– Sunt supărat rău pe tine! – Unchiule, dar sub nicio formă nu puteam să mă duc la înmormântarea tatei. Nu pot să intru în țară cu pașaport de refugiat politic. – Știu asta, dar mă gândesc la sărmana mamă-ta, singură la mormântul lui. – Nici fratele nu a putut, din același motiv. – Lasă-l pe el, că el nu are niciun Dumnezeu în afară de ambițiile lui. Sunt supărat pe tine că nu m-ai căutat! Oi fi având și tu nevoie de ceva, căci ești printre străini. – Iartă-mă, de-asta te sun… M-am rugat înainte și de o familie de medici din Köln, prieteni de-ai părinților. L-am rugat și pe frate… – Dar ce îți trebuie? – L-am rugat să mă împrumute cu bani pentru prima chirie și garanție ca să mă mut unde mi-am găsit serviciu și trebuie să încep peste zece zile. – Și nu a catadicsit să îți dea atâtica? – Are datorii… M-a întrebat cine e mai nevoiaș dintre noi doi, eu, că îmi trebuie cinci mii de mărci sau el, că îi trebuie cinci sute de mii de mărci. – Măi, măi, măi, ce păcătos, numai la bani se gândește! Sunt supărat pe tine că ai umblat pe la alții și nu m-ai sunat pe mine primul, ca să te ajut! Că am și eu o vină în tot ce ați tras voi după mine în țară. – Unchiule, chiar ai putea? Tu, ca pensionar? – Bineînțeles, te aștept în gara centrală când ai nevoie de bani. Să nu te grăbești să mi-i dai înapoi, rezolvă-ți tu mai întâi treburile.
– Și cum te-a scos fratello? – Genial, draga mea, încă o găselniță genială de-a lui! – A dat el 16.000 de mărci cât se plătea atunci pentru studii? – Cum să dea el bani? Mai ales la început, când nici n-avea. De fapt m-a scos mama. – Aha? – Nu a mai vrut să vorbească cu el. – Cum, a refuzat ea să-i mai răspundă la telefon? Cred că a fost o tragedie pentru el. – Aproape: luni de zile mama nu i-a mai spus la telefon decât atât: „Ai grijă de sora ta că este într-o situație disperată” sau „Salveaz-o pe sora ta…” – A avut ea curaj să facă asta atunci când vă ascultau constant telefoanele? – Păi, după percheziții și ce pățisem eu cu securitatea, nu mai aveam ce pierde… –Tu erai cu actele depuse, nu? – Sigur, ca alte zeci sau sute de mii care scriau memorii în neștire. – Ca și mine, și primeam negative. Dar fratello nu ar fi putut să obțină pentru tine decât cel mult viza germană, cu care să poți face apoi presiuni ca să primești pașaportul. – Exact. Numai că Germania, multă, multă vreme, până prin anii 2000, declara sus și tare că nu e țară de imigrare, ca USA, Canada, Australia. Că ei nu primesc decât pe nemții lor. – Da, știu, cum am intrat și noi ca nemți după ce am așteptat zece ani Ru-numărul de la ei, adică OK-ul să plecăm din țară, din Rumänien. – Asta mi-a spus o cucoană din ambasada germană, unde am reușit să intru într-un târziu: că nu sunt de origine germană, că sunt majoră și că nu sunt căsătorită sau nu am copil acolo, prin care aș fi avut dreptul la reîntregirea familiei. – Ei, și ce minune a făcut de ți-a scos viza germană? – Cu pile. – Ce pile avea el la 30 de ani, ca pârlit de azilant ce era? – Pile la Genscher, ministrul de externe, care negocia nemții pe care îi cumpăra statul german de la Ceaușescu. – Păi, voi nu sunteți de origine germană și ai spus că nu a dat bani. – A vindecat în schimb de o boală cronică pe soția și pe fiica celui mai bun prieten de partid al lui Genscher. După care a plâns pe umărul lor că numai nenorociri s-au abătut asupra familiei lui după ce a fugit el din țară… Și l-au ajutat! – Curat lanțul slăbiciunilor! [pauză] Am auzit eu multe scenarii de ieșit din țară, dar acesta este… inedit. – Orice emigrare este inedită!
– Eu nu-l înțeleg, e mereu în stress, nu are timp niciodată mai mult de două minute la telefon, zice că ard treburi urgente în toate părțile. De ce nu vinde ca să plece cu barca pe mare? E doar visul lui din tinerețe, că așa m-a dus cu vorba din liceu, de când ne antrenam cu iolele pe Herăstrău. – Să vândă tot ce a pus pe picioare zeci de ani? Ce crezi, vecine, că e simplu ca și cum ai vinde o casă? – Lasă că se vând afaceri peste tot. Ține la bani, de parcă o să se ducă cu ei în groapă. – Tu nu ții? Iar el și-a pus toată viața la bătaie acolo. Nu i-ar conveni să vândă oricui, care nu îi urmează tratamentul. Ani de zile s-au specializat acolo medicii, asistentele, bucătarii și nutriționiștii… – De parcă aceștia nu ar putea să lucreze și în altă parte. – Nu pot, e singurul spital din zonă. Și nici el nu vrea să renunțe la cercetarea pe care o face acolo și pe care o publică și o prezintă apoi la congrese. Așa merge businessul și jobul celor o sută de angajați. – La un moment dat o să moară cu businessul de gât. – Fiecare cu pasiunea lui.
– Ce mai face fratele și salvatorul nostru? – Cum îl știi, mereu în furtună, când pe barcă, când în clinică. – Să-i dea Dumnezeu sănătate, că mult bine face la oamenii suferinzi. – Tu cum te mai simți? – Cum mă țin strict de tratamentul lui, sunt ca o floare. Cum mănânc ce nu trebuie, imediat mă resimt. – E perfect, știi ce remediu ai! – Ce frumos a scris jurnalista, cum a scos el la început clinica din faliment cu ideea genială să trateze gratis pacienții. – Cu toate lucrările lui științifice, fără presiunea pacienților vindecați să scoată ei banii de la asigurările germane, niciodată nu ar fi obținut el plata tratamentului prin asigurări… – Dar și angajații îl iubesc și îl susțin… – Nu-i chiar așa, mulți dintre medici îl invidiază: că merge la concursuri sportive cu barca, că umblă mult la congrese. – Păi, așa și-a câștigat clinica renumele, de e în topul cercetării. Șefii de la laborator, de la nutriție și de la bucătărie, am vorbit cu ei, ar intra în foc pentru el. – Da, cu ei a pornit clinica de la zero, de fapt de la minus 500.000 de mărci, datoria inițială… – Ce om minunat, ce bucurie pe mama voastră! – Mama a crezut nestrămutat în steaua lui. Iar pentru el, ea a fost ancora lui. A fost disperat trei ani cât a stat ea la el, în tratament, până s-a prăpădit. – Câți ani avea? – 96. El a încercat cu îndârjire toate remediile, chiar și după un infarct cerebral, când medicii lui și-au luat mâna de pe ea. A mai ținut-o trei luni în viață. Îi spuneam: „Frate, e un cadavru viu, nu mai are nici vene, pe unde s-o hrănești”, iar el mă întreba: „Ce să fac, s-o las să moară?”, până când, într-un târziu, de epuizare, i-am spus „Tu n-o lași să se ducă în liniștea ei. Ea e credincioasă și ne va veghea de deasupra.”
Cu 40 de ani înainte
– Stop! Parola! – Îl caut pe căpitan. – Nu intră nimeni în cartierul general fără parolă! –Sergent de pază, eu sunt tatăl căpitanului, vreau să îi raportez! – Chemați-l pe comandant! [acesta vine] – Sergent, lasă-l să treacă, e de-al nostru! Salut, tată! Ne-ai adus biletele de film pentru diseară? Ne mai trebuie ceva: să tai ramurile alea din liliacul de la gard, că ne acoperă vederea și nu mai avem post de observație peste stradă. – Să vii în casă, comandante, după ce termini instrucția, că vreau să vorbesc ceva cu tine… [în casă] – Da, tată? Spune repede că sunt grăbit! – Am trecut pe la școală și mi-a spus profesoara ta de traforaj că lipsești de la orele ei. Pe unde umbli tu în orele alea? Că la școală te duci în fiecare zi. Credeam că ți-ai băgat mințile în cap. Acum îți trag o mamă de bătaie să o ții minte, dom’ comandant! – Lasă-l, tată, lasă cureaua! Trebuie să înțeleagă de vorbă bună, că e băiat mare. – Mamă, cu el nu merge altfel, trebuie să schimb foaia! Unde ai fugit, haimana? – Tată, lasă-l, a fugit în pod! – Din gură de șarpe îl scot! Trebuie să se țină de școală derbedeul, nu de chiuluri și de parascovenii pe stradă. Că am ajuns geamgiul străzii, de câte geamuri sparte am schimbat prin vecini! – Tată, lasă-l, e un copil, mai crește, o să-nțeleagă. – Numai la prostii îi e capul, acuși îi dau un toc de bătaie! – Lasă-l, tată, pentru numele lui Dumnezeu! S-a suit pe casă și o să vă frângeți gâtul amândoi.
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
