Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Ostilități pe fronturile casnice” de Florica Waltère

28
florika-waltere-rubrica-stress-diaspora-IT

logo rubrica stress & the citiesAnii ’80
– Schätzchen, Scheidung und Sozialamt sind dein Schicksal [Scumpo, divorțul și ajutorul social sunt soarta ta] – Ah, Pingu, termină cu prostiile! Ce pui reflectorul pe mine ca la Gestapo? Culcă-te! Mâine te duci la Bonn. – Așa e! Numai că eu mă duc la prânz la cabinet, dar tu te duci în zorii zilei la școala ta iubită, la programele de Cobol, Assembler, Pascal și mai știu eu cum îi cheamă… – Pingu, o să-ți trebuiască ordinator în cabinet: în zece ani nu va mai funcționa nimic în administrație fără computere, e o meserie de aur. – Nici tu nu crezi ce spui, în afară de faptul că-ți spargi capul cu materia abstractă. Indiscutabil, nu vei pupa de la nimeni un job: e o meserie tehnică, pentru bărbați, tu ești filologă de profesie, fără background tehnic. Mai ești și din est, germană ioc! [pauză] – Pingu, acum în puterea nopții, vreau să-ți mărturisesc ceva. – ??? [pauză] – Pingu, iartă-mă, eu te-am subestimat pe tine: tu ești mai morbid chiar și decât expresioniștii germani… – Nu mă lua din nou cu naziștii… – Nu, nu! Ăștia erau pictori. Pictau sumbru din cauza naziștilor și au fost proscriși de naziști… – Ce voiai să-mi spui? Că vreau să mă culc. – Ce cool ești tu, Pingu, cu șoaptele tale tandre în miez de noapte! Tu ai metode de teroare psihică mai rafinate decât staliniștii și maoiștii. [pauză] – Merci, mi-ai dat o idee: am să scriu oficialilor care se ocupă de azilul tău, că te bănuiesc de spioană KGB, infiltrată la școala asta Siemens, ca să furi secretele de tehnologie ale concernului și că oricum divorțul/Scheidung e pe cale. – Regret, dar trebuie să te dezamăgesc: mi s-a aprobat azilul.– Ah, da? – Pingu, n-are niciun rost să te faci că nu știi. N-ai semnat tu de primire a recomandatei acum trei săptămâni? Am aflat azi la telefon de la ei. Nu le-am mai spus că mi-a confiscat-o soțul. [pauză] Tu oare nu-ți dai seama cât întinzi coarda cu ilegalitățile, cu ranchiuna și cu mârșăviile? [pauză] Să mi-o lași mâine pe masă, fiindcă trebuie să-mi scot pașaport nou, cu dreptul de muncă pe el. – Poți să iei tu ștampila de drept de muncă pe pașaport, dar de muncit la altul decât în cabinetul meu nu vei putea munci în vecii vecilor. [pauză] Cine te va crede că ai intenții serioase de muncă, fiind soție de doctor? [pauză] Dar așa vrea doamna doctor de la răsărit, că a venit de-acolo supra emancipată! – Ah, Pingu, iar începi! Lasă-mă cu impostura: tu ești doctorul. Eu n-am niciun titlu. Punct.  [pauză] Cât e ceasul? – Mai ai timp, scumpo: e două noaptea, voiam numai să-ți aduc aminte, ca să dormi mai bine. – Ești sadic! Mama ta, săraca, știe ce suflet chinuit ai? [pauză] – Schätzchen, Scheidung und Sozialamt sind dein Schicksal, schlaf schlecht! [somn prost] – Să dormi și tu prost, Pingu, și merci că m-ai sculat: sunt cu mintea limpede și pot acum să aprofundez noțiunile de economia întreprinderii pentru examenul de luni.

– Cum, Pingu al nostru? Nu pot să cred, Nemțea, ce-mi spui! El, care era așa de săritor și de mucalit la conac la Baronu’? Că l-ai și rebotezat acolo, nostim cum era în smoching negru și cămașă albă, și cum se afera în jurul nostru ca un pinguin sociabil. – Dragă Müha, asta e realitatea cruntă. Mi-a trebuit aproape un an după nuntă ca să mă dumiresc că omul are categoric alt naturel; nu a tărăgănat-o mult cu datul aramei pe față. – Mi-ai spus tu ceva, dar iartă-mă, nu am putut să vizualizez chiar porcăriile astea. [pauză] Și el doarme bine după scena din iatac? – Fără probleme. S-a răcorit pe mine și doarme apoi ca o buturugă… el doarme neîntors și cu un milion datorii. [pauză] – Sunt perplexă, Nemțea: Pingu, care ne cânta jazz vocal și la chitară, care era happy cu tine și se mândrea că ești exotică în rochia ta cu volane de la Paris, ca o țigancă dansatoare din filmul Șatra? – Da, culmea, îl văzuse… Am sperat că-și revine la sentimente mai umane, când l-am luat cu iubire și cu răbdare, după sfatul tău… – Și eu am crezut, când te-a lăsat să pleci la Bruges cu fata aia muziciană din Stuttgart și-i era teamă că de-abia îți luaseși carnetul… L-ai îmbunat și ți-a mai dat și 200 DM de cheltuială. – A fost doar o manevră ca să-mi întindă o mare cursă la întoarcere: voia să semnez împreună cu el creditul de un sfert de milion pentru cabinet, cu condiții de rambursare favorabile noilor căsătoriți…– Doar nu l-ai semnat, Nemțea? Tot omul rezonabil ți-a spus să n-o faci! [pauză] – Dădea semne de ameliorare, Müha, era drăgăstos ca la început, zicea că ne va trebui și ordinator în cabinet și că e perfect să fac școala. – Măcar să-l țină! – Păi, nu! Nu l-a ținut deloc, Müha, nu-ți spun? Imediat după semnătură și-a reluat tortura psihică. [pauză] – Nemțea, al tău cel puțin are un plan, e obsedat de cabinetul lui, și poate se reumanizează când îi merge cabinetul și se eliberează de angoasele existențiale. Mai strânge din dinți! [pauză] Al meu însă e total nehotărât, nu poate lua nicio decizie constructivă în ingineria lui, cu care servitorește pe alții ce se-mbogățesc pe spinarea lui. Iar acasă îl suflă de colo-colo ca pe-o frunză feștelită mama soacra cu răsuflarea ei rea și fiul de 15 ani, satrapul casei, după cum îi trăznesc lui țâfnele. E anihilat între mamă și fiu, fără speranță. – Mereu e speranță, Müha, când nu te-aștepți se despică nodul gordian. Nu a fost așa cu pașapoartele? – Dixit Nemțea, bine zici. [pauză] Sus să avem inimile.

– Texa mă încurajează: ea e sigură că voi trece peste tracasările cu soțul și cu școala. – Pe ce se bazează ea, Nemțea, de-i așa optimistă? – Așa e natura ei, Müha, vede totul pozitiv. Oferă cu bucurie o vorbă bună, un gest, o invitație… –  Adică să emigrezi în America, Nemțea? –  E convinsă că vom face treabă bună împreună în cabinetul ei de cosmetică, dacă va reuși să primească un credit ca să și-l deschidă. – Ce fată fără griji, Nemțea! Dar măcar realizează care sunt furcile caudine birocratice? – Să știi că da, și le ia în piept cu răbdare, pas cu pas. De exemplu, mă sună ea ca să să nu plătesc eu, când discutăm pe îndelete, îmi oferă bilet de avion și casă-masă acolo, îmi spune la cine să mă interesez din Germania pentru viza americană. Toate astea, cu felicitări pentru azilul politic primit luna trecută, care e premisa la toate planurile, nu? – Poate, [pauză] doar dacă își va deschide ea cabinetul. [pauză] Dar pe tine te-ar tenta? – Doamne ferește, Müha! Nu sunt Hopa-Mitică: ieri profesoară la București, azi asistentă medicală în vestul Germaniei, mâine informaticiană probabil în Bavaria și poimâine cosmeticiană în Texas! Trebuie să duc la bun sfârșit calea asta și dacă nu s-o putea și nu s-o putea… – Of, Doamne, Nemțea, eu pe ce cale mai sunt? Că am ajuns ca o plantă agățătoare pe soț, ca pe arac. Nu vreau nimic altceva decât ce vrea el. Ritmul și conținutul vieții mele urmează umorile lui vâscoase și taciturne. Ce va pricepe copilul meu din viața asta?

– Nemțea, poți să-ți imaginezi că am trecut testul de aptitudini și am completat formularele? Oficiul muncii mi-a aprobat școala de informatică. – Formidabil, Müha, formidabil. Se bucură și… consortul? – El parcă s-ar bucura, că întrevede mai mulți bani după ce mă angajez, dar nu-l lasă maică-sa să se bucure, că cine le va mai face pe toate cele în casă? Am asigurat-o că tot eu, ca să am liniște. Dar n-o să fiu în stare să fac școala: 18 luni cu minimum șase ore de predare zilnic, plus teme, proiecte, practică și examene. Ca la tine. Chiar mai lung. Cred că m-au luat la școală ca să aibă și o femeie acolo sau o străină. Dar n-o să fiu în stare, cu capul meu plin de necazuri. – Te contrazic cu toată convingerea: primo, capul tău s-a dovedit foarte bun; secundo: uite că eu sunt aproape gata cu școala mea, mai am proiectul și examenul final, și nici eu n-am crezut că voi fi în stare; tertio: fii sigură că nu-ți plătește oficiul muncii atâția bani dacă nu au ei siguranța, potrivit criteriilor lor, că vei încheia cu bine cursul și că te vei angaja. E cerere mare de IT-iști, fii pe pace!

Peste un an
– Uff! Au plecat în vacanță! În vacanța lor ciuntită de economii la sânge. Două săptămâni voi fi liberă ca pasărea cerului, Nemțea! – E perfect, odihnește-te, Müha, și tratează-te de rinichi și de nervi, acum cât ai liber de la școală și de la soacră. – Sigur, acum e momentul cu tratamentele, dar în respiro-ul ăsta am să mă concentrez pe învățat. L-am trimis pe fiu-meu la mama și la prietenii din București. [pauză] Să știi, Nemțea, că m-am gândit mult la tine, de unde te-oi fi ales tu cu hepatita B. – Și eu m-am gândit. În primul an de mariaj, când soțul era mai grijuliu cu mine, ca pacientă doar, mi-a făcut toate analizele, respectiv tratamentele. Mărunțișuri, nimic grav. Cred că în stressul cu școala, cu examenele, cu jobul nou, în paralel și cu divorțul, oi fi capotat. Mă simțeam eu demolată, dar era normal la ce pățeam atunci, așa că am dus-o pe picioare. Ca tratament am luat doar ce mi-a dat Lorelai când m-am dus între examene la ea în Elveția, valium, ca să încep să dorm.   – Și cum te tratezi acum? – În niciun fel. Hepatita B s-a dus, am anticorpii. Doctorița a spus să mă întremez cu viață ordonată, odihnă și iubire. – Minunat, Nemțea, acum poți să-ți permiți regimul ăsta. [pauză] Dar și eu domnesc: stau în vârful patului pe șapte perne, cu telefonul la cap! În sfârșit, după trei ani, timp de două săptămâni nu vrea nimeni nimic de la mine, nu trebuie să execut niciun ordin, neapărat și mintenaș. Vacanța este de fapt a mea: sunt singură în casă! E senzațional să fii la tine acasă – sau să ai impresia asta.

Anii ’90
– Cum e la noul job, Müha? – E bine, Nemțea, e relaxat. Colegii dau semne că mă iubesc…– Fii vigilentă, Müha, nu se știe niciodată cu nemții, că ei mai întâi (te) cugetă bine și pe urmă se pronunță. – Da, da, am remarcat, Nemțea, e suficient să avansezi o idee ușor incorectă politic, că se pun automat pe lătrat și din solidaritate te și sfâșie. Tare greu e cu opinia personală, aici se cântă în cor. – Și eu care credeam că bavarezii sunt mai liberali și mai libertini. Cel puțin colegii mei de la primul job, unde mereu aveam de corectat greșeli ale filialei din München, ziceau că la München încep Balcanii. – Dar nu e corect, Nemțea! Bavarezii sunt cei mai naționaliști dintre germani! Sunt tradiționaliști, mai de la coada vacii. Mai nou au dat-o pe motoare, energie și pe IT. [pauză] – OK, Müha. Legat de colegi: nu e bine să faci opinie separată și să te ții de-o parte. Fiindcă proiectele și pozițiile se împart pe „încredere”, iar încrederea și-o câștigă băieții la beri și la fotbal, în weekend. – Vezi că n-avem șanse mari să avansăm printre ei? Sunt încă panicată la serviciu că tipii sunt puși să te mănânce de viu că tu ai studii și ei au doar calificări, că ești femeie și străină pe deasupra și nu cunoști dialectul lor… – Avem șanse, Müha, avem! Fii tenace și vivace, multe se schimbă! [pauză] – Știi, Nemțea, că m-am antrenat a-ntâia pe NASDAQ [bursă electronică din New York], urmăresc atent evoluția întreprinderilor mele și presa financiară și la sfârșitul lunii scot încă un salariu. [pauză] Ha-ha-ha, să fi știut ex-soțul ce vacă bună de muls am să fiu, în ruptul capului nu mă lăsa să plec. [pauză] – Müha, dragă, tu mai apuci să dormi, dacă joci toată noaptea pe NASDAQ? – Asta-i bună, Nemțea, parcă n-ai lucra la bancă! Nu joc, draga mea, investesc! – Păi, dacă noaptea investești și ziua lucrezi la rețele universității, atunci când mai dormi? – Nu-ți face griji, sincer, mă simt foarte bine, mă simt înaripată și liberă, deși sunt captivă până peste cap în două joburi, cel diurn la stat și cel nocturn, privat, pentru profitul meu, la bursa americană. – Înțeleg, totul pentru fiu! Dar el chiar trebuia să meargă la școala de elită din Anglia? – Nemțea, ți-am explicat doar: școala germană din München, în care el s-a desfășurat așa de frumos, a editat revista școlii, a luat note maxime la germană, mate, engleză, istorie etc. Ei bine, au vrut să-l lase repetent într-a 10-a, din cauza profei de chimie. – Asta mi-ai spus: că te-ai zbătut ca o leoaică să-l montezi pe fiu să învețe la chimie și pe profă să-l ierte. – N-are cum să-l ierte, Nemțea, că profa este în cârdășie cu părinții sus-puși din cartier, care nu suportă ca fi-miu să fie mai bun ca odraslele lor la mai toate materiile. Îl linșează pur și simplu. Toți colegii lui mârâie la el și-i dau brânci pe la spate. El mi-a spus că nu se mai duce la școală și că, având 16 ani, se apucă să muncească. – Nu pot să cred, Müha, în mijlocul orașului? – Ba să crezi, Nemțea, situația din școlile germane e foarte deteriorată. Tu habar n-ai, fiindcă ți-ai putut permite și l-ai dat pe fi-tu la școala internațională. [pauză]  – Bine, eu lucrez 10 ore pe zi, dar nu și noaptea! – Fii fără grijă, sunt cuminte: mă culc la ora 5 după masa când vin de la serviciu, care e oricum mai domol la stat, nu e în ritm galopant ca la tine. Mă scol la 12 noaptea și mă așez la computer pe NASDAQ și pe acțiunile americane, iar în zori, la 4, mă mai culc două ore. – Colosal, Müha, respect! Îți dublezi salariul, doar cu alte patru ore. [pauză] Fiul cum se simte în Anglia la college? – Excepțional! Înflorește! Gândește-te că a scăpat de teroarea de la fostul domiciliu și că a scăpat de mobbing-ul de la școală. – Bravo, Müha! God is great!

– Dar mă-ntreb, Nemțea, a meritat tot efortul ăsta inuman? – Ce efort? Efortul de la serviciu, plus NASDAQ la tine? – Nu. Efortul  nostru cu emigrarea, cu soții luați pe fugă și cu schimbarea radicală a profesiei? – Eu nu-mi pun întrebarea asta, Müha. Eu am fost obligată să plec de șicanele securiștilor din București. Dacă m-ar fi lăsat în pace și dacă… și dacă aș fi avut… – Sigur, după „revuluție” ar fi fost altă deschidere pentru noi, Nemțea… – Nu asta vreau să spun: dacă mi-aș fi continuat eu liniștită lecțiile la București, cu vacanța de vară la Olimp și cu cea de iarnă la Predeal, cândva poate și în vizită la fratele din vest… nu aș fi avut motive să-mi părăsesc părinții și studiile mele și terasa mea de la cucurigu… – Adu-ți aminte, Nemțea, ce isterie era atunci printre tineri, să plece, să se salveze, oriunde, doar să scape. Își făceau cele mai năstrușnice iluzii despre covrigii din Vest. – Hmm, iluzii, bine zici: dacă aș fi avut atunci filmul, pelicula încercărilor mele din primii doi ani în Germania, până m-am angajat, ei, bine, n-aș mai fi plecat. [pauză] Dar Dumnezeu e mare, bine că n-am avut filmul și că n-am putut să prevăd deziluziile cu soțul și cu fratele. – Greșeala ta, Nemțea! I-ai asimilat copilărește drept rude, chiar de gradul I, pe niște personaje fără obligații și fără empatie. [pauză] – Da, profund eronat. [pauză] Dar dacă n-aș fi plecat, atunci n-aș mai fi fost pusă la încercare și aș fi acum alt om, mai… vegetal. N-aș bate lumea-n lung și-n lat și, mai ales, n-aș putea să-i ofer copilului ce cred de cuviință. – Dacă și cu parcă, Nemțea, cine știe cu ce regrete am fi trăit acolo? Cert e că acum avem altă perspectivă și altă… retrospectivă.

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.