Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Schimbarea radicală” de Florika Waltère

37
florika waltere germania

logo rubrica stress & the cities– E frumos, deștept și rău. Nu ne trebuie televizor să vedem știri cu teroriști: avem unul la domiciliu. E tare neastâmpărat. Dar te topește când aleargă spre tine cu ochișorii care îi joacă în cap de năzdrăvănii. Nu se ține încă bine pe piciorușe, se poticnește, cade și iar fuge fericit. Mai ales pe stradă fuge încotro e pericolul mai mare. S-a prins el că alerg după el și-i place la nebunie joaca de-a prinselea. Acum l-am prins pe la spate și îl țin strâns la piept. El se zbate ca un șarpe. Dă din mâini și din picioare și râde în hohote. Se uită strâmb lumea la noi. Ce contează? Suntem în cer. Îmi bag fața în perișorul lui, ca să nu mă vadă furioșii ce fericită sunt. Îți trimit o poză.

– E minunat copilașul tău, îți seamănă leit-poleit, are ochii tăi, cu pupilele intense, cu albul ochilor albăstriu de alb. Parcă-s numai ochii de el. Cum mă privește el șugubăț din poza de la botez, mă pufnește râsul doar uitându-mă la el. Zău, când mă simt deprimată, mă uit la el și mă înveselesc: e antidotul meu la asperitățile acestor zile zbuciumate… Băiatul meu a fost fericit cu poza lui în mână și a zis: „Ce păcat că nu suntem rude, că atunci eu i-aș fi fost unchi”. A pupat poza foarte emoționat, sărăcuțul, cu copilăria lui traumatizată. Poate de-asta iubește copiii, ceea ce e neobișnuit pentru un adolescent. Când i-am zis că seamănă cu tine, el a ținut-o cu „mai mult seamănă cu mine când eram mic.” Îl sărut pe năsuc pe neastâmpăratul tău șmecheros.

Peste cinci ani
– Tanti dragă, expoziția asta măreață cu Gustav Klimt vine de la Viena. Să sperăm că nu ne pierdem copilul prin publicul ăsta numeros! – Auzi tu, puișor? Să stai cuminte lângă noi și să nu faci năzbâtii ca acasă! – Bine, tanti, sunt cuminte. Mă duc puțin mai încolo. [pauză] – Draga mea, la tablouri m-aș uita, dar uite-l pe dânsul în sala cealaltă cum se aruncă pe parchet ca pe derdeluș. – Am fost prea optimiste să-l luăm cu noi, da’ ne-a promis marea cu sarea…  – Ia uite-l, bate-l norocul! Nu-și mai încape în piele de mândrie că se uită oamenii la el, unii se amuză copios. – Of, tanti, nu-i așa! Uite ce iritați și încruntați sunt ăia din stânga. Ia auzi, îl iau la întrebări: „– Ești angajatul muzeului? – Da, eu sunt aspiratorul muzeului!” – Fii cuminte, pisoi! Stai aici cu mine și cu tanti! – Dar voi vă uitați prea încet la tablouri. Eu le văd mai repede. Vreau să le văd și din spate. – Cum din spate? – Vreau să le văd pe dos, cum sunt făcute. – Ah, pisoi, sunt pictate pe pânză. Uite ce: ia ceasul și vii înapoi la noi la fiecare 5 minute… Nu alerga, vii încet, nu tropăi, nu faci zgomot! – Ca să nu mai tropăi, îi dau lui tanti ghetuțele și merg în ciorapi pe vârful picioarelor. – E copil, e zburdalnic! Nu-i dulce să-l mănânci? – Sigur, tanti, e dulce ca dl. Goe! Scuipă-l, Mițo, să nu-l deochi!  [pauză] – Ce-i cu tine? Au trecut doar trei minute. Ai văzut deja totul? – Mi-a spus o tanti cu un bilet pe piept și cu un telefon mare și negru în mână că trebuie să stau lângă mama mea. – Uff, pisoi, nu ți-am spus și eu același lucru?

– Cioc, cioc, cioc! Nu mai ieși din baie? Pot să intru? Este 10 noaptea, pisoi. Mâine ne sculăm devreme. – Nu intra, mami! Mai am puțin și sunt gata. – Ce tot faci? Stai de-o oră în cadă, vezi să nu te-neci. – Tara-rara! Eu știu să-not! Am o surpriză pentru voi, vă chem eu! Tara-rara! – Să știi că nu te mai duc mâine la grădiniță, plec doar eu singură la serviciu. – Nu, nu, nu, mami! Sunt gata în 5 minute! [pauză]  – Tara-rara! Acum se deschide expoziția lui Puiuț Klimt! Tara-rara! Îți place? Cheam-o și pe tanti, cheamă-l și pe papi! Tara-rara! – Pisoi, e superb! [pauză] Sunt fete astea pe care le-ai compus tu cu spumă pe plăcile oliv de faianță? – Nu sunt oliv, sunt verzi. – Pisoi, verde este iarba; faianța noastră are o nuanță de verde auriu, pe care o folosește și Klimt, ca măslinele verzi. Nu le zice la măsline „Olive” în germană și în franceză? – Da, mami, ca Olivia, prietena lui Popey Marinarul! Uite-o pe Olivia și pe sora ei cum ies din cadă. Le-am făcut păr de spumă galbenă și pe cap și la păsărică, cum le-a desenat și Klimt pe fetele alea lungi… – Pisoi, le-ai dat o linie su-peeer-bă, dar le trebuie mai mult contur, iar spuma e prea ușoară… Stai să-ți aduc de sus pasta mea de dinți roz… Încearcă și cu ea. – Mami, ai o idee genială! Te iau ajutoare în atelier, cum a avut și Klimt pe unii. – Pisu, de acord! Termină-ți fresca și ne chemi în 5 minute. Nu mai târziu!

– Verișoară, mărișoară! Ne-a distrat din nou fratello de ziua lui. Cu prietenii lui veniți din patru colțuri ale Europei! – Pe mine m-a distrat cel mai mult artistul rus. – Ai fost providențială cu rusa ta! Am rămas cu gura căscată de admirație, ce bine o vorbești. – Ei, vorbesc și eu din amintire, de la babușca [bunica]! Fac multe greșeli, nu vă dați voi seama… – Și ce pregnant ne-a portretizat maestrul rus pe toți oaspeții în carioca! – Rusul e talentat, are mâna sigură, iar ca pedagog e strălucit! – Ai dreptate: fiul era fascinat; nu l-am văzut niciodată să stea locului absorbit lângă cineva, fără să schimbe un cuvințel, că n-aveau limbă comună! – Au comunicat ei prin limbajul artei! I-a arătat rusul cum să privească, cum să fixeze proporțiile cu degetele, cu creionul, cu ochii… – Superbi au fost, Verișoară! Cum au desenat ei doi cot la cot 6 ore cât a ținut petrecerea.   – A fost clou-ul serii, ne-am ales fiecare cu două portrete, în cele două viziuni, a maestrului și a ucenicului. [pauză] Eu sunt de părere că maestrul ne-a făcut portrete bune, cu detalii specifice, dar că ucenicul l-a întrecut: portretele lui sunt simplificate picassian și esențializate brâncușian, fiecare din noi este profund altfel și perfect recognoscibil. – Era nostim foc, Veri, cum îl imita pe rus: se căznea atent la trăsăturile feții și mâzgâlea cu hașurări largi la costumație. – Capodopera serii rămâne după mine  portretul pe care i l-a făcut maestrului, cu tentă asiatică: nasul cu nările în sus, ca un fel de rât, ochii mici și vii ca gămăliile de ac și gura largă și voioasă ca o banană. Cu capul rotund și trei fire de păr în vârf. – Fenomenal, fiul n-a avut niciodată, în 6 ani de când e pe lume, răbdarea asta! Tot respectul pentru maestrul rus!

Peste trei ani
– Mami, vino, vino, repede: un arici mititel e prins sub grătar, poate e mort! – Unde e, în grădină sau la fereastra pivniței? – La pivniță, mami, hai repede să-l salvăm, că e și el mititel, sărăcuțul, și n-are mămică… – Pisu, adu străchioara pisicii cu boabe crocante și un castronel cu apă… – Uite, le-am adus. Crezi că le mănâncă? – Până nu aflăm ce-i place lui mai mult, îi dăm ce avem. – Ura, se mișcă, e mort de foame, mănâncă, mănâncă! – Nu mai țipa așa că-l sperii! – Poate e puișorul pentru care fura mama lui anul trecut de la pisi a noastră. – Ăla a crescut într-un an! Ăsta e nepotul aricioaicei care răsturna noaptea strachina de pe terasă în iarbă…

– Nu mă-mpușcați! Mă predau! Lighioane periculoase ce sunteți! – Ce suntem? Ligheane? –  Nu „ligheane” de la baie, ci „lighioane” din pădure și din basme. – Atunci eu sunt Glurak, șeful lighioanelor Pokemon! – Bravo, Papanaș! Ți-ai găsit menirea! Tu ești Glurak, cel mai mare și mai tare! – Eu sunt și cel mai rar! Am cea mai mare valoare. Glurak costă 10€! – Păzea să nu vă dați în ochi! Luați-vă ochelarii de ski, așa cum vă-mproșcați cu apă și cu nisip! – Mami, putem să stăm în chiloți, că e tare cald? – Adu crema de soare din casă și ungeți-vă ca să nu vă ardă soarele! – Ne ungi tu? – Eu vă fac de mâncare! Vă ungeți voi, unul pe altul, reciproc! – Reciproc, reciproc! Poc! Poc! Vino să te ung reciproc, Papanaș! – Papanaș, dragule! Tu ce faci acolo? Arunci pietroaie la vecin în grădină? Vezi să nu te chelfănească! – Nuuu! Eu nu fac nimic! Sincer! Mă uit doar…

– Terminați odată cu scandalul! Ce-i hărmălaia asta? – Mami, Papanaș mi l-a furat pe Glurak! – Ce prostii îți trec prin cap? Cum să-ți fure ceva prietenul tău? – Ba, Scoveargă mi l-a furat mie! Am venit cu el da-acasă! – Mami, eu îl am de ieri, din setul pe care mi l-a adus papi! – Ai martori? – Cum, martori? – L-a văzut și papi? I l-ai arătat? Chestiile tale serioase trebuie să le spui cuiva apropiat, lui papi sau mie! – Nu, am vrut să i-l arăt lui Papanaș primul! – Asta e ideea mea! De la mine ai furat-o! Eu l-am găsit pe Glurak în pachetul pe care mi l-am cumpărat ieri și nu i l-am arătat lu’ mama, că am vrut să ți-l arăt ție primul! [pauză] – Voi sunteți prieteni buni, da? – Da, da’ Glurak este al meu! – Minți, ba e al meu! – Ia să încheiem noi distracția cu furturi și minciuni pe ziua de azi, că nu ne trebuie așa ceva! Papanaș, uite, o sun pe d-na dr. să vină să te ia acasă!

– D-na dr., avem un litigiu serios aici și ne trebuie judecata ta dreaptă! Spuneți-vă păsul, lighioanelor! – Ce-i ăla „litigiu”? – Ceartă, la tribunal! – Mami, Scoveargă mi l-a furat pe Glurak! – Nu-i așa, d-na dr.! Papanaș l-a furat de la mine! – Urâtă treabă! Păi, prieteni sunteți voi? [pauză] Când s-a întâmplat asta? – Când ne jucam în curte, i-am zis: „Am o surpriză pentru tine!” – Așa i-am zis și eu! Și am intrat în casă, ca să i-l arăt în album. Da’ Glurak-ul meu era la el! – Hmm, ne-am împotmolit în procedură, d-na dr.! Avem mărturie contra mărturie! Ce facem acum? – Împărțim dreptate și învățăminte după înțelepciunea populară „Doi se ceartă și al treilea câștigă”. Ei, acum voi, cei mai buni prieteni din lume, dacă vă bateți, mințiți și furați pentru o cărticică de joc… – Dar e Glurak, e cel mai valoros! – Așadar, îl confiscăm pe Glurak de la voi și-l facem cadou unui copil sărman de la biserică. E acolo un băiețel care se joacă cu 3-4 cartonașe dintr-astea, din care voi aveți o sută! Acum băiețelul îl va avea și pe Glurak! Punct! Hai acasă, Papanaș! – Da’ nici nu ne-am jucat azi, mami! – Păi ce-ați făcut pân-acum? – Mai întâi am scris jumătate de oră în germană poveștile cu hamsteri, pe care ni le-a corectat papi… pe urmă ne-am jucat cu cartelele Pokemon! – Ia ascultă, madam! Ce idee ți-a mai venit să scrie sâmbăta compuneri la germană în loc să se joace? – D-na dr., dar ei le scriu cu plăcere și sunt foarte nostime. Avantajul nr. 1 e că le corectează papi, într-o germană standard 100%, ceea ce noi nu suntem în stare. – Nu-s de acord! Compuneri să facă la școală, nu acasă! Profesorii ăia pentru ce-s plătiți acolo? Nu să le corecteze compunerile? – Papanaș, dragule, ție îți plac poveștile cu hamsteri? Că ai idei pline de haz! – Nu-mi plac! Eu vreau să mă joc! – Gata, ne-ajunge pe ziua de azi, hai acasă! – D-na dr., d-na dr., te rooog! Îl mai aduci și mâine pe Papanaș să ne jucăm? – Ca să luați circul de la capăt? Nu, mersi! – Mami, mami, d-na dr, mami, vă rugăăăm! [pauză] – Să vedem ce trăznăi faceți până mâine… – Suntem cuminți! Promitem! – Poate, dacă vă treziți cuminți!

– Pisoi, trebuie să-i lași și pe ceilalți copii de pe stradă să câștige! – Câștigă cine bagă mai multe goluri în poartă! – Tu te antrenezi de zor la școală și la club și vrei să bage ei mai multe goluri ca tine? Nu se poate. Sunt dezavantajați! – Și eu ce să le fac? – Să-i lași și pe ei să câștige! – Dar nu sunt mai buni ca mine! – Pisoi, pricepe: dacă pierd într-una se descurajează și renunță. Tu vrei să mai bați mingea pe stradă? – Da! – Atunci lasă-i și pe ei să câștige, altfel nu mai ies să se joace cu tine! – Hmm… – La fel și cu mini-bridge-ul: tu i-ai învățat jocul, ca să câștigi tu mereu. N-o să-l mai joace mult! – Dar și tu joci cu mine, mami, și pierzi mereu! Și joci mai departe! – Copiii nu sunt mama ta ca să faci tu ce vrei cu ei. Ei te lasă singur, mami! Tu nu vrei asta! Tu vrei să ai o echipă cu care să te joci acasă! În curte și pe stradă… – Hmm…

Peste opt ani
– Duc dorul petrecerilor late de ziua lui Scoveargă. Au rămas ancorate în memoria colectivă: mă întreba fiică-mea deunăzi când mai venim la ziua lui… – Ufff, după atâția ani am scăpat de petrecerile americane! – De ce le zici „americane”? – Tata avea o vorbă de dispreț când eram noi mici și tot voiam de la el una-alta, plimbări, cinema, ștrand… Ne zicea: „Vreți în fiecare zi distracții americane! Mai stați pe-acasă.” – Erau alte vremuri… – Revin la aniversările fiului: la început, la grădiniță și în școala primară făceam tămbălău mare la noi acasă, cu 20 de copii care se jucau, dansau, fugeau, zbierau, rupeau… își refăceau forțele cu mâncare și răcoritoare și o luau de la cap; după vreo 3-4 ore veneau părinții să-i ia acasă și te întindeai și cu ei la vorbă și la tratație, în timp ce balamucul copiilor trecea ca tăvălugul prin toată casa și prin grădină… – Nu mă mir că te apuca migrena, cum te-am prins în criză când am venit s-o iau pe fiică-mea, cred că era în clasa a treia… – Așa a fost… Ei, mai târziu, le aranjam petrecerile alea răsunătoare la bazin sau la bowling. Dar aveam alte griji, organizatorice, să-i invit pe toți, cu toate informațiile, ca să știe și părinții că sunt în siguranță… – Ce mai, event management! – Eee-xact. Cu timpul mi-am dat seama că doar jumătate din invitați, adică doar jumătate din părinți, întorceau invitația… – Pe bună dreptate! Eu te-am prevenit de-atunci să nu te aștepți că-mi dă prin cap să mă înham la așa corvoadă! – Nu ăsta a fost motivul: fiul devenise pe la vreo 15 ani deosebit de nesuferit, ursuz și răuvoitor, cu mine mai ales. I-am spus: „Eu mă obosesc peste puterile mele să-ți aranjez ție distracții americane cu prietenii și în revanșă tu te porți infect cu mine.” – Perfect legitim! Și de-atunci i-ai contramandat distracțiile, nu? – A, nici măcar! I-am făcut o ofertă: să organizeze el totul, invitații, informații, confirmări, rezervări, iar eu să îl sprijin cu cărăușia cu mașina, cu dus-adus prietenii și cu decontul 100%. – O ofertă foarte generoasă! – Dar pe care el nu a onorat-o. [pauză] – Așa deci, la muncă pentru amuzamentul propriu nu s-a băgat…

– Dar domnișorica ta de Smântână cum se mai împacă cu colegele ei invidioase? – Domnișoara de Smântână vrea mai nou să rămână repetentă. – Draga mea, nu înțeleg. Acum trei ani îmi spuneai că nu se are bine cu colegele pe motiv că sunt niște proaste, care-și bat joc de ea fiindcă ia note mari. Că o marginalizează drept tocilară agasantă…   – Aaa, ai rămas în urmă! Și eu rămăsesem în urmă, când am aflat că a schimbat școala fără știrea mea. L-a îmbrobodit pe taică-su să-i dea semnătură pentru schimbarea școlii.   – Adică tu nu erai de acord? – Bineînțeles că nu: elevele de acolo iau note bune la bac și intră bine la universități. Erau niște povești de-ale ei că o invidiază… Ei nu-i mai plăcea disciplina de acolo și că erau numai fete. – Aha! Și de ce vrea să rămână repetentă? Nu vrea să se despartă de băieții de la școala nouă? – Are iar un aranjament cu taică-su, peste capul meu: zice că are note prea proaste într-a 13-a și că nu e bine pregătită pentru bac. Știi că se intră la universități pe baza notei de la bac. – Dar mai are jumătate de an ca să se redreseze. – Probabil că stă foarte prost cu notele sau că a pierdut trenul la materiile de bac. – Dar tu nu știi concret ce note are? – Nu, pentru că e majoră și notele sau aprecierile profesorilor sunt date personale… Le primesc doar dacă îmi dă ea voie… – Nu-ți dă voie? Nu-i convine ce vrei tu de la ea? – Vezi? Asta-i diferența față de școala privată unde l-ai dat pe Scoveargă. Pe tine, ca plătitor, școala trebuie să te informeze de rezultatele lui, ca să luați măsuri împreună dacă el scade ca performanță. – Costă un sac de bani, dar n-am altă idee educativă mai bună… Nu sunt eu prea sigură, roadele fiind amestecate: la școală zic profesorii și notele că merge bine, dar acasă eu îl văd că nu învață destul. Sunt în război rece cu el, de urâcios ce s-a făcut…  – Hai să te consolez cu pacostea care a dat peste amicii cu fiul „exemplar”, acela care îi ține din scurt pe părinți pe motiv că a intrat primul la informatică. – Nu îi luaseră mașină nouă pentru izbândă? – Ba da. Iar sâmbăta trecută, după disco, a intrat cu mașina și cu alți cinci în mașină, bine afumați cu toții, în portul din centrul orașului.    – I-a prins poliția? – Mai picant: i-au scos pompierii cu macaraua din mijlocul fluviului. Bine că aveau geamurile deschise, cu muzica dată la maximum! Au putut deschide ușile în apă și s-au salvat cu toții.

– Verișoară, mulțam pentru urările de licență! Am ajuns cu bine la acest liman: fiul e în lume și e serios. Acum mi-e teamă că e prea serios. Se uită înapoi la noi cu drag și cu încredere și tot așa se uită înainte la țelurile lui! În ce mă privește, fiul a adus cea mai radicală schimbare din viața mea, mai mult decât emigrarea, mariajul, limba nouă sau schimbarea macazului profesional… (Tu înțelegi prea bine ce-ți spun, căci reperele vieții tale sunt copilașii tăi, cei cu fruntea înaltă de delfinaș, a familiei.) Orice s-ar întâmpla, copilul tot al meu rămâne, indubitabil. În balanță cu el, celelalte schimbări contra naturii pe care le-am suportat apar ca niște accesorii. Pe care trebuie să le schimb chiar de mai multe ori, dacă sunt constrânsă de conjuncturi ghinioniste. Dar pe copilul meu nu pot să-l schimb cu un altul! Îmi schimbă el mie viața! Grație lui învăț atâtea despre mine și despre cum ar trebui să fie lumea. Interesele lui atârnă cel mai greu în ecuația mea, mă blindează ca fundul de plumb al lui Hopa-Mitică. Dacă mă îndoaie boala sau indecizia sau vreo abatere nefastă, grija lui mă ridică brusc în picioare, eu sar mereu în sus ca Hopa-Mitică, mulțumită lui. Și nu mai sunt una, sunt doi: respir, gândesc, fac pentru doi. Rămân în doi.

– Pisoi, am visat ceva frumos cu tine în zori, vrei să știi ce? – Dacă nu-i un vis morbid de-al tău cu accidente, poți să-mi spui… – Așteptam oaspeți și găteam de zor… acasă la București, în casa mare din centru, în care am trăit până la 17 ani. – Păi, n-ați locuit în cartierul ăla muncitoresc? – Acolo ne-am mutat mai târziu, ca să avem încălzire centrală… – Da, și? – Nu găteam în bucătărie, ci în holul de la intrare, spațios, cu dale de marmură și cu scară largă în sus și-n jos. – Păi bucătăria unde era? – Nu contează, așa e-n vis: La un moment dat sună cineva la ușă și intru în panică pentru că nu sunt gata cu mâncarea. – Ca de obicei… – Mă uit pe fereastră ca să văd cine este la ușă. – Oh, mami, ce frumos! Bănuiesc: eu eram! – Da, pisoi, tu erai! Ai vrut să îmi faci o surpriză. Arătai ca la 18 ani, cu figura senină de adolescent, de sonny boy, și veniseși pe bicicletă de la uni din Londra. M-am bucurat enorm și m-am trezit de emoție. Nu-i un vis… de vis?

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.