– Ce-i cu Sturgis, Márika? O localitate? O comunitate? Ce cauți tu acolo? Lămurește-mă. Deocamdată îți trimit o vedere din Polinezia Franceză, unde stau cu burta la soare și te citesc. – Minunată vedenie oceanică mi-ai trimis, iubiiiiire, am acum un subiect în plus de vise! Sturgis: am fost plecați eu și soțul două săptămâni într-o altă expediție excentrică pusă la cale exclusiv de mine, recunosc, mea maxima culpa! Spre totala disperare a ’mnealui, care m-a însoțit stoic în această demență. E locul de reuniune anuală a motocicliștilor de pe toate coclaurile… A fost o tristă experiență să vedem atâta omenire într-o cruntă și mult dorită stare de prelungă inconștiență. La mine Sturgis se lăsă și cu o „cinstită”, de călărit motocicleta, de dormit în cort și de oftică… – Nu spuneai că ai de trecut un hop cu o slujbă sui-generis, din care vrei să te retragi? Nu am înțeles bine. Nu ești liber profesionistă? Se pare că lumea ta e mult mai sucită decât pot eu să-mi figurez din Europa… – Îmi voi da demisia dintr-o slujbă bizară, chiar și pentru mine: când eram într-un vacuum financiar și inspirațional cu picturile, m-am apucat de tatuaj. Am făcut niște progrese pe cât de înfricoșătoare, că atacam omu’, pe atât de spectaculoase, încât am fost angajată doar după șapte tatuuri… La Sturgis am fost la tatuat, căci boss-ul la care am început part-time mi-a promis marea cu sarea și că voi câștiga un sac de bani… Știa el că trăznăi tatuate ca mine, nimeni nu-i mai face. A fost o mare plasă, nici vorbă de bănet. Noroc că natura locului e uimitor de frumoasă, doar să nu nimerești acolo când năvălesc motocicliștii, că nu e de noi. Oricum, am bifat încă un mod de recreație care nu ni se potrivește.
– Márika, victorie! Azi v-am vizitat fortăreața para-zăvorâtă din buricul New Yorkului! Soțul matale mi-a dat drumul înăuntru după ce m-a verificat prin camera video și prin cod verbal că eu sunt prietena, și nu alta… – La câte tentative de spargeri am avut acolo, e obligat de asigurări să o facă. – Pe bună dreptate: strălucește atelierul de aur și pietre rarissime… Mi-a arătat inelul premiat, acea perniță de malachit bătută în rubine ca un mic fotoliu călduț, în care îți vine să te cuibărești… Păcat că n-ai fost și tu, că soțul doar le arăta, fără să le laude… – Așa e el, modest! Cel puțin prin asta e unic în NY! [pauză] Mama nu se simte bine, trebuie să stau cu ea acasă la Santa Fé. Mai avem și târla de căței de pripas, tot mai numeroasă, motiv pentru care nu mai găsesc oameni buni care să le dea de mâncare când plec eu la NY. [pauză] Da’ ce? ’Nealui nu s-a ocupat atent de tine? – Oh, ba da, cât putea și el, omul, la prima vedere. Mi-a făcut chiar cinstea să scoată din vitrina blindată, cu mănuși și cu mari precauții, ca pe sfintele moaște, ultima operă de expoziție… – A! Cornițele de cerb? – Da. Ce idee super extravagantă! Să curbezi un colier de abanos în chip de coarne de cerb și să le răzbați cu minuscule rubine, diamante roz și smaragde! Ca cerul înstelat! – Sperăm să câștige și cu ăsta, că ne ruinează cheltuielile atelierului… Avem însă acolo spațiul ca să lucrăm până picăm, ceea ce și facem, din păcate… – Creați niște lucruri de vis! Tu în plus, cu seria ta de porțelanuri! – Am idei mărețe, doar cu coptul e mai greu, căci sunt dependentă de un cuptor din zonă care costă o groază de bani. Când vii aici să le vezi? Pregătesc o expoziție! Santa Fé e un loc mirific! Curge arta pe străzi…
– Artisto, voi trăiți în sacru și simbolic… Cum ai evoluat cu stilul și tematica? Ce cauți? – Așa ne simțim aici, cu puteri supranaturale… Do or Die [luptă sau mori] e una din cele mai tari lucrări ale mele. Complet autobiografică, e mai ales pe-nțelesul emigranților… Dar nu te mai stresez cu angoasele mele, ai să le suporți pe pielea ta când vii aici. Pupături multiple… – Márika, sosesc la Santa Fé, la fix pentru porcelain show! Ce noroc pe mine că am tărăgănat excursia 10 ani după ce ne regăsirăm! SSS, spor, succes și splendoare! – Scumpa, ce bați tu câmpii cu hotele și alte parascovenii? Vei sta la noi, cu tot dragul, te pun absolut separată, dacă ai chef ne vezi, dacă nu, nu.
– Márika, ființă balcanică ce vibrezi în deșertul neomexican! Cred și eu că zarea auriu prăfuită de western te inspiră să-ți dai frâu liber în picturi fantastice și în personaje transfigurate din porțelan și din bronz… Cât le-or înțelege amatorii de artă americani… – Câțiva se dau în vânt după ele, ai să-i cunoști la Larry acasă, la expoziție. Lucille cel puțin mă colecționează asiduu. – Azi, pe când tu îți ardeai sufletul la cuptoare, eu mă plimbam pe Canyon Road, lungă-lungă, în pantă și întortocheată… – Fetița, aici nu mai ești la NY, la LA sau în restul orașelor americane, cu străzi monotone trase cu rigla. – N-am știut în ce galerii să intru mai întâi, una lângă alta, care mai de care mai ochioase și mai scumpe… – Păi hai să mă dau mare, fetița: Santa Fé este pe locul doi după New York ca număr de galerii de artă și, proporțional, de colecționari. [pauză] Hmm, cu toate astea, New Mexico este al treilea cel mai sărac stat din US. Dai de paradoxuri la tot pasul în Amierica. [pauză] Ai fost în piața centrală la catedrala Sf. Francisc de Assisi? – Da, mi-am făcut lecțiile. Dar e în cu totul alt stil decât casele tradiționale de… pământ ale urbei, e singura romantică, cu rozetă… – Nu ne minimaliza, please: suntem cea mai veche capitală de stat din US, întemeiată la 1610 de coloniștii spanioli! Pe la 1850–1900 au construit aici alandala, în stil victorian, sau modern, dar află că pe alea le-au ras de pe fața pământului, iar de 30 de ani buni nu se mai construiește decât în stil pueblo, cu adobe, cum le spun ei la chirpicii aștia din pământul local roșu. – State of the art, Márika, e dotat Muzeul Georgia O’Keefe… – Bine, ea a fost împătimită după locurile astea, ea le-a adus în modă… – Aveau o expo temporară acolo… – Mereu aduc „urmași” de-ai ei, mai ales chestii feministe… – Ce-am văzut eu acolo sunt niște instalații… vaginale, de la mari la uriașe… Se poartă așa ceva la voi? Credeam că Europa excelează în decadență… – Nici vorbă! Noi suntem cei mai decadenți! Nu pleacă toate excentricitățile și abjecțiile din lumea liberalismului extrem, din America? [pauză] Am văzut-o. E nebuna aia de Lena Marquise, care s-a făcut celebră exhibând organe sexuale pe pereți! Ca și celălalt „mare artist”, Jeff Koons, cu picturi licențioase până la pornografie și cu sculpturi de metal turnate de alții! Cum poa’ să-ți placă așa ceva dacă ești puțin onest? Baloanele cu Mickey Mouse ale lui Koons se vând cu zecile de milioane bucata, iar noi, tâmpiții, tragem mâța de coadă cu lucrări rafinate. – Provocarea și publicitatea de scandal atrag interesul, Márika, și cu el și banii. – Totul e să te ia un mecena în brațe și să investească în reclamă și în critică priincioasă, ca să-ți ridice cota de vânzare. – Tu vezi aici, Márika, o bursă care scoate profit și din rahat, dacă se pricepe la business? – Întocmai! Numai ca artist ești păgubos, trebuie să fii și bișnițar… Ajunge și numai bișnițar.
– E de album vila japonezului, Márika! Mare semn de prietenie din partea lui Larry să ți-o pună la dispoziție pentru expoziție. Mai personal decât în orice galerie din oraș… De fapt, Larry și-a expus casa, care se potențează reciproc cu porțelanurile și cu bronzurile tale… – Casa nu e gata! – Aha? – E conceptuală, ca viața lui, a locatarului arhitect și creator, care trăiește și clădește. E o facere la infinit, care crește pe măsură ce Larry îmbătrânește. Ai văzut cum a dispus el în terase aripile casei și iazurile pe denivelările preeriei? Și cum a îmbârligat aleile în jurul cactușilor? – Îhî… am văzut construcții similare într-un album despre pionierul american Wright, care a lansat arhitectura organică, integrată în peisaj, cu respectul naturii. Larry aduce în plus răbdarea orientală pentru detaliu și așteaptă să-i crească cactușii, pinii și coioții în grădină ca să avanseze cu construcția! Vizionar! – Ai văzut ce debriuri antice și cioburi ceramice și-a încastrat în zidurile și în podelele de adobe? – Să știi că decorațiile îmi plac mai mult la voi acasă, Márika, sunt mai fanteziste, mai jucăușe, mai opulente. Larry e totuși un tip reținut, nu ca voi, exuberant. [pauză] A fost un triumf, Márika! Tânguitul saxofonului, împletit cu zumzetul zâmbitor al celebrităților locale, totul proiectat prin ferestrele uriașe pe apusul roșu, deasupra pampei roșii… Zău că ați creat o ambianță înălțătoare! – Mă bucur că ai trăiri cathartice în America, iubiiiiire, tu venind din Europa, cea putredă de bogății artistice! Adevărul e că fără ajutorul lui Larry nu atingeam culmile astea, e un prieten rar! – La 70 de ani plus, nu? – Da, da, e sărit bine! – Cred că s-a extenuat creând zecile de gustărici japoneze prezentate sofisticat… A scos la bătaie și colecția de ceramică niponă veche. Ce le-am savurat, Márika, din toate am încercat! Și cu ce prestanță și-a purtat el chimonoul de mătase brodată. Încântător! Ai avut oaspeți care mai de care mai original. Au și cumpărat? – Oh, da! A meritat snopeala! Am vândut șapte lucrări și alți patru au fotografiat și au măsurat ca să vadă acasă cum s-ar potrivi piesa. [pauză] Am vândut-o și pe cea mai mare și cea mai scumpă, Matroana abundenței. A luat-o Lucille ca să și-o pună în mijlocul bucătăriei. – Unde, Márika? În bucătărie? – Stai cuminte, fetiță, tu nu știi bucătăria lui Lucille! E epi-centrul vilei: la ea spațiile deschise, că nu poți să le numești camere, se înalță în jurul bucătăriei ca lojele în jurul scenei… Lucille a fost zeița dărniciei: în afară de cecul de 7000$, pe care mi l-a dat pe loc, ne-a invitat duminică la mic dejun la ea acasă ca să-i spun dacă îmi place cum a expus-o pe matroană. – Mie îmi apare matroana ta, așa trufașă, înzorzonată și obeză, cum ai plantat-o tu între roadele pământului, ca pe Statuia biruinței din supermarket! – Gând la gând! Da! Am compus-o ca pe statuia libertății noastre… în afluență și în… demență. [pauză] – Uite, Márika, până nu se vinde, aș vrea și eu o lucrare… Am ochit eu una mai mică de bronz, ca să îmi încapă în valiză… E expresivă ca un strigăt, ori de uimire, ori de victorie! – Iubiiiiire, dar ți-o dăruiesc! Mi-ai purtat noroc! – Nu, nu, nu se poate, Márika! Pe tine te costă materialele clasa întâi, coptul sau turnatul, ca să nu mai socotim cât te frămânți în chinurile facerii! Plus inspirația care-ți vine de sus! – Iubiiiiire, oamenii ca tine tot de sus îmi vin! Fă-mi plăcerea să o primești! – Gata, Márika, ce mai tura-vura, nu ne mai tocmim! Uite 1000$ preț minim prietenesc pentru capul de bronz cu bonetă roșie. Nu-l accept, nici mai ieftin, nici gratis! Altfel nu-l vreau și nu-l iau!
– Márika, ia auzi aici: o prietenă din Santa Monica îmi scrie într-un acces de indispoziție că urăște statul New Mexico, fiindcă e plin de mexicani și de rezervații de indieni, că restaurantele servesc mâncarea lor sărăcăcioasă (deși eu mă omor după felurile lor de fasole). Zice ea că poliția e leneșă, că locuitorii nu stau bine cu atitudinea, chiar și altitudinea o supără pe ea (high desert). – E retrogradă rău amica ta! Nu i-au cotropit americanii pe mexicani și le-au furat ținutul? Pe pieile roșii îi țin la mare cinste, dar tardiv! Turismul Navajo e în floare… Emblema statului este „Soarele Zinu”, simbolul unui trib. Semnul consistă din 4 fascicole a 4 linii, care pornesc ca razele dintr-un cerc, soarele, în cele 4 direcții cardinale. 4 e numărul sacru, legat de anotimpuri și de fazele vieții omului… – Amica zice că a trecut o dată prin Santa Fé ca să-și facă damblaua și că nu a reținut de aici decât construcțiile grobiene, ca niște mormane de nămol, fără distincție arhitecturală… Mă rog, pentru ea nimic nu egalează Santa Monica! – Ei poftim! Patriotism de California! Hai să nu ne pierdem timpul cu bârfe!
– Lucille i-a comandat lui Larry casa la cheie în mai puțin de-un an. Ea și soțul ei, care o adoră, sunt fiecare la al treilea mariaj și deci nu au timpul istoric al lui Larry, ca să-și dăinuie casa peste epocă și să se eternizeze într-un manual de arhitectură. Ai să vezi: e deschisă prin mega-ferestre în toate direcțiile și au rulouri programate digital care să se încline după bătaia soarelui. – Păi ce-a mai rămas atunci din stilul obligatoriu pueblo, fără de care nu primiți autorizație? – Un star arhitect de calibrul lui Larry primește. Are treptele, terasele și stâlpii de susținere placate „pueblo”. Evident, nu din chirpici tradiționali ca a noastră, care datează din „pueblo revival” din anii ’30… – Aia e casa ei, Márika? În vârful oazei de cactuși, pe dreapta? – Nu-i plasată senzațional? Larry i-a conceput casa superlativelor, iar soțul, antreprenor de construcții, trăiește ca să-i îndeplinească ei visurile estetice. [pauză] Să știi că Lucille ne face mare cinste să ne poftească la breakfast duminica. – De ce e specială duminica, Márika? – Pentru că personalul are liber și se ocupă ea singură de noi. – Probabil că îi lasă gustările pregătite… – S-ar putea să ne arate toate comorile, chiar și pe cele ascunse, iar atunci înțeleg de ce nu vrea să fie de față personalul. Deși un Chagall, un Picasso și un Renoir le are în casă doar în copie, originalele fiind la bancă. – E și Lucille contaminată de microbul less is more? [mai puțin e de fapt mai mult] – Ha-ha-ha! Lucille minimalistă? Ce stupizenie, ce sărăcire de teme, de interpretări și de nuanțe, chiar și în termeni estetici… Nu! Lucille savurează splendoarea pe care i-o permite bogăția! E istoric de artă de formație și a știut ce să adune! Lucille e maxi-malistă! De-asta o iubesc, și că mă colecționează, desigur! Știai că nemții tăi au lansat minimalismul în arhitectură, cu Gropius în vârful mișcării Bauhaus? – Da, Márika, l-am văzut expus la mare vogă în muzeul din Harvard, unde a și predat în anii ’40. Evident, e la mare cinste în Germania… – Scumpo, de ce nu spunem noi lucrurilor pe nume și mascăm evidența? More is more! [mai mult e într-adevăr mai mult] Lucille ți-o va dovedi, cu expertiză și cu muuultă grație!
– M-am bucurat din inimă de inima ta largă, Márika! Santa Fé a fost un vis sublim, nevisat vreodată! Iar tu ai fost magicianul omniprezent! – Iubiiiire, am fost prea zăbăucă și nu-mi amintesc dacă ți-am mulțumit pentru ajutorul dat în timpul pregătirilor! Mulțumesc de șmotrul prestat și te rog să mă ierți dacă poate nu a fost totul perfect… Eram prea solicitată emoțional și frântă de oboseală. – Pesemne că nu ți-ai revenit nici acum dacă dai așa proporții: ce ajutor? Câteva ore de pus umărul la munca necalificată? Dar am avut avantajul să privesc „facerea” show-ul din culise. Voi ați fost mai mult decât primitori cu mine, cu tot stressul în care vă găseați. Suflete de artiști! M-am uitat la porțelanurile nou-create; sunt superbe, ca tot ce iese din mâna ta. Eu una nu pot să îmi închipui alt happening [eveniment] mai fin și mai dens ca expresie artistică decât show-ul tău de la Larry.
– Omule drag, nu mă regăsesc nicicum fără mama… Aproape în fiecare zi am trăit lângă ea mici epifanii ca niște mini-cutremure, care îmi schimbau starea de spirit și-mi scuturau de praf conflicte pe care le credeam demult îngropate în uitare… – Márikă, voinică și fără frică, nu știu cum să te consolez. Te vei reîntâlni în lumină cu mama ta. Stările tale vor reveni cândva în matca lor, după răvășirile pe care le-ai trăit. Nu pot să leg ceva miraculos în chip de balsam, acesta va veni tot din tine: îți vor ieși din mâini și din minte alte lucruri minunate, altfel. Cum te știu (măr)inimoasă cu toți și toate, de data asta te rog să fii grijulie cu tine, ca să te reașezi, fără mama.
– Drăguță mioară americană, ori ești bolnăvioară? De ce taci îndelung și fără avertisment? – Drăguțule bace, boul meu de computer îmi joacă feste… Rezon, nu ți-am dat semne existențiale cam demult. N-am nimic spectaculos de raportat: am fost și sunt încă aflijată de diverse neplăceri de sănătate, nu mult, dar de-ajuns să mă inactiveze… Soțul e la datorie la NY. Încerc să mă regrupez și să bricolez la tot felu’ de proiecte lăsate în paragină, doar speranța că voi muri mă mai ține în viață. Aici e frig ca porcu’, nici câinii mei nu vor să iasă în curte, primejduind grav podelele noi… Care e situația pe frontul european? Ce-ți face familionul? În contuzie, te las până la fericita ocazie când îmi vei răspunde, cu bezele, me, Milady de pampas. – Amazoano din Vestul sălbatic, vino aici, pe Rin, la recuperare! Putem să ne dăm în multe bărci cultural-artistice…
– Iubiiiire, mă simt extrem de vinovată față de tine fiindcă nu-mi pot ține promisiunea de a te vedea anul acesta… Probabil crezi c-am înnebunit cu totul. N-ai fi prea departe de adevăr… Lucrurile se precipită cu o viteză infernală. Îți promit că, de îndată ce ni se stabilizează situația, îmi voi pune aripile și voi zbura în pragul tău nemțesc. – Iar a mai trecut un an pe n.v., scumpa mea. Te rog enorm să mă ierți pentru îndelunga tăcere… Suntem, ca de obicei, stresați de bani și lucrăm enorm. Din păcate vânzările sunt foarte rare, la toate galeriile unde avem lucrări… În rest, ce să zic? Ne bucurăm că cel puțin suntem sănătoși, ca să putem lucra. Vin acasă seara târziu de la atelier și pic ca o muscă, după ce dau de mâncare tuturor animăluțelor. În timpul zilei nu suntem acasă, degeaba suni… Atelierul închiriat în SF e mic și am înghesuit în el echipamentul din NY, unde am renunțat la atelierul mult prea scump… Speram că vom avea comenzi de la galeriile de bijuterii din urbe, dar… canci! Dacă n-ar fi clienții vechi de la NY, am crăpa de foame… În fine, nu intenționam să mă plâng… Dar astea sunt motivele pentru care n-am timp de nimic altceva. Îți urez voiaj înnoitor și te îmbrățișez tare, tare de tot. – Márika, artistica, nu te risipi în praful Mexicului și al uitării… Mă tot înfurii pe traseul meu turistic cât de grea e viața de artist, dar voi o știți mai bine. Mă roade sentimentul nedreptății planetare, gândindu-mă la casa voastră încântătoare, pe care ați restaurat-o cu atâta snagă și măiestrie, ca s-o scoateți acum la mezat… Mor de ciudă că se alege praf și pulbere de cuibul vostru artistic, explodat ca într-un western sălbatic! Scuze, dacă-mi dau cu părerea… poate pe alături: dar dacă nu reușiți să vă ameliorați businessul, trebuie totuși să vă păstrați sănătatea, or atunci nu ar fi oare preferabil un echilibru restrâns în locul echilibristicii americane pe picior mare? – Iubiiiire, câte precauții îți iei tu ca să-ți esssprimi indignarea la nedreptatea vieții noastre de artiști bagabonzi! Dar nu e tragic! Noi ne-am ales soarta asta, în deplină libertate, iar acesta e un scenariu curent în State. Am lichidat atelierul din NY ca să nu ne ucidă financiar… Și dacă nu sucombăm până lichidăm și casa din SF, vrem să ne mutăm în Portugalia. – Aha? [pauză] E frumos acolo, țara e o lizieră parfumată pe malul Atlanticului, iar oamenii sunt primitori și muncitori. [pauză] Dar de ce nu în România? Nu mai știu cum sunt oamenii, dar limba nu și-au schimbat-o. Găsiți voi o gură de rai, unde să vă investiți agoniseala americană… Poate aduceți o diferență specifică! [pauză] – Îți mulțumesc, poate! Cu enorm drag, a ta hăituită prietenă.
– Márika, puternica, voi doi trăiți zile de restriște cam de multișor. Veniți la mine în domoala Germanie ca să vă trageți sufletul. Poate reușiți să vă resetați gândurile și situația. Veniți 3 zile măcar, în tranzit spre țară, sau într-o mini-vacanță de 13 zile sau într-un concediu baban, tip german, de 30 de zile. Veniți cum poftiți! Márika, tu mereu porți cu tine înviorare. Vino, iubiiiiire!
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
