Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Platoul de filmare” de Florika Waltère

19
florika waltere literatura diaspora

logo rubrica stress & the cities1985
– Ura! Schatz! [scumpo] Victorie! Am câștigat! Oskar a câștigat! – Mă bucur… Ura! Dar ce-ai câștigat? Cine-i Oskar? – Noi, socialiștii, în frunte cu Oskar Lafontaine, am câștigat alegerile! Partidul socialist e la conducerea landului! – Tu ești membru de partid? – Da, sigur, din studenție. Mulțumită socialiștilor am putut să-mi fac studiile, am primit bursă! – Știi, socialism avem și-n România… – Uită-i pe-ăia, draga mea! Ce, poți să compari pe titanii socialiști Willi Brand și Helmut Schmidt cu dictatorul vostru? – Herr Doktor, dar n-a avut Brandt spioni RDG-iști și KGB-iști în cabinetul lui? – Toți au spioni, peste tot, Schatz! I-au infiltrat și lui pe RDG-istul ăla, Guillaume. – Iartă-mă, sunt în derută: prietenii mei de origine germană din București au așteptat ani de zile să-i scoată socialiștii lui Brandt și Schmidt; de-abia guvernul recent de dreapta al lui Kohl i-a „cumpărat”, guvernul care m-a scos și pe mine, „umanitar”. [pauză] Nu, nu: o victorie socialistă în vestul Germaniei nu mă încântă pe mine, proaspăt evadată din victoria socialismului românesc și cu antecedentele mele triste pe deasupra. – Schatz, ești în Vest aici! Americanii sunt la noi în țară ca să ne apere… – I-au așteptat părinții mei pe americani mult și bine… – Dar erați de partea cealaltă a cortinei. Aici e cu totul altceva. Nu lucrez eu la americani? Sunt prietenii noștri de bază. – Ah, iartă-mă, e prea nebulos totul în capul meu: americanii și socialiștii, zău, nu pot să-i pun la un loc. – Schatz, ai să vezi că n-ai motive de neliniște! –  Crezi? Acum, dacă au venit socialiștii la guvernare aici, poate nu-mi mai aprobă azilul. Poate cred ca profii mei de germană de la universitatea de-aici că vin dintr-o țară socialistă, deci prietenă, și că n-am motive de azil… – Ce-ți mai pasă de azil dacă ne căsătorim? [pauză] Hai să sărbătorim cu toții victoria la sediul partidului!  [la sediu se cântă „Hai la lupta cea mare!/ Rob cu rob să ne unim,/ Internaționala prin noi s-o făurim!”] – Dragul meu, tu știi ce cântă? – Sigur, Internaționala! Am câștigat alegerile și guvernul landului e acum socialist. Acesta e un cântec socialist. – Îl știu prea bine! Nu l-am cântat în școală ca pionieră și UTC-istă? – Hai, Schatz, nu face mina asta răvășită! E doar un cântec! – Nu e doar un cântec, sunt toți amețiți de băutură și agită steagurile alea enorme roșii cu secera și ciocanul. – Se bucură și ei, draga mea, au câștigat! Oskar e fericit! Hai să-l ascultăm, ne ține un speech. Nu-i sexy noua lui soție? – Dragul meu, iartă-mă, mă simt ca într-un coșmar… Sunt de prea puțin timp scăpată din Bureștiul comasat cu miliție de pază pe timpul congresului PCR și cufundat în beznă. Era să-mi rup picioarele alunecând pe o coajă de banană. [pauză] Se dăduseră banane în cinstea congresului. – Schatz, nu-mi strica cheful!

Peste trei luni
– Îți place, Pingu? Nu e superbă haina mea albastru royal de marcă? – Ba da, Schatz, ești chiar elegantă. Și culoarea și croiala îți vin la fix! Cât a costat? [pauză] – Am cumpărat-o din cele 4000 de mărci pe care le-am primit la nuntă de la frate și unchiul… 999. [pauză] – Ești nebună? Niciodată nu mi-am luat ceva de îmbrăcat de 1000 DM, și câștig binișor ca medic. – Nici eu, dar îmi doresc ceva atât de frumos de zece ani, de când îmi curgeau ochii după haina de piele bordeaux italienească a colegei mele de liceu. – Mai bine învățai germană în liceu, în loc să te uiți după hainele altora.

– Pingu, dragul meu, m-ai vindecat iute de bubele alea dureroase de pe spate cu terapia ta neurală subcutană. – Bună chestie, Schatz, și doar în patru ședințe. Sunt bune și la afecțiuni mai grave, dar cu mai multe ședințe. Pacienții sunt happy: înțepăturile sunt neinvazive și ei văd cu ochii cum le trece. – Dar injecția aia în burtă cu acul de cal nu-mi convine. – De ce? Doar spuneai că te doare acolo la diverse mișcări. Am studiat foarte bine poziția. – Bine, dragul meu, dar bagă acul foarte încet, te rog, în caz că simt ceva, îl scoți imediat… [pauză] Mein Gott, trebuie să fie așa de mare? Cu 20 ml? – Fii fără grijă, Schatz, ești prima pe care o încerc! [pauză] Te-a durut?   – Nu, dar te-am văzut pe tine că ți-e frică și mi-a fost și mie… – Și mie mi-a fost, dar dacă e plasată precis, e benefică. – Am să-ți spun cum mă simt, dar nu o voi repeta.

Peste trei luni
– Grozav, Pingu, mă plimb o zi întreagă prin Frankfurt, stai să-mi iau o hartă a orașului din gară. – N-am timp acum de hărțile tale… trebuie să ajung la congres mai devreme, ca să îmi consolidez niște relații pentru cabinet. – Să trăiți, Herr Doktor, am înțeles: unde să te aștept și la ce oră? – Tot aici în fața gării peste 8 ore, vezi să nu te pierzi. – E perfect, fii pe pace, e ziua-n amiaza mare. Mult succes și voioșie!

– Cum s-au desfășurat lucrările, Pingu? – Logoree, ca de obicei la întâlnirile astea, dar pauzele au fost fructuoase, fiindcă m-am întâlnit cu X, Y, Z, W, K… Am aflat de la ei multe și diverse și am aranjat cu ei și mai multe pentru cabinet. [pauză] Dar tu ce ai făcut atâta timp prin oraș? Nu ar fi fost mai bine să rămâi acasă? [pauză] – Nuuu, mi-a plăcut mult, a fost o ieșire foarte… deschisă pentru mine. – Te-ai întâlnit cu cineva? – Nu cunosc pe nimeni în Frankfurt. – Tu cunoști peste tot pe cineva. – Nu exagera. M-am plimbat pe străzi. E foarte frumos orașul. Pe la 3 am mâncat la o terasă din centru un fel cu sosul verde specific al orașului. – Bine, și ce-ai făcut în restul timpului? Ce-a putut să-ți placă la orașul ăsta nou de beton? [pauză] – Adevărat, au și blocuri de tip muncitoresc ca la București, pentru că trebuiau să pună ceva pe ruinele de după război… Dar pe unde am fost eu în centru au construit modern, extravagant. – Clar, ce-ți place ție, extravagant… [pauză] Ei, ce era așa special în centrul nou? [pauză] –  Au și primăria veche, reconstruită aidoma, lângă dom, unde s-au încoronat unii împărați germani. Mie mi-a plăcut însă centrul nou… pe la prânz eram lângă cele două turnuri de oglindă de la Deutsche Bank; cei doi zgârie-nori se înalță dintr-o bază de construcție voluminoasă, tot din oglindă, care cuprinde amândouă turnurile ca un balon de lumină. În fața lor este cordonul de vegetație al centrului, cu o mulțime de fântâni, statui și iepurași, care țopăie în voie… – Mai bine țineau și asigurările congresul lor în centru, că ar fi fost pauzele mai agreabile… – Cu siguranță, mai ales că duminica centrul este relativ degajat de mașini și de populație… circulau doar câțiva excentrici în decapotabile șic. [pauză]  Cel puțin pe pajiștea de la Deutsche Bank era la prânz o lumină orbitoare, ireală, din cauza oglinzilor. Îți dădeau un sentiment de infinită libertate. Mă credeam pe un platou de filmare… – Iată ce-i lipsește chelului – platou de filmare. Nu știu cum reușești tu să te înflăcărezi din niște impresii… iluzioniste.

Peste trei luni
– NU, nu iau cabinetul din Bavaria! – Dar e bine consolidat cu mulți pacienți, e elegant și e aproape de München, unde s-a stabilit prietena… –  În niciun caz! Păi, cine îmi face toate reparațiile la cabinet, dacă nu-l am pe tata pe-aproape? Pe deasupra, pacienții vorbesc altă limbă acolo, bavareza lor. – Pingu, dar s-or fi dus și ei la școală, unde se face germana oficială. Și părinții tăi vorbesc dialect, dar eu mă-nțeleg cu ei. – Nu tu-mi spuneai, Schatz, că la școala de asistente medicale se vorbește Platt și că ți-e greu să pricepi ce spun? – Dar nu asta e materia, Pingu, ce vorbesc ele acolo, despre mode și iubiți. Programa cuprinde câteva reguli standard de igienă, o anatomie rudimentară și denumirile latinești, care sunt aceleași ca și în română. – Sigur, și doamna doctor le știe deja pe toate. – Ai văzut bine că le știu. Nu m-ai luat tu la întrebări?  [pauză] Zău, e o școala de debili mintali, îmi pare sincer rău că ai plătit 2000 de mărci pentru ea: trebuie să copiem și să transcriem zilnic de pe murdar pe curat și să învățăm niște denumiri de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, de sus în jos și de jos în sus. [pauză] Mai bine învăț computere. Ne sunt mai utile în cabinet. – Iar începi cu ideile tale extravagante! Literată cum ești, n-ai pierdut nimic în meseria asta de bărbați! Nu duci nimic la bun sfârșit! Nu-i de mirare că am pierdut războiul cu aliați din neamul tău! Iar m-am enervat! [pauză] – Ai putea să nu mai fumezi. Mi-ai promis că te lași… – Acum îmi spui și ce să fac la mine-n casă! După ce că nu mai fumez în dormitor și la „tine în cameră”. De ce ți-ai aranjat camera ta? Du-te acolo. – Îmi pare rău, dar nu e numai atât: fac cu sârg curățenie peste tot când pleci la gărzi peste weekend, iar duminică seară când te-ntorci nici nu se mai cunoaște că a fost casa lună înainte de-a veni tu. Nu se poate să folosești 20 de scrumiere de-odată, răspândite în toate camerele. – Nu-i corectă formularea. Lern Deutsch ordentlich! [Învață germană cum trebuie!]

A doua zi
– Dragilor, luați loc! Am pregătit de mâncare ce vă place vouă. Tu, noră, stai acolo la colț, că nu ai nicio treabă de făcut la noi în casă, faci destule la tine acasă… Nu vrei să vă calc eu rufele? – Nu, nu, merci. Sincer, călcatul îmi place, mă destinde. La bucătărie nu-mi place: transpiri trei ore și dispare în 30 de minute. – Fiul spune că gătești tu bine și de-asta mănâncă el mult… –  Așa-i, ea e de vină că m-am îngrășat. Unde e scrumiera? – Dragule, măcar la masă nu mai fuma, să simțim și noi mirosul mâncării. Mama ta iar ne răsfață cu specialități! [pauză] – Mama, adu-mi scobitorile… Adu-mi tabasco… Adu aia! Fă aia! – Pingu, dar scoală-te și servește-te singur! Nu vezi că în sfârșit mănâncă și ea. Oricum, i s-a răcit supa. [pauză, pauză] – Draga mea, eu, mama lui, sunt de vină: el a fost bun la școală, iar eu l-am servit cât am putut de bine, ca să nu-i lipsească nimic și să se țină de medicina lui, de limbi străine și de muzica lui, ca să facă bine ce-i place. Poate am exagerat cu grija, dar nu e băiat rău.

Peste trei luni
– Victorie, Muzi, am scăpat! L-ai văzut cum urca, în Opelul albastru? – Draga mea, dar mi l-ai pictat pe soțul tău ca pe un căpcăun, or el m-a dotat cu un sac de medicamente pentru toată familia, iar aseară am făcut jazz cu el. – Muzi, tu ne-ai salvat excursia, cu răbdarea ta pedagogică! A ținut să-ți facă impresie cu talentele lui muzicale! – Păcat că nu l-a ținut mai mult de-o oră pornirea artistică. – Și-a dat seama, Muzi, că îi dai clase și și-a vârât din nou capul în hârțoage și în norii de fum. – Infernal de mult fum produce, cum suporți? Cât fumează? – Trei pachete; zice că le fumează sănătos: doar jumătate de țigară. – Bine că locuiți ca în paradis cu orașul la picioare și poți să ieși să te aerisești… Și bine că nu bea… altceva decât cola și cafea, dar astea cu tona! – Ai remarcat? Deci să faci ce spune doctorul și nu ce face doctorul. [pauză] Mi-e teamă că iar are idei crețe cu mine când ne-ntoarcem… – Ce idei? Că te istovești destul cu școala IT, ba și cu menajul, că umbli întruna după el cu cârpa. – Școala nu-i place lui, Muzi: spune că mă emancipez și mai mult. [pauză] Bine că nu ne-a mai prins acasă, că poate ne contramanda Bruges-ul, așa din senin, de ciudă că ne simțim noi bine. Am să-i dau un telefon grijuliu din hotel ca să-l întreb dacă i-a plăcut mâncarea din cuptor și să-l asigur că am ajuns cu bine și că ne gândim la el… – Corect! Chiar la el ne gândim. [pauză] Dar tu conduci foarte bine. De ce i-o fi lui teamă? [pauză] –  Ce faci, Muzi, te maschezi? Păi, atragi și mai mult atenția, cu ochelari negri și împuținată pe scaunul din față… – Chiar suntem pe frontieră? Nu ne controlează nimeni pașapoartele și vizele? Nici măcar prin sondaj? – Nu se mai face control, Muzi, nici pe partea germană și nici pe cea belgiană, poliția de frontieră și-a părăsit postul. Nu vezi că e pustiu?

– Știi că am un amorez la Stuttgart la uni, tot la muzică, post graduate. E frumos ca un viking și e fecioară. – Poftim, Muzi? Cum ai constatat asta? – Da, i se rupe și lui ceva când face dragoste prima dată, nu știai? – Educația mea sexuală de-acasă e… deficitară. [pauză] Totuși, e neverosimil: băiat de 25 de ani, în lumea liberă și libertină, e frumos și… fecioară. Cum de n-au sărit fetele pe el până acum? Parcă nu se potrivește… – Nu-i așa? L-am dibuit eu că e un tip rușinos. De fapt are de-acasă o educație protestantă rigidă, ca la mânăstire. Cum eram și eu înstrăinată și retrasă, mi-am găsit niște partituri ca să intru în vorbă cu el, apoi ne-am dat în caruselul emoțiilor… și așa l-am dezvirginat. – Sunt paf, Muzi, respect! [pauză] Să ai grijă de el! – Acum el e înnebunit după mine. Vrea să mă prezinte părinților lui… – Ciudată lume: mie mi se destăinuia un prof de germană de la uni că studentele nemțoaice sunt prea agresive, încolțesc brutal bărbații. – Să nu-mi spui că studentele îi violează pe ei, profesorii neajutorați. – Ajunge și dacă-i inoportunează cu insistențele, cred că asta voia să spună. – Ia ascultă! Dă radioul mai tare! – Ai fost pe fază, Muzi, e Édith Piaf! [muzică] Superb, Muzi, cântă cu ea! – Non, je ne regrette rien/ C’est payé, balayé, oublié/ Je me fous du passé … Je repars à zéro”, [„Nu, nu regret nimic/ Am plătit, am măturat tot, am uitat/ Nu-mi pasă de trecut… Iau totul de la zero”] E superbă și șoseaua goală, drept în fața noastră cu plopii aliniați. [muzică] – Ce feeling de libertate ne poate evoca dintr-o dată un cântec!

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

1 COMENTARIU

  1. Un eseu minunat! Demonstrează multă experiență de viață, realism și luciditate! Felicitări, doamnă Florica Walter!

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.