Știți cum se spune, de Crăciun, toate drumurile duc acasă. Un proverb românesc zice că la Crăciun se vede dacă e bună nuca. Se povestește că, demult, un războinic s-a întâlnit cu un călugăr și l-a întrebat: „Cum poate să existe rai sau iad, când eu nu văd nimic din toate astea: Poate cineva să-mi arate raiul sau iadul?” Călugărul l-a întrebat: „Dar tu cum de te poți numi războinic, când eu nu văd în fața mea decât un caraghios?” Mâniat, soldatul a scos sabia, dar, la fel de calm, călugărul i-a spus: „Vezi, așa se deschid porțile iadului…”
Înțelegând lecția dată, războinicul a pus sabia în teacă și s-a închinat rușinat. „Vezi, i-a mai zis călugărul, așa se deschid porțile raiului”. Iar oamenilor răi pe care azi, la sfârșit de an, nu-i mai numesc, le-aș trimite o întrebare: Ce-i mai mare, cinstea sau averea? Un bătrân înțelept a zis: e mai mare cinstea, dacă ai pierdut averea, o poți face din nou cu cinstea, dar dacă ai pierdut cinstea, n-o poți căpăta iarăși, oricâtă avere ai cheltui pentru asta.
Și cum ar fi să avem un an mai bun? Și să socotim că fiecare lucru trebuie să aibă locul lui, ca și toate celelalte din lume. Prin urmare, să respectăm rânduielile și să ajungem îngăduitori cu ceea ce spun și fac cei de lângă tine. Bucuria și fericirile mărunte să ne ademenească tot mai rar…
Și cum ar fi să ne aflăm fericirea în dreptul celuilalt de a se folosi de tine? Să ne pierdem, dar să redevenim altcineva, să ne adunăm într-o oglindă crăpată, dar să nu ne credem vinovați. Să nu ajungem încercuiți în tipare rigide și să nu ne uscăm în buimăceala plictiselii.
Și cum ar fi să avem vremea de a privi salcia înghețată și plină de zăpadă, sfâșiată de gerul căzut peste noi? Să vrem să ne simțim însingurați și să ne amăgim că solitudinea este lipsită de amărăciune.
Și cum ar mai fi să nu mai hărțuim cuvintele și să nu mai adunăm mărunțișurile decolorate? Să vedem cum pereții camerei ne trimit din toate unghiurile lor o pârjolită adiere de iarnă. Și tot ne-ar mai rămâne ceva: să adulmecăm laptele cald din bucătăria bunicilor, să avem vise albastre și să ne simțim legănați de valurile inventate în liniștea începutului de an, iar timpul să curgă mai domol. Să deschidem ochii mari, casele să devină ceață, hornurile să cadă, iar marea să se reverse pe străzile înghețate…
