Traducerea pe care o propun pentru titlul recentului spectacol de la Habima – Acela după care inima mea tânjește – nu e traducerea mea; e din versiunea românească dată de Gala Galaction pasajului din Biblie citat de autorul piesei.
Într-un bar de noapte din Tel Aviv a intrat un necunoscut și a tras, la nimereală, în cei aflați acolo. Printre răniți e un tânăr, ai cărui părinți apar la spital. Iese la iveală că barul e un loc de întâlnire al homosexualilor și al lesbienelor și că tânărul rănit ascundea părinților săi că e homosexual. Obiectul piesei este lungul și dificilul proces la capătul căruia cei doi se văd obligați să-și accepte și să continue a-și iubi odrasla așa cum e ea, învingându-și prejudecățile față de preferințele sexuale ale acesteia.
Problema pe care o tratează piesa e reală și serioasă, să-ți accepți seamănul cu toate deosebirile lui față de tine nu e întotdeauna lesnicios; nu sunt convins că asta e problema cea mai gravă și mai importantă cu care se confruntă societatea israeliană în zilele noastre, dar problema există și se cere dezbătută.
Piesa lui Itai Segal (dramaturgi Moshe Captain, regizorul spectacolului, și Shahar Pinkas) nu e scrisă rău, fără să fie o capodoperă absolută. Spectacolul e pus în scenă, cu înțelegere deplină față de problematica și stilul textului, de către Moshe Captain, în scenografia, simplă și elegantă, a lui Eran Atzmon (costumele – Oren Dar ), „la meserie”, cum se spune, și e jucat, foarte convingător, cu profesionalism exemplar, de câțiva dintre actorii Teatrului Național. În absența programelor de sală, nu am posibilitatea să notez cine ce joacă, și cine duce greul montării; dar e sigur că ea se urmărește cu atenție concentrată de către public și că parvine să-și comunice mesajul, care constă în a solicita înțelegere și toleranță deplină a societății față de cei care sunt „altfel”.
Inima mea poate tânji după multe, și nu după toate tânjește în mod necesar toată lumea.
Tel Aviv, Israel
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
