„Aștept…” de Cornelia Bartels

79
Louis-Jean-François Lagrenée (1724–1805), „Melancolia”
Louis-Jean-François Lagrenée (1724–1805), „Melancolia”

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsNe aflăm în prima zi de An Nou. L-am așteptat cu nerăbdare să vină cu speranța că El, Timpul Nou, va aduce cu adevărat ceva nou, ceea ce a fost nu se va mai repeta, nu va mai dura mult. Oh, Doamne! Ne dorim atât de puțin, dar atât de mult să se oprească răul petrecut în anul care a trecut și să pășim într-o viață normală, de care ne este atât de dor. Un dor care doare de vreo doi ani, totuși, neliniștea, nesiguranța, frica s-au cuibărit picătură cu picătură în sufletul nostru. Aprindem de fiecare dată lumina speranței în preajma Crăciunului. Ne urăm fiecare, fiecăruia drag, un Crăciun Fericit și binecuvântat și credem că așa o să și fie. Credința rămâne puternic înfiripată în gândurile și în sufletul nostru. Aprindem de fiecare dată lumina lumânărilor, filigranul becurilor ce împodobesc bradul de Crăciun cu speranța ca lumina să alunge întunericul, să pâlpâie mereu în noi, luminându-ne. Mai ard încă beculețele și lumânările care au luminat zilele și nopțile sărbătorilor Crăciunului, adunând în jurul lor familiile, încălzindu-le și alintându-le deopotrivă sufletele și trupurile încercate de poveri nemeritate. Dar știm că timpul nu se mai întoarce și asta ne întărește credința în bine și în frumos, și așteptăm… Așteptăm trecerea anului, dorindu-ne unul altuia un An Nou fericit, în care să pășim fiecare cu încredere, cu noi speranțe, noi planuri și împliniri. Urările, ca și colindele, însoțesc de când lumea Anul Nou. O facem firesc, din toată inima și chiar credem că așa o să fie… Am așteptat cu nerăbdare Noul An. Aștept cu liniște să treacă Anul…

Da, cu adevărat, timpul trecut este ireversibil. Intolerabil față de timpul care a mai rămas. M-am grăbit să-l întâmpin cum se cuvine, cu toată povara anilor așternuți pe umerii mei, dar cu bucuria că mai am puterea să o fac, căci mai am doar câteva zile prețioase, deosebite zile pentru mine. Aștept până la momentul împlinirii unei vârste impresionante… 77 de ani!  O vârstă care a adunat în toți acești ani timpul acela care ne-a fost dăruit la naștere… Ireversibil!

În așteptarea momentului mi-am făcut curaj și-mi dăruiesc alte scurte clipe ce-mi readuc ceva din trecut. Răsfoiesc nostalgic de Anul Nou paginile de poezie scrise în vremurile trecute, ale tinereții încercate și încărcate de iubire, de tristețe, de ură, de iertare… Poeziile au fost adunate între copertele unei cărți ce a văzut lumina tiparului cu titlul Ireversibil, carte care mi-a fost dăruită de sora mea, ca o mare surpriză, în pragul vârstei de 60 de ani…

…Mă aflu în căutarea acelui timp, cu zeci de ani în urmă, sper să mă înțelegeți. Nu e ușor să regăsești un om, cândva alunecat în lumea versurilor, a rimelor, a poeziei, pierdut printre întâmplările vieții. Îl regăsesc între copertele acestei cărți. O reîntâlnire pe care am tot amânat-o, dar pe care am așteptat-o cu atâta emoție, recunosc… Ochii își opresc pentru o clipă privirea obosită  asupra poeziei Albastre zăpezi: „Mama îmi spunea:/ te-ai născut odată cu zăpada// N-o înțelegeam…// Deseori /stam cu ochii lipiți de cer /până mă cuprindea depărtarea /căutând să dezleg /din rotirea norilor /taina albastrelor zăpezi. //Păstrez de o viață șoapta zăpezilor /albastrelor zăpezi / căzute-n fiecare an /întâia oară pentru mine”…

Cu adevărat, am venit pe lume dimpreună cu albastrele zăpezi, într-o zi de 3 ianuarie, și-mi explic, acum mai mult decât înainte, de ce mă emoționează atât de puternic fiecare fulg de nea, fiecare zi și moment când cerul ne dăruie din belșug stelele de gheață căzute peste noi. Și-mi aflu bucuria încă o dată și încă o dată, și mereu, în a-mi ridica ochii la cer privindu-l până departe, dincolo de nori, parcă în căutarea zăpezilor albastre… Nostalgii păstrate cu grijă care năvălesc acum, iarăși și iarăși, peste mine… Nostalgia nu mă părăsește, trebuie să recunosc. S-a lipit de mine și mă însoțește pas cu pas de câteva zile, aproape îmboldindu-mă să-mi aplec din nou tâmpla pe umărul Muzei poeziei… Greu moment. Apăsător, care fură somnul, iar pleoapele rămân oprite în lacrimile parcă împietrite și ele…

Nu mai scriu de mult timp poezie, dar ea, nostalgia, nu-mi dă voie să o uit și mă îndeamnă să răsfoiesc mai departe cartea cu poeziile de odinioară. Un remember târziu care-mi alină așteptarea.

Regăsesc Clepsidra intactă, de parcă, prin trecerea ireversibilă a timpului, nu și-a pierdut nisipul, cernut cu grijă peste versurile scrise de mult… „din scurgerea târzie a timpului/ am aflat:/ atunci când femeia-și/ împlinea matern așteptarea/ bărbatul n-avea cum să știe/ ca să se poată bucura împreună/ pentru că m-am născut pe cenușa încă/ fierbinte a războiului/ și mama mi-a oprit frica și foamea/ cu lacrimi/ așteptând sfârșitul războiului/ și pacea/ și pe tata /și am venit Eu //iar acum, /când adun în palme anii/ prelinși deodată cu firele de nisip/ ale clepsidrei sufletului/ brăzdând deopotrivă obrazul mamei/ și-al tatei/ știu;/ odată cu tata/ a venit pacea/ și Eu /în casa/ unde ne-am putut bucura împreună.” Aproape o autobiografie.

Îmi amintesc perfect cum, de fiecare dată, an de an, ne bucuram în familie, alături, serbându-ne zilele de naștere, a mea și a tatei, aproape împreună. El era născut pe 1 ianuarie, eu pe 3. Ne despărțeau anii, e drept, dar de fiecare dată eram nerăbdători amândoi să fim sărbătoriți cum se cuvine. Cu toate că, după un revelion petrecut fie în familie, fie la rude sau prieteni, nu era ușor pentru noi să fim pregătiți pentru noi petreceri, așa că îmbinam uneori zilele noastre, spre mulțumirea mamei care trebuia să facă, evident, două torturi diferite, unul pentru fiecare sărbătorit. O adevărată dovadă de pricepere în mânuirea celor necesare: cacao, dulciuri, blaturi, creme. Și toate astea într-o vreme când era o problemă să le găsești. Dar mama reușea de fiecare dată să ne bucure cu câte o surpriză dulce pregătită numai pentru noi. O adevărată minune săvârșită de mâinile ei miraculoase și iubitoare, iar tata și cu mine eram de fiecare dată îndatorați față de dovada ei de iubire pentru noi. Mulțumesc, mama!

Așa au trecut anii. Așa îmi amintesc de toate câte am trăit împreună, în familie, ca și cum totul s-ar fi întâmplat ieri… Amintirile rămân vii, neuitate, prinse în lanțul timpului trecut… ireversibil, dar totuși ele, numai ele, revin acum, cel puțin prin versurile mele, ca un Ecou reverberat în spațiul așteptării… În Fata dintr-un lemn mă regăsesc mereu: „Nici nu mai știu de când/ ți-am părăsit ograda/ satule, lăcaș al copilăriei/ de  mult pierdute.// Nici nu mai știu de când/ am rătăcit urma pașilor/ umplută de frunze și ploi// Nici nu mai știu de când/ m-am desprins plecând în lume/ din turla bisericii dintr-un lemn/ topindu-mă, statuie de ceară”…

Și, totuși, multe s-au schimbat. Îmi opresc lanțul retrăirilor în așteptarea momentului, dorind să opresc și timpul. Aproape că prețuiesc în aceste clipe mai mult ca orice zilele și nopțile care îmi stau în față, care mi-au mai rămas din tinerețea petrecută atât de repede… Recitesc tot din versurile mele… „M-am aflat când aveam șapte ani/ ce a fost înainte îmi spune mama/ ce a fost după, știu mai bine decât ea/ s-a săpat în mine zi cu zi, ceas cu ceas, clipă cu clipă”… Cu adevărat, ce a fost după,  după cei șapte ani de-acasă, știu mai bine decât oricine altul, pentru că Aștept aproape: „De o veșnicie/ aștept pe creanga/ arborelui meu/ genealogic// Cineva/ să vină/ și/ să-mi încrusteze numele/ simplu/ EU”, ca semn al neuitării…

Stau în fața timpului care trece ireversibil dar, mai ales, stau în fața timpului care mi-a mai rămas, căci mai am două zile, două nopți, câteva momente și evenimente de petrecut până la ziua aceea magică de împlinire a unei vârste care se cere respectată… Dar azi, acum,  mai am o șansă să cochetez cu timpul, căci am  „aproape” 77 de ani și mai am doar două zile și nopți să mă joc cu El,  să-l păstrez  încă tânăr, înainte de-a îmbătrâni împreună cu un Nou An… La mulți ani binecuvântați celor care-mi citesc gândurile aici, decupate cu atâtea emoții, legănate în brațele versurilor unor poezii de mult uitate…

Este un fel de cântec de lebădă acest Song 3, regăsit între paginile cărții uitate, dedicat acelui 3 ianuarie, al unei zile cu zăpezi albastre, dintr-un colț de sat, ascuns între coamele dealurilor înzăpezite… Îl îngân duios acum, în pragul celor aproape 77 de ani… Tata ar fi împlinit 102… și-mi ridic ochii la cer în căutarea norilor ce adună fulgii albastrelor zări. „De ieri/ M-am ascuns/ Sub creanga Arborelui meu genealogic// Și aștept// Cineva să vină/ Să-mi încrusteze/ Simplu/ Numele în lemn// Apoi să cobor/ Tăinuind/ În pământ/ EU”…

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

1 COMENTARIU

  1. Stimată doamnă Cornelia Bartels, când au început să mi se adune anii și-i simțeam ca o povară, am văzut întâmplător o broască țestoasă a cărei carapace se îngroașă odată cu trecerea anilor. Și mi-am zis: ce bine că la om nu se petrece un astfel de lucru! Ce-ar fi însemnat să purtăm în spate o povară atât de grea? Așa că vă propun să vedem împreună partea bună a îmbătrânirii noastre. ”Aștept…” și alte eseuri la fel de frumoase ca cel de azi!

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.