Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Simțeam în suflet un fior” de Florika Waltère

41
florika waltere germania

logo rubrica stress & the citiesAnii ’90
Am fost la tine la Brăila, Matu-Mara, numai că Brăila era așezată în America. Circulam pe aceleași străzi largi cu caldarâm din pietre cubice de granit, dispuse în evantai, cu trotuare bordate de tei și de salcâmi. Lucram la un institut pe platforma de cercetare, dar voiam să mă mut la concernul Tesla, care realiza cele mai extravagante idei și antreprize, un Silicon Valley la Brăila. Mă înflăcăraseră angajații de la Tesla, cu care mă întâlneam zilnic în autobuz: au un sistem de salarizare, prin care încadrarea inițială crește în fiecare an înmulțindu-se cu anii pe care îi ai în firmă. Salariații sunt stâlpii concernului, prin ideile pe care le transpun în prototipuri și apoi în producție pe scară largă, dar și prin fidelitate față de companie. Se simt semizei acolo. Spiritul de coeziune se datorează politicii de personal a șefului, nu Elon Musk, ci Elon Tasler, pronunțat Teizlăr, pe care îl venerează toți. Mă duc la el la interviul de angajare și constat că este tipul cu care m-am privit în autobuz: uscățiv, cu nasul ușor acvilin și ochi pătrunzători, sportiv, cu o cască de motociclist pe braț. Ca și mine, merge și el la ora 7 la serviciu. E surprins să mă recunoască și am impresia că mă tratează cu bunăvoință specială. Dar mă refuză: nu vede ce motive de nemulțumire aș avea la firma mea actuală. Îmi perorează ceva de genul „omul sfințește locul; pentru noi nu sunteți suficient de motivată în profesie… fiindcă aveți și alte hobby-uri și valențe în viața dvs.” Îmi dă de gândit: are dreptate, job-ul pentru mine nu este totul în viață. Îl reîntâlnesc a doua zi în autobuzul de ora 7. Elon vine spre mine direct, deschis, prietenos. Mă invită la cină pe o terasă, după serviciu. Și stăm sub castanii roșii înfloriți din Brăila și ne spunem ce am aflat până la vârsta noastră matură. Recunoaște fără ocolișuri că nu a vrut să mă angajeze ca să ne putem întâlni în particular, fără interferențele inerente aceluiași loc de muncă. Dacă s-ar țese o idilă între noi, el vrea să rămână ferită de colegii angrenați în carieră. Să ne întâlnim doar pentru noi. Foarte lent, cu ochii adânciți în ochii mei, mă prinde delicat peste masă de încheietura mâinii și așa rămânem, ascultând o romanță: „Prin case albe cu zorele/ Clipea o lampă sub perdele/ Și răsuna un vechi pian/ Prin vălul serii, sub castan./ O ceață cobora ușor/ Simțeam în suflet un fior…/ Părea că pomii toți sunt plini / De flori, de cântec și lumini.” (Miron Radu Paraschivescu). Casca roșie de motocicletă stă agățată de spătarul scaunului. Brăila e paradisul american, în care răsuna cântecul lui Alifantis. Ce binecuvântare să pot visa pașnic, câteodată. Să te tot scoli plin de avânt și energie după un vis romantic, senin, reconfortant. Un vis ce îți dă imboldul spre emulație, abnegație și iubire… De acord era și Cioran într-un interviu că „Viața nu-i posibilă decât în uitare. În somn uităm, încât a doua zi să o putem lua de la capăt.” Mi-e dor de tine, Matu-Mara, să decodifici visul cum numai tu șii, psihologic și parapsihologic. Să-mi spui tu ce e drept și ce e bine pentru mine. Un vis de zile mari, de sărbătoare, regenerator, ca istoriile tale interbelice.

– Jenică, bunule, tu ai cunoscut-o și pe Matu-Mara, cu siguranță. Ea l-a vizitat pe tata la Aiud de câte ori primea aprobare. O obținea mulțumită lui Alecu, soțul ei, care avea relații la procuraturi și prefecturi, el fiind procuror de Brăila. Cum ți-o amintești? [pauză] – Să-ți fac o destăinuire, draga mea, pe care nu i-am mărturisit-o nici tatălui tău. Deși probabil că lui nu i-a scăpat, cu finețea lui sufletească. Dar n-a spus nimic, era un om discret. [pauză] Eu am iubit-o pe Maria. – Dar era cu… 20 de ani mai mare ca tine. – Doar cu 19. Era zarea strălucitoare cu care adormeam în gând pe salteaua de paie din celulă. [pauză] Fiindcă ea reușea să vină regulat la vorbitor, am rugat-o să ia legătură cu mama la Brașov. A ajuns astfel să fie și mesagerul meu. – Ea a știut? – Eram un flăcăiandru… ea și-a dat seama de la început… cred că a realizat că mă agățam de iubire precum înecatu’ de pai… – Matu-Mara era tare perspicace, Jenică, mai ales cum era obișnuită cu frații ei mai mici și cu elevele… – La început eram timid, cumva speriat de licărirea platonică din sufletul meu. Vorbeam cu ea lunar la vorbitor și adormeam cu ea în vis în fiecare noapte… Aflam cu febrilitate toate minunățiile despre ea de la tatăl tău, care o venera… [pauză] După trei ani, când m-am făcut de 20 și m-am aprins bine de flacăra iubirii, am prins curaj și i-am declarat sentimentul meu. – O! O! Romantic. – Erau ani de mare obidă pentru noi… Și ea a înțeles. Cu o inteligență și o intuiție uimitoare, ea m-a luat de mână și mi-a spus că știe. Că și ea simte dragoste pentru mine… Mi-a dat oarecum speranță. Dar că trebuie să fim foarte prudenți până mă eliberez… [pauză] Cred că și ea m-a iubit. Sau a iubit elanul meu pentru ea… Cine știe? O fi nutrit o licărire de speranță că amărăciunile ei cu Alecu ar avea o alternativă… Aflasem cândva de la tatăl tău că Alecu nu o merită… – Știa asta și Alecu însuși. Îl am pe Alecu în amintire ca ispășitor autoironic al unei culpe eterne față de ea. Mucalit și cu umor în muuulte registre, ne înghiontea pe noi, copiii, la năzbâtii. Ca să se distreze cu noi pe seama celor mari și serioși. Noi de-abia așteptam să ne ia el apărarea la prostii. [pauză] Era un intelectual citit și franțuzit, cu caracter puternic, fiind prin vocație de partea dreptății. Făcea gesturi deosebit de nobile. Iar ea le accepta cu mărinimie, mai ales când gesturile lui se revărsau pe frații și nepoții ei, care erau ca și ai lui. Știi că ei l-au crescut pe nepotul de frate? Alecu l-a achitat pe tata… – Știu, știu tot despre ei. De la ea știu și despre mine. A fost icoana mea binefăcătoare din închisoare. – V-ați văzut… după…? – Da, și i-am înțeles perfect purtarea. Mi-a zis: „Alecu e omul meu, la bine și la rău.” La ea nu existau echivocuri. Ea era limpede și te alina ca apa proaspătă… Am iubit-o și mai mult, dar nu ne-am mai văzut.

Matu-Mara, ce mult îmi trebuie poveștile tale cu minuni din lume și cu pilde din viață! De ce m-ați conceput așa de târziu? Că n-are cine să mă sfătuiască în cumpăna asta scârțâitoare pe care mă bălăngăn. De ce nu mai aud cuvântul tău vizionar, Matu-Mara, la întrunirile lungi de familie, când noțiunile erau clare și cuprinzătoare, cu sens unic pentru noi toți: popor, patrie, datorie, familie, curaj?

Din nou te-am visat, Matu-Mara! Erai la mine în Germania și stăteam cu mama și cu o prietenă de-a mea la o terasă din parcul orașului, într-o după-amiază moleșită de căldură. Tu mi-ai adus în dar de la București un pachet mare cât un dulap de sufragerie, plin cu lucruri vechi și rare, din  lumea ta, ajunse acum în lumea mea. În timp ce tu cu mama stați de vorbă la masă la o răcoritoare, prietena și cu mine scoatem cu înfrigurare din ștergare românești și din marame „comorile de la tine”. Sunt mai multe subpachete compacte înăuntru, ordonate după o schemă demnă de tine: fiecare subpachet conține un tablou impresionist de cca. 1 m pe 60 cm, reprezentând colțuri de interior de la tine de-acasă, prea bine știute de mine. Au rame din stuc alburiu sau auriu, din Belle Époque. Împreună cu tabloul sunt împachetate toate obiectele redate în tablou, porțelanuri, sfeșnice, vazele Gallé, lucrate fin în suprafețe de sticlă mată și lucioasă, coliere de Murano, de corali și de mahmudele, păpușa napolitană cât mine de mare la șase ani, când mi-ai dăruit-o, pudriere din mozaic venețian, evantai, broderii, chiar și mașina de cusut Singer cu pedală, la care am cusut împreună modele și accesoriile mele din prima junețe… Aranjăm fiecare decor pe iarbă întocmai ca în tabloul pe care îl proptim vertical alături… Cu mare grijă, căci sunt odoarele mele de acasă. Tot așa re-creăm vreo trei-patru naturi moarte. De fapt caut altceva și îți strig la masă: „Unde e pălăriuța?” „Tot acolo, mai la fund”, îmi spui tu și conversezi mai departe cu mama. Mai scoatem un subachet și de sub el tragem o cutie de carton cilindrică de pălării. Înăuntru sunt două paruri de vară vintage, una cu pene verzi, galben și oranj, montate pe un semicerc care s-ar pierde în păr și alta cu mărgăritare montate pe o calotă emisferică. Da, a doua se potrivește pentru logodna mea de peste câteva zile. Ce contează că sunt aproape semicentenară? Tu ne chemi la cafea și casată, ca la Nestor, odinioară, după școală. Cu greu ne desprindem din vraja stilului de altdată. Lăsăm lucrurile savant expuse pe iarbă și venim la masă. Discutăm cum să le plasăm mai bine acasă, poate chiar să le expunem undeva… Gata cu respiro! Hai din nou la treabă să le strângem… Vaaai! Dezastru! A trecut prin parc și mi-a aruncat comorile la gunoi coloana de gunoieri din talcioc. Sunt în șoc.

– Doamnă Elena T., vă mulțumesc pentru seara de profundă rezonanță spirituală pe care ne-ați oferit-o. Ce simplu și generos ați acceptat să ne fiți oaspete, la seara germană tradusă simultan, dar și la mine acasă, unde putem sta de vorbă în liniște… Scrieți romane despre eroii naționali, Vlad Țepeș și Constantin Brâncoveanu, care s-au sacrificat sublim pentru neam și credință. Combinați minunat capitolele romanțate, în care vă lăsați liberă fantezia, cu cele care presupun muncă acribică de documentare istorică… [pauză] Dumneavoastră sunteți de profesie matematician și ați lucrat toată viața ca cercetător la Observatorul Astronomic. Cum împăcați cercetarea științifică cu ficțiunea literară, iar mai nou, ceea ce faceți de câțiva ani, cu sensibilizarea copiilor de la țară pentru istoria țării?

– Draga mea, e o poveste inițială și inițiatoare. Desigur, aveam și eu în copilărie visurile mele despre ce curs ar fi trebuit să urmeze viața mea. Tata era preot și ne refugiasem din Basarabia după reanexarea ei de către ruși. Am avut noroc să intru la un liceu de elită pentru fetele din București, la Iulia Hasdeu. – E o școală de frunte, doamnă T, la Mihai Bravu… – Acolo m-a inspirat și m-a format, ca și pe alte colege ale mele, profesoara noastră de matematică, pe care am avut-o și dirigintă în clasele dinaintea bacalaureatului. Într-a 12-a făceam și astronomia cu ea. Ne călăuzea să nu ne abatem de la pasiunile noastre intelectuale. Dictonul ei era „per aspera ad astra”, cu strădanie spre stele. Discernământul ei, claritatea discursului ei erau proverbiale. Fetele mergeau de obicei la filologie, istorie și medicină… Ei bine, elevele ei de la clasele reale, noi mergeam in corpore la matematici și la politehnică. Era modelul nostru, al adolescentelor din liceu, însuflețite de visuri mari. Așa m-am îndrăgostit de doamna dirigintă și de stele. – Nu cumva ați avut-o profesoară de matematică pe cumnata mea și mătușa după tată a fiicei mele? – Maria M.! – Formidabil, doamnă T, e și mai mare bucuria să vă avem oaspete… iar tu, mamă, ești fenomenal de iute la minte… – Da, da, iute și octogenară. – Respect! Să legi tu chestii de-acum 50 de ani din viețile paralele ale familiei… – Nu sunt viețile oricui, dragile mele gazde, ci ale unei doamne ilustre, din generația părinților și a dascălilor noștri, care erau OAMENI, erau personalități generoase, oameni dedicați să formeze alți oameni. Noi suntem niște palizi urmași prin comparație. [pauză] Dar dvs., tânără doamnă, aveți aerul mătușii, da, da, absolut! – Mama îmi zicea cu năduf când țineam morțiș la ideile mele: „Ah, ești Matu-Mara întreagă!” – Ei, nu cu năduf îți ziceam, ci cu admirație: ea trebuia să țină mereu sus ștacheta ideilor înalte… o fire aprigă, mă mir că n-a ajuns la pușcărie sub comuniști. [pauză] Când era copil, fiica mea tot de poala mătușii se ținea… Odată la Techirghiol, să fi avut ea cinci anișori, rămăsese cu gura căscată la o vitrină. Un domn i-a adus-o prompt de mână lui Matu-Mara, nu mie, mama ei: „E fetița dvs, doamnă? Ce bine seamănă cu dvs.!” A fost încântată Matu-Mara. Își doriseră copii… – Să vă fac o mărturisire, dragă doamnă T: când îi captivați dvs. pe nemți la bibliotecă, cu voievozii noștri care au apărat la Dunăre bastionul creștinismului… – Sigur, au luptat ca leii, ca dacii, și-au dat viața fără șovăire pentru credința și libertatea lor, pe când regii Occidentului cărau aurul cu caravelele din America și se războiau între ei pe provinciile Europei… – Ei bine, când dvs., doamnă T, vă pregăteați următoarea frază clară, patetică și melodioasă, în timp ce colega vă traducea în germană… așa cum stăteați în fața publicului impresionat, cu privirea semeață și cu părul alb dat pe spate… Ei bine, am avut o senzație imperceptibilă că o ascult pe ea, pe Matu-Mara, i-am simțit prezența… Am simțit cum plutește în aer suflul ei. [pauză] Ea ar fi împlinit acum suta… – Mă impresionați adânc dacă ne apropiați în felul acesta, pe care îl simt autentic, dvs. fiind atât de legată de mătușă. Și eu de ea, ca eleva ei. Ce mi-ați spus nu este un compliment, ci un mare dar, să-mi găsiți spontan asemănare cu modelul meu din tinerețe, cu doamna profesoară Maria M.

 – Dvs., doamnă T, ați cunoscut-o în plină maturitate, în plină… propensiune educativă. Cum o păstrați în amintire? Fizic, vreau să spun. [pază] – Fizic ar fi cu totul insuficient. Ea impunea prin prezență. Era relativ înaltă și subțire, purta și tocuri. Cu sprâncene marcante. – Da, sprâncene puternice și ochii negri, vii, ca și la soțul meu, ca la toți frații. – Fața prelungă și nasul drept. Puțin ruj. Păr negru, lejer ondulat, coafat pe spate, cu anii grisonant. Ochii ei, pătrunzători și negri, scăpărau când se înfierbânta cu povestea vreunei teoreme. Voia să aflăm noi prin ce scânteie a ajuns savantul la descoperire. Credea cu convingere în forța spiritului. Sobră, purta taioare. Culoarea ei preferată era verdele. I se atribuiau afinități legionare, ceea ce-i aducea simpatie din partea elevelor, căci fiecare avusese vreun frate sau văr, student legionar prigonit, dar tema devenise tabu în anii ’50. La 30 decembrie 1947, contrar celorlalți profesori, a refuzat să facă propagandă republicii care-l alungase pe regele Mihai. Doamna Maria M. a ignorat complet evenimentul și până la vacanța de iarnă a venit la catedră în taior negru de doliu. Nu îndrăznea nimeni din școală să cârtească contra ei. Impunea prin autoritatea opiniei. Altfel nu-mi explic nici eu cum de n-a turnat-o cineva sau cum de n-au închis-o. [pauză] Catastrofele politice ne-au frânt cursul vieții. – Îmi aduc bine aminte, dragă doamnă T, după război am trăit și eu atmosfera apăsătoare din învățământ… Literați de frunte s-au dezis de principii și convingeri. Chiar și acum, cine mai are curaj să corecteze opinia oficială? – Dar uite că dvs., doamnă T, vă  reinventați la pensie, treceți cu aplomb de la astronomie la istorie. – Dascălii au știut cum să ne dirijeze visurile adolescenței, ca să avem rădăcini viguroase toată viața… – Era însetată să citească, să afle, să facă legături, să ajungă la esențe, la valori, la revelații… și să le transmită… În niciun caz nu o puteai abate pe ea cu zvonuri de pe calea judecății drepte. [pauză] Și când te gândești că ea se trage de la glie: până la 10 ani Matu-Mara a crescut la țară, într-o familie grea, cu șapte copii. A avut grijă de frații ei… până la moarte. – O fi fost ea de la țară, dar, pentru noi fetele, era o regină a țării noastre.

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.