Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Nuntă inundată” de Florika Waltère

32
florika waltere nunta stress

logo rubrica stress & the cities– Am ținut neapărat să te văd, de-asta am insistat pe lângă prietenul din Köln să mă pună în legătura cu tine. – Știi cum m-a prezentat el celorlalți musafiri de la ziua lui anul trecut la Köln? – ??? – Ea e mireasa care a fugit de la nunta lui Piu. – Ha-ha-ha! Vezi ce titlu de glorie ți-am adăugat la palmares? – Halal titlu! [pauză] Crede-mă că nu mi-a convenit deloc titlul ăsta în public. Și crede-mă că-mi pare rău, iartă-mă! – Dar n-ai de ce! E povestea noastră frumoasă din tinerețe! Eu o povestesc cu mult drag. [pauză] Nu te-ai schimbat deloc. – Mă privești de la spate? Nici tu nu te-ai schimbat, cel puțin la siluetă. – Țin minte multe lucruri de-atunci. – Și eu, e normal, eram așa de tineri și ochii ne erau proaspeți. – Țin minte cum umblam de mână pe Magheru, nu mai știu unde mergeam, la Lido sau la Patria, și tu erai pe tocuri înalte și purtai rochița aia scurtă neagră înflorată, pe care ți-o adusese fratele din Polonia, iar eu aveam costumul lejer alb. Toată lumea se uita după noi și toată lumea era a noastră. Îmi dai voie să te țin de mână? – Crezi că se mai uită și acum toată lumea la noi? – Panica ta să nu ieși în evidență. Fii pe pace, acum nu se mai uită nimeni la noi. – Chiar asta nu-mi doream s-aud. Cred totuși că se mai miră câte unul „de ce se țin prăfuiții ăștia de mână?” Nu erai oare tu cel panicat că nu ieși destul în evidență? – Fii pe pace, încă nu suntem cele două jucării stricate din Minulescu… Nu-i minunat să mergem așa pe stradă? – ??? – Mai ții minte cum am mers de Paști toți cei patru prieteni cu iubitele la restaurantul de pe Virgiliu și am mâncat și am băut încât aproape că am uitat să mai mergem la Înviere? – Parcă… eu tot voiam să ajung acasă, că aveam de învățat pentru admitere. – Tu erai cea mai mică și mai speriată. [pauză] Ce chestie, din cei opt de-atunci am rămas doar trei în București: iubita fratelui tău, prietenul meu, acum la a 3-a căsătorie, și cu mine. – La a câta căsătorie? – Tot la a 3-a. Dacă mai socotesc și logodna noastră, la a 4-a. – Aia a fost așa… o vijelie de primăvară.

– Mereu m-am gândit, ce te-a făcut efectiv să fugi atunci de mine? – Dar ți-am spus, nu te-am lăsat în necunoscut. Nu ne potriveam. – Nu am putut să cred versiunea asta, tocmai pentru că ne potriveam așa de bine și mi-ai spus-o mereu. – Hai să facem un exercițiu de memorie: eu eram într-adevăr speriată atunci, că nu învăț cât trebuie, că mă prind părinții, că tu ai alte amoruri mai rasate… – Care altele rasate, că eram într-una cu tine? – Și de-asta: nu mai aveam deloc aerul meu de respirat singură, că mă mișcam cu tine, vorbeam ca tine, îți spuneam practic ce mă convingeai tu să îți spun, că ne potrivim, că ne iubim și altele. [pauză] Fiindcă vorbim de „rasate”, uite îmi aduc aminte, că odată tot la sfârșitul clasei a 12-a, când am venit pe fugă la tine după școală, ți-am povestit ceva despre o colegă, de care am zis că e rasată. Nu știu cum mi-a venit cuvântul ăsta, poate pentru că citeam prea multă critică literară atunci. – Ce colegă, că în afară de prietena ta dintotdeauna nu știam pe altcineva? – Nu contează, nu o știai, dar ai sărit ca ars că nu are cum să fie o puștancă de liceu rasată, când nici n-a ieșit măcar din uniformă. – Corect, nu? – Corect, și mi-ai exemplificat pe viu ce înseamnă o femeie rasată. Nu mai ții minte? – ??? – Ai dat un telefon și m-ai luat cu tine la o cafea la fosta ta profă de franceză din facultate, cu care avuseseși sau încă mai aveai o relație amoroasă. – Ce ții tu minte! Formidabil, da, știu, ea voise să te cunoască. – Eu n-am știut asta atunci, cum nu am știut nici că aveai ceva cu ea. La care te-ai enervat că.. – ??? – Nu-ți aduci aminte? – Ba da, am fost împreună la ea și iar s-a făcut târziu pentru tine, că aveai de învățat. Nu de-asta m-am enervat? – Nu. [pauză] Am făcut repede amor și mi-ai spus că te plictisești cu mine făcând amor prea… funcțional din cauză că nu știu eu să mă mișc în pat. – Ce meschin am fost, îmi pare rău… – Asta nu mi-ai spus-o chiar brusc, dar mi-ai dat să înțeleg, ceea ce mi-a folosit ulterior. Dar de-a binelea te-ai enervat din altceva. – ??? – Nu mai știi, hai că e nostim? – Nu mi-ai vorbit de prima ta iubire din liceu? Din ce altă cauză? [pauză] – De la ciorapii mei ¾. – Chiar că e nostim, pe-asta n-o mai știu, te ascult. – Sora mamii îmi adusese din Spania o pereche de ciorapi ¾ cu baghetă, adică cu un model sofisticat, până sub genunchi, arătau ca niște cizmulițe subțiri. Le găsisem și pantofii potriviți, beige, sport, cu puțin toc și mă duceam așa foarte mândră la liceu, desigur în uniformă, care era însă bine scurtată, în schimb purtam bentița și emblema obligatorii. Toate colegele se dădeau în vânt după „cizmulițele”  mele, așa era moda atunci. Dar tu ai sărit în sus când am dat să mă îmbrac ca să mergem la prietena ta, franțuzoaica…[pauză] – Sunt ca la cinema, spune-mi, ce ți-am făcut?  – Ai zis că, pe deasupra faptului că eram în uniformă, nu poți să apari cu mine și în ciorapi ¾ în fața unei femei rasate. Până la urmă a trebuit să îmi înghit ideile fixe și să merg la ea fără ciorapi.

– Hai că prea erai sensibilă. Și ea cum ți s-a părut? [pauză] – Am înțeles ce voiai probabil și de la mine. Ați fumat împreună și ați băut ceva. Ea părea cam trecută, poate pentru că fuma. [pauză] Privea într-un anumit fel, sau mai bine spus, pe tine nu te scăpa din priviri: oblice, pe sub gene, prin rotocoale de țigară, parcă s-ar fi derulat mult mai multe în spatele acelei cafele în trei. Pe mine mă privea rar, de parcă nu aveam importanță. – Acum îmi aduc aminte, am fost cam dur, dar credeam sincer atunci că e bine pentru tine să o vezi. – Chiar a fost. Cel mai mult m-a impresionat cum v-ați spus voi doi în dialog poezia lui Baudelaire, À une passante, „La rue assourdissante autour de moi hurlait.” – „Longue, mince, en grand deuil, douleur majestueuse” – „Une femme passa, d’une main fastueuse”… și ea era îmbrăcată într-un col roulé negru și avea ciorapi fini negri, până sus, nu ¾. [pauză] – Dar și tu știai poezii de Baudelaire atunci, asta m-a lăsat paf, că îmi susurai poezii simboliste la 19 ani. [pauză] – Tu pe mine tot cu Baudelaire m-ai cucerit și cu cunoștințele tale ample din revistele economice franceze și engleze și că se făcea coadă la tine la meditații și că mă duceai peste tot cu taxiul… chestie care îl scotea din minți pe tata.

– Nu m-a avut niciodată la inimă tatăl tău, cred că era o formă de gelozie și de disperare că îi fură copila un căpcăun. – Mai degrabă erai tu căpcăun decât era el gelos. – Adică ce-ți făceam, că numai grija ta o aveam? – Tocmai, mă sustrăgeai de la învățat. – Dar tu învățai oricum. [pauză] – Fumai, beai, spărgeai bani, în timp ce tata crescuse la țară și în internat la liceu, își luase două diplome muncind în paralel, trecuse prin pușcării și greutăți, iar tu erai un libertin versatil de bani gata în ochii lui. – Erau alte vremuri… dar acum, că am și eu o fiică, îl înțeleg într-un fel: aflase și de excursia noastră incognito în hotelul de la Iași în vacanța ta de primăvară dintr-a 12-a. [pauză] I-am mai servit și șocul cu accidentul de mașină după admiterea ta la facultate, când am fost iar incognito în expediție cu barca pe Siret și au venit părinții la Sf. Gheorghe să ne culeagă pe cei patru exploratori de la reanimare. – Tata te-a urât atunci cu înverșunare. Am și acum în fața ochilor expresia lui disperată: el era jos în holul spitalului și eu coboram șontâc-șontâc scările largi de la intrare sprijinită de o soră. Era mut și se holba la mine cu o privire albă ca să vadă dacă sunt întreagă. [pauză] – Totuși el a fost de partea mea când tu te-ai răzgândit cu nunta. – Așa e, surprinzător pentru mine și pentru mama, el a fost de partea ta, că încurc băiatul și familia lui. De fapt mai greu de îngurgitat pentru el era ce se întâmplă cu mine, că rămân nemăritată după ce m-am culcat cu tine. Sau ce spune lumea și ce le spunem noi invitaților de la nuntă. Știi doar, era calat pe principii vechi, de care noi nu ne sinchiseam. Noroc că mama era mai suplă și m-a înțeles și m-a susținut fără să clipească. – Eu credeam exact invers, că mama ta îmi era aliată. – Chiar ți-a fost aliată, cât timp le spuneam eu, montată de tine, că ne iubim și că ne căsătorim. [pauză] – Dar ce ți-am făcut totuși? A trecut atâta timp, care mi-a vindecat orgoliile de atunci și am numai amintiri frumoase cu noi. Însă nu am înțeles ce s-a întâmplat cu tine atunci. A fost un șoc masiv în amorul meu propriu, de care n-am dus lipsă, mai ales la tinerețe, când eram așa de sigur de… sudura noastră. [pauză] Ce dulce m-ai întrebat tu terifiată: „Ce ne facem acum, Piu?”, după ce tatăl tău ți-a făcut scena aia dură când își dăduse seama că noi făceam amor profan. Mai ții minte cum ți-am răspuns fără ezitare? „E perfect, îi spunem că ne iubim și că ne căsătorim.”   – Nu știam ce să fac, nu aveam nicio idee mai bună. Nu întrevedeam nicio soluție ca să-l fac pe tata să accepte „rușinea” asta. [pauză] Iar acum ca părinți suntem happy dacă îi convingem pe copiii noștri să facă amor acasă la noi, ca să știm și noi cu cine se însoțesc și să putem să-i protejăm…

– Ce s-a întâmplat de te-ai răzgândit în ceasul al 12-lea? [pauză] – Cum am venit de la mare, după cele 5 zile „de miere” din Olimp, unde încă mai puteam să primim o cameră la hotel necăsătoriți fiind [pauză]… ne bronzasem amândoi ca să arătăm bine în alb la nuntă… Mama m-a întrebat la ceai de dimineață cum a fost… [pauză] și eu am început să plâng și îmi curgeau lacrimile în paharul cu ceai… deși nu eram o plângăcioasă de fel… [pauză] Iar mama mi-a șters lacrimile și mi-a spus cu toată blândețea de care era ea în stare, ea fiind grăbită din fire: „Încă ai tot timpul să te răzgândești, ăsta nu e un motiv să plângi. Mai bine hotărăști acum ce este potrivit pentru tine decât să plângi mai târziu când nu mai poți face mare lucru.” – Bine, dar asta era doar o stare de spirit a unei fetițe derutate de nuntă și de multe evenimente. – Nu tocmai. Mama m-a întrebat fir cu fir ce s-a întâmplat și m-a lăsat să vorbesc, pentru că trebuia să îi spunem ceva clar tatei după-masă, când venea de la birou. Cred că l-am chemat și mai devreme. – Și ce îți făcusem eu atât de crunt la mare? – Nu îți mai aduci aminte? – Nuuu, a fost foarte frumos, doar că eu m-am ars la soare chiar din prima zi. – Exact; de asta eu m-am dus singură la plajă de a doua zi. Îmi găsisem un loc liniștit pe dig, fără lume, era iunie…  vedeam hotelurile alea splendide în amfiteatru unde ședeam noi… iar după câteva ore veneam la hotel unde tu erai furios și gelos pe mine că stătuseși singur și că eu m-aș fi gândit în timpul ăsta la iubirea mea dinaintea ta. Iar seară de seară ieșeam la restaurant, unde tu beai și fumai întruna, nici nu mai dansam și inventai niște teme interminabile de gelozie. Dimineața pe dig, mi se părea că viața e frumoasă și lumea e mare și că eu intru în închisoare. În alea cinci zile cât am stat împreună, adică am stat permanent împreună, nu numai la distracții sâmbătă sau duminică seara, mi-am dat seama că nu ne potriveam. [pauză] – De-asta mi-am dat și eu seama cu timpul, tu erai prea hotărâtă într-ale tale, nu ar fi mers mult căruța noastră. Mie îmi trebuia fie cineva maleabil, fie o femeie foarte puternică, cum a fost mama mea sau ca soția mea de acum. [pauză] Dar atunci eram ferm convins că împreună vom muta munții din loc dacă mă însuram cu tine, sora celui mai bun prieten al meu. [pauză] Ce mai face el? Tot nu s-a însurat? – Nu, tot cu business-ul lui e însurat. – Ne-a dat clase la toți. – Da! Dar a și muncit cu pasiune și cu o tenacitate dusă până la obsesie ca să-și atingă țelurile. – Îl simțeam eu că e ambițios, ca și tine. [pauză] Tare îmi doream să intru în familia voastră, dar nu mi-a ieșit pasența. [pauză] – Știu eu dacă te-ar fi aranjat pe tine? Nu e ușor cu noi, suntem prea voluntari cu toții. Iar tu, Piu, ai rămas un extravagant incurabil! – Așa mă vezi tu? [pauză] Merci.

– Piu, a fost frumos, tumultuos, aventuros, cât se putea atunci. Dar nu a rezistat la proba dură a conviețuirii sub același acoperiș, adică zilele noastre de miere de la Olimp, dinaintea nunții, au fost de fiere. [pauză] Nu s-a potrivit nici cu visele mele. – Ce visuri? Că din țară ai plecat mult mai târziu. – Vise, vise pe care le-am visat. – ??? – Unul a fost foarte clar și m-a tulburat mult. L-am visat după logodna noastră răsunătoare și înainte să plecăm la Olimp. – Mi-ai spus ceva atunci? – Nu ți-am spus nimic pentru că era de prost augur: eram amândoi la nunta noastră, gătiți de nuntă, eu cu rochia de la Paris și tu în costumul alb, împreună cu tot alaiul nostru, la Cașin în biserică, la ceremonie. Deodată se dă alarma că vine inundația. Fuseseră inundațiile alea mari în țară. Toată lumea a fugit să se salveze. Fiecare de capul lui. Iar eu am simțit cum mă trec apele prin crengi de copaci prăvăliți. Pățisem așa când fuseserăm noi doi pe Valea Oltului cu un an înainte și era să ne înecăm în Oltul umflat. Dar am scăpat și în vis și m-am salvat pe o movilă deasupra apei mâloase, unde am început să-mi adun rochia de mireasă înnoroiată și să îmi trag sufletul la soare. [pauză] – Dar spune-mi, cu iubirea ta mare din liceu cum a fost? Ați apucat să vă iubiți din nou? [pauză] – A fost frumos cu noi toți. Eram tineri și eram nebuni.

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.