce se întâmplă cu mine, mai ales cu tendoanele, deh, încep să mă boșorogesc… – Maestre, dacă-mi permiți, tu ai fost mereu în chinurile facerii picturale și ale ficatului … – Nici nu știu de unde am început și în niciun caz nu știu unde termin, cum ne-am luat cu vorba. – De la prietenii noștri am plecat… – De la ei am plecat, cum zici… Ieri dimineața la ora 6 treceam cu mașina pe strada lor. Ce văd? El plimba câinii. Am oprit, am sporovăit nițel și am plecat. – Păi, nu o duceți rău, dacă vă opriți să sporovăiți pe stradă la 6 dimineața. – Mi-am dat seama după ce l-am mai cunoscut un pic. Am realizat supeficialitatea lui, răutatea, invidia și o incultură crasă. – Poate aveți o reacție de respingere reciprocă. Dacă tu-l faci pe el nulitate, nici el nu te va trata cu amabilitate și n-o să te mai bucuri nici de prezența lui Leni. Știi cât de mult ține ea să păstreze aparențele de cuplu ferice. [pauză] Vezi să nu rămâi singur cuc în stilul ăsta. Pe el l-ai întrebat ce părere are despre tine, sincer? – Probabil că nu grozavă, dacă se gândește ce mare artist a ratat nevastă-sa când îi sfârâiau călcăiele numai după americani. [pauză] Dar ai dreptate, Dani, iar ai dreptate. Nu te saturi să tot ai dreptate? – Oh, ba da, devine din ce în ce mai trist… – Asta înseamnă că urci pe culmile înțelepciunii, ma chère. – Nu, dragule, eu vorbesc ca din cutia Pandorei, parcă aș scoate din ea, una după alta, proorociri nefaste. Or, înțelepciunea e senină și te-ncălzește. [pauză] Ca picturile tale. [pauză] – Păcat că nu vorbește motanul meu, Dani, că nu te-aș mai bârâi atâta pe tine. – Nu-ți face griji, maestre, e palpitant să aflu ce umori circulă prin viscerele celui mai mare artist post-mortem al secolului 21. – Știi… mă duc dimineața la biserică și-l rog pe creator să mă mai țină, nu pentru că vreau să trăiesc, ci ca să pictez. – La tine e același lucru, trăiești – pictezi… – Oricum, eu nu pot să mor că nu am bani de înmormântare. – Nu-i un pretext suficient pentru creator! Ca să te creadă, ține-o mai bine cu pictura. – Cu iubirile crezi că nu m-aș califica? Am atâta iubire de dat. [pauză] Gândește-te, Dani, iubirea devine o ofertă din ce în ce mai rară. [pauză] Prietenul meu, fizician la Geneva la CERN, care mă colecționează, vede cu totul altfel iubirea. E pasionat de cercetarea lui și în continuă alertă cu ideile și evenimentele. E ca un ciclon, de nu te poți ține după el. Trăiește cum zice francezul: arde lumânarea la ambele capete… – Și… ce-are a face cu iubirea? – Ei, e mare savant și mare… playboy. – Cum vede el sexul, vrei să spui? – Ascultă, Dani:

– Mon cher savant, tot cu fetițele pe genunchi avansează știința? Am văzut cum te recuperezi în poza languroasă de pe Lacul Leman! – Maestre, dragul meu, îți recomand cu căldură aceeași metodă: te destinzi și apoi să te apuci de artă și mai cu foc. – Professore, eu funcționez altfel. Mie îmi trebuie și sentiment ca să intru în armonie și să pot picta. – Pittore, mie-mi trebuie capul clar și rece când cercetez sau redactez, iar fetițele mă revigorează și-mi dau energie între proiecte. Când lucrez, nu mă gândesc deloc la ele. – Ei, aici e diferența: când pictez, eu sunt cu iubirea în sânge sau sub piele, iar sufletul meu e în reverberații cu iubita când țin pensula în mână. – Ești romantic, mon cher, ce te faci dacă iubita nu mai reverberează la un moment dat?  – Ai dreptate, sunt dependent de ea: mă fac sclavul ei de bună voie, doar să mă țină pe valul pasional și să mă inspire. – Ești un visător… Pe mine mă refac hormonii răscoliți de fetele frumoase. Dar lor nu pot să le port de grijă, am eu pasiunea științei care mă stoarce de vlagă, nici noaptea nu mă lasă să dorm. – Dar fetițele tale, mon cher savant, stau ele cumințele unde le duci tu prin concedii? Dacă dai de una mai nărăvașă? – Riscuri sunt în toate scenariile, mon cher. Unele s-au autosugestionat că-mi pun pirostriile și cu greu le-am convins de contrariul. Am învățat lecția: le spun verde de la început că nu am intenții serioase cu ele, doar… neserioase, dar luxoase.

– Cred că v-am iubit pe amândouă-odată, Dani: una mai serioasă, alta mai fițoasă, una blondă, cealaltă brună. – Eu am rămas cu convingerea că doar pe ea o vizai. – Nu mă puteam hotărî, aș fi vrut să vă combin pe amândouă. [pauză] Am alergat după doi iepuri… și am prins neantul la Bordeaux, [pauză] pe care l-am înecat în vin… – Maestre, hai să recunoaștem: și iepurii fugeau, de nu te puteai ține după ei. Te-or fi combinat și ei… – M-ați și combinat. Cu visurile voastre: ea cu americanul și tu cu proful. [pauză] Pot eu să știu ce amoruri pasagere ați combinat voi? – Hai să le uităm, mon cher, dacă tot au fost efemere. [pauză] – Spune-mi, ma chère, ce s-a întâmplat la un moment dat de te-ai răcit brusc? Ai fugit și din calea mea și a lui Leni. [pauză] – Cred că m-a îndoctrinat familia cu „levantinul flușturatec” și a mai fost și povestea cu fotografiile alea. – Nu mai știu bine ce a fost. Nu ți-am dat negativele? – Aznavour era atunci în vogă și ne însoțea când ne fotografiai pe faleză în voaluri diafane și unduiri suave. Când a văzut pozele soru-mea, a zis că sunt nebună și că i le arată tatii, dacă nu îmi dai imediat negativele. Mi-l tot punea pe Aznavour la pickup cu La Bohème și-mi tot repeta refrenul „Moi qui criais famine et toi qui posais nue” [„Eu care flămânzeam și tu care pozai goală”] – Nimeni nu m-a iubit de la tine de-acasă, vezi și cum mă înfierau, că doar nu v-am pozat goale. M-au băgat în sertarul cu mahalagisme de cartier. [pauză] – Așa e, nu meritai, primește regretele mele tardive… – Ce greșisem? Vă făcusem niște poze de vis à la Helmut Newton, pe vremea când nimeni n-avea habar de el în România… Nu v-ar fi plăcut acum să oftați uitându-vă la „vos beaux corps et vos beaux jours d’antan?” [„trupurile voastre frumoase și la zile senine de odinioară”] – Dar de ce să oftăm, mon cher? Avem familii, avem prieteni. Lumea e frumoasă, o batem în lung și-n lat. Bordeaux e un oraș luxos. – Da, arată ca un oraș de bogătași din timpurile când vindeau vin și sclavi. E prea compact, Dani. Palatele și vilele stau aliniate la stradă una-ntr-alta… iar oceanul e departe. – Înseamnă că ești împlinit, dragule: ai revenit acasă și pictezi mai abitir. – Da, orașul ăsta mă inspiră. Au știut ei strămoșii mei, grecii, artiștii, unde să-și așeze portul Tomis. Uite-te, chiar și părăginite, Casa cu Lei și Cazinoul tot încântătoare sunt. Mă doare frumusețea lor vetustă. [pauză] Mai ai pastelul de la mine cu cele două siluete care se plimbă pe plajă sub măslini? – Nu, s-a pierdut cu transmutările. – Nu-i nimic, îți desenez altul. Uite așa, ca acum. [pauză] Când vii din nou la mare, Dani, să-ți arăt alte frumuseți, vechi și noi? – Peste-un an-doi…

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.