Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Ossis vs. Wessis” de Florika Waltère

42
everest florika waltere stress

logo rubrica stress & the cities– Ți-ai deschis un birou și aici, la ortopedie, colega? – M-au înnebunit asigurările, uite câtă hârțogăraie am de rezolvat. Nu-ți mai spun de telefoane… – Bine că nu te dau afară de pe secție, că le deranjezi pacienții și personalul. – Bine că nu mi-am spart capul, că n-aș mai fi fost în stare să fac toate astea. Dar într-un picior și într-o mână, cea dreaptă, pot să mă ocup… birocratic. – Vezi să nu te îmbolnăvești de nervi. – Sunt realmente în pericol să-mi iau câmpii. – Stai așa, ce te doare mai rău? – Capul, de probleme: pentru că m-a rostogolit mașina aia criminală de pe motocicletă taman când lichidasem definitiv serviciul și reziliasem asigurarea medicală… – Cât ai scos de la firmă ca despăgubire? – 40.000€. – Merge, după 15 ani. Dar nu-i totuși devreme să te retragi după nici 20 de ani de activitate lucrativă? – Nu puteam să zic „nu” la chilipirul ăsta. Mi-a străfulgerat prin cap de câte ori pot să dau ocol lumii cu banii ăștia, când prima dată am plecat doar cu 4000 DM în buzunar. – Aveau altă putere banii atunci și ai lucrat și pe aeropoarte. Unde ziceai? – La Singapore și la Sidney, ca să pot zbura pe continentul următor. De la Sidney am zburat la Rio, unde m-am întâlnit cu frate-meu, proaspăt eliberat din RDG, ehe… [pauză]. Însă nu ies acum chiar de tot la pensie, draga mea: printre voiaje mă voi ocupa de contabilitatea firmuliței fratelui, la noi acasă, în est, în Turingia. – Ce-ți fac părinții? – Și ei au nevoie de mine acum, fiindcă mama nu concepe să-l dea pe tata la azil. [pauză].  Frate-meu, ca viitor patron, începuse tratativele pentru noua mea asigurare medicală, care să intre în vigoare după ce aș fi revenit din Indonezia… – Cât mai stai în ghips? – Două luni plus o operație. – Hai să schimbi decorul: te scot jos la plimbare și la cafea.

– M-au trecut toate nădușelile, colega, cât m-ai alergat tu în sus și-n jos pe panta asta, era să scap rulantul din mână. – Să te simți și tu măcar la poala Everestului… – Cu tine mă simt chiar în vârf. Chiar așa, cât de sus ai suit pe el? – Până la vreo 4000 de metri, mai sus nu mai ai suficient oxigen, sau cel puțin noi, care nu suntem obișnuiți. Nepalezii urcă mult mai sus. – Erai în siguranță pe drum de munte, tu singură cu rucsacul? – N-ai să crezi, în toată excursia aia formidabilă de doi ani, nu m-am simțit niciodată în pericol că mă fură cineva, mă atacă sau mă violează… Am dormit în Sri Lanka și pe plajă, sub cerul liber… – Cât timp ai urcat spre Everest? – Două zile, până la un popas unde am putut să înnoptez. Priveliștea lanțurilor de munți și a văilor dimprejur e incredibilă, mereu în alt halou, după nori și soare… și stelele, stelele, nicăieri nu sunt mai luminoase… – Ești și mai aproape de ele. Ni le-ai arătat în primul tău diashow, când te-ai întors. Unde te-a prins căderea zidului? – Chiar acolo, în drum spre Everest. – Minunată coincidență. Aveai un radio la tine? – Aiurea, aveam strictul necesar în rucsac. Coboram de fapt, iar în sens invers urca un american. Când întâlnești un om, o dată pe zi, te oprești și stai de vorbă. Zice el: – Ești nemțoaică? A căzut Zidul Berlinului. E libertate. Eu mi-am zis: Americanii ăștia nu învață istorie la școală. Cine știe ce a încurcat el. Dar jos în Kathmandu am citit ziarul local în engleză. A fost momentul când am regretat amarnic că nu eram și eu pe Zid. Am sunat imediat acasă și ai mei erau exaltați de emoție. – Nu și colegii mei, wessis [germani din vest] de la noul serviciu. – Aha, cum au reacționat? – Noaptea la TV eu urmăream cu sufletul la gură ce se întâmplă la Berlin. Încercam să anticipez dacă va fi ceva și la București. A doua zi ajungeam mai târziu la serviciu, oricum, înainte de 9.00. Lucram în birou, chiar în centru, cu alți trei colegi. Erau concentrați pe calculatoare și nu ridicau capul când intram, mârâiau doar un „Bună”. Eu soseam entuziastă, cu ochii strălucitori și încercam să-i înviorez cu „Ați văzut ce se întâmplă?” Nicio reacție de la ei, nu se lăsau deranjați de la lucru, până când unul a scos porumbelul pentru toți trei: „Așteaptă să vezi ce va fi mai încolo. [*Warte mal ab!]” – Sigur că da, presimțeau ei, wessis, că nu le vor mai crește salariile ca până atunci.

– Ura, vine, vine colega cu sacul de bomboane! Ura, Moș Crăciun vine și vara la mine. – Pisoi, uită-te mai bine la el! Așa arată Moș Crăciun? În costum roșu de scafandru? – Bine, atunci e Spiderman cu sac de Moș Crăciun pe motocicletă roșie! Wow, ai o Honda! – Hai să te fac un tur aici prin cartier! –Mă lași, mami? – Cum să nu te las, când ne bate Spiderwoman [femeia păianjen] la poartă? Pune-ți casca de schi. Bomboanele le păstrăm, pisoi, pentru copiii care vor suna la ușă de Halloween. – Stai să-mi iau un pumn din ele…– Aveți grijă, Sport ist Mord!

– Ei, colega, ne-ai luat piuitul și de data asta! – Toată adolescența mi-am dorit o motocicletă și să călătoresc în jurul lumii… – Gata, le-ai rezolvat! – Și încă la timp: Mi-am zis că dacă nu plec în jurul lumii până la 30 și nu îmi iau motocicletă (aici am făcut rabat, voiam o Harley) până la 40, atunci nu le voi avea niciodată și n-o să știu pentru ce trăiesc. – Bravo, în viață trebuie să ai țeluri clar definite, ca să te și bucuri când atingi pe unul din ele. – Ca și fratele tău. – Bine, el cum atinge unul, îl și lansează pe următorul. – Nu are copii? – Nici nu a fost căsătorit. – Nu mai e demult o condiție. – Nu are, până la proba contrarie, dar nici nu-și dorește… – Aha? – Din două motive. Zice că el tratează cu mare interes copiii și că îi plac mult pentru că sunt inventivi, dar să fie copiii altora. Apoi nu dorește să trăiască și el ca tată, ce au suportat părinții noștri cu el, cât era de zurbagiu. – Nu-și dorește să procreeze pentru… umanitate? – Pentru care? Cea renascentistă? Pentru aceasta cercetează, publică și tratează. Pentru cea demografică, scuză-mă, în niciun caz. Cine ne mai descurcă cu 8 miliarde pe planetă, când acum 100 de ani nu eram nici 2 miliarde? – Aici îi dau dreptate și mă mulțumesc și eu cu copiii lui frate-meu.

– Neapărat trebuie să-ți transmit salutări, ghici de la cine? – ??? – De la MBO. – Unde e? A revenit de la Londra. – Da, a înscris-o pe fiică-sa acolo, la universitate, și el a revenit ca mare consultant la Allianz. – Ce mă bucur! – De el chiar mi-a părut rău când am plecat de la prima firmă. – De colega wessi care a plecat odată cu noi mai știi ceva? – I-am scris și ei ca și ție de vreo două ori din lume, dar ea n-a păstrat legătura. Prea eram ossi (german din est) pentru ea, oricum prea trăznită. – Fenomenal a fost cum ne-am dat toate trei demisia la aceeași dată fără să ne fi vorbit înainte. – Și mai fenomenal a fost că șeful mare ne angajase în același an, tu ai venit ultima. Și am stat toate trei fix trei ani. – Eu cred că ne-a angajat cu metodă, adică prea erau numai bărbați acolo și el, ca șef nou, a vrut să animeze atmosfera. Știi că era proaspăt divorțat și recăsătorit cu o româncă? – Asta nu știam, dar e clar că ne-a plasat simetric. – Ce vrei să spui? – Pe mine m-a plasat cu MBO, inconsolabil după ce-l lăsase nevasta wessi cu fetița în brațe. Crede-mă, era cât pe ce să mă îndrăgostesc de el. Nu era el cel mai fălos negru pe care l-am întâlnit eu, dar e un om să-l pui pe rană, cu umor, un coleg minunat și super specialist. Șeful voia să-l țină cu orice preț, dar când mă învârteam eu pe planetă, a plecat și el la Londra. – Înțeleg, atunci pe mine m-a plasat abil cu șeful de sindicat ca să acționez indirect cu istoria mea de azilant asupra gărgăunilor lui socialisto-comuniști… Parcă se înmuiase el cât de cât, pe măsură ce mă îngropa pe mine în codurile de Assembler, editate pe hârtia interminabilă verzuie… Și colega wessi cu cine ședea? – Nu știai? Ea era inițial profesoară de teologie și muzică și avea un filon caritabil. Au pus-o cu colegul acela alcoolic. Dar omul era pierdut. Într-un târziu au trebuit să-l concedieze. – Îmi aduc aminte, e singura concediere pe care o știu printre colegii mei, peste ani… și asta pe un motiv grav.

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.