– Radu mamii, Radule, aștepți cu alai o jună de la București sau zbori cu mine? – Ce jună la vârsta mea? – Cu chitara după tine și cu brevetul de antrenor de înot, de ce să nu ai o jună printre fani? – Află ca fanii mei sunt acum la București și mă duc să-i distrez la festivalul de folk. Stau doar trei zile. Tu? – Eu mi-am luat concediu toată săptămâna viitoare, ca să preiau apartamentul de la meșterii care l-au renovat și să-l închiriez. – Și tu speri că meșterii sunt gata? – Sigur, am convenit cu inginerul pentru data asta încă de acum trei luni, de când mi-am cerut concediu. Trebuie să mi-l dea la cheie. De la gară mă duc direct acolo, mă instalez și primesc telefoanele de la posibili chiriași, că am dat și anunțurile. – Ce optimistă ești, dar așa să fie! Poimâine seară cred însă că nu mai primești chiriași, hai la recitalul meu. În afară de un onorariu pârlit, mai primesc două bilete pentru invitați, poți să mai aduci pe cineva. Nu am pe nimeni la București, ai mei sunt toți la Arad. – Genial, sigur că vin! Dar nu sunt numai tinerei acolo? – Sunt și de-ăștia mai copți, ca noi, nu am fost noi generația Cenaclului Flacăra? – Poate tu, dar eu aveam cu totul alte probleme atunci. [pauză] Știi cu cine vin? Cu Rina, că nu mai iese altfel din cabinet. – Rina, cea de la Tel Aviv, prietenă cu Drina? Nu voia să-și deschidă cabinet în Germania și îi tot căuta Drina printre colegi unul cu care să se asocieze? – Niciunul n-a vrut-o, cu toate că ele cunosc mulți doctori români din Köln și Düsseldorf. Iar ei știu că e foarte bună profesionistă, a fost șefa lor de promoție când au absolvit la București. – Păi tocmai de-aia. – Cum, necum, și-a deschis cabinet la București. – Fain. Vă las biletele la intrare la Teatrul „Ion Creangă” din piața Amzei.
– Ce-i cu tine, ai ajuns cu bine? Așteptam să mă suni. – Iartă-mă, Rina, nimic grav, dar stau să mor. Ieri dimineață la sculare m-a secerat boala… îmi trece până diseară, te sun mai târziu… [peste șase ore] – Sunt spre bine, mergem, cum am vorbit. – Tu ai mâncat ceva? Vin să te iau, stau aproape. A făcut mama o ciorbiță ușoară de legume, numai bună pentru tine. [peste o oră] – E sănătate curată, simt cum îmi dă puteri. Îmi poți face și un ceai? – Din ce te-a apucat? – Poate eram atinsă deja din avion, că am plecat în goană de la birou direct la aeroport. Dar când am ajuns la apartament, unde mă așteptam să fie totul lună, acolo căzuse bomba: ferestrele sunt smulse, pentru că așteaptă termopanele, unul lipea tapetele strâmb și altul dezgropa firele vechi de curent și lăsa molozul să cadă pe parchetul proaspăt rașchetat și lăcuit. Am văzut roșu, negru, vânăt în fața ochilor… – Ți-ai depășit limita de rezistență. Pe oricine l-ar fi apucat boala, mai ales că ți-au spus că e totul gata. Oare credeau că nu mai vii? – Când huruiau mai tare cu bormașina prin pereți, sună insistent la ușă domn’ șef de bloc, furios și cu amenințări că aduce poliția, că nu mai are liniște nici noaptea. Era ora 9. M-am scuzat cât am putut și i-am arătat dezastrul dinăuntru. Cred că a observat că mă surp și m-a lăsat în pace. – În fond are dreptate cu ora. – Are… Zău, nu știu cum i-a adunat inginerul pe oamenii ăia… Mirosea execrabil a tutun și alcool, peste tot praful și molozul… [pauză] Acum m-am dres, grozavă supă! Mâine îmi suflec mânecile și trec pe șantier! – Ia-o mai ușurel, acum după criză… – A doua zi după sunt cumva… dezintoxicată și mă simt ca o floare. – Da’ ești într-un cerc vicios, în care te re-intoxici până la următoarea criză, peste două -trei săptămâni… – E splendidă mobila ta, Rina, lac negru încrustat cu sidef, e chinezească, nu? – A fost mobila noastră de nuntă. Am găsit-o chiar în Tel Aviv. Evreii cumpărau altceva atunci, în 1979, mobile sumare, minimaliste, canapele de piele… Mie mi-au rămas ochii și sufletul la asta, dar nu și lu’ mama-soacră, așa că la divorț n-am avut discuții de partaj și cu mobila. Cu cabinetul a fost mai greu să-l împărțim, deși soțul nu prea lucrase la cabinet, zicea că oricum tratez eu mai bine. – Chiar a trebuit să vă despărțiți?[pauză] – Mama-soacră a stat cu noi 20 de ani și s-a străduit să ne învenineze. Nu avem copii… bombe cădeau zilnic… mama mea a stat tot timpul singură la București după ce s-a prăpădit tata… – Nu a vrut să vină la tine? – Ea e foarte credincioasă și se duce des la cimitir, ceee ce acolo nu s-ar fi putut. Mai e și foarte discretă, inversul lui mama-soacră, și ar fi suferit și mai mult, chiar dacă m-ar fi avut alături. – Îmi pare rău că nu ai reușit să te stabilești în Germania… – A fost încă un șoc cu apă rece ca gheața, să văd cum s-au dat la fund toți acei buni prieteni de odinioară. Tu, o necunoscută, mi-ai oferit să stau la tine până mă aranjez, iar ei, prietenii, mi-au închis ușa. – Și mai șocată a fost Drina, sărmana, care nu voia să accepte sub nicio formă că te resping chiar colegii voștri de facultate.
– Lasă că acum m-am aranjat frumos aici și asta o bucură nespus pe mama. Să vii la cabinet când ai un moment liber pe șantier. În sfârșit am scos din containere scaunele și tot aparatajul și le-am montat într-un cabinet luminos și spațios la spitalul ștabilor. – Ai și asistentă? – Mai aștept până am pacienți pentru ambele scaune. Deocamdată vin medicii de acolo, prietenii primarului. – Ai lui Oprescu? Ce-ai tu cu el? – El m-a ajutat… – Desigur, nu pe gratis. – Am avut noi un aranjament, că altfel nu se poate aici… – Ești sigură că e de bună-credință? Că eu nu am o părere prea bună despre el. – Cum așa? E o somitate, cutare m-a dus la el… – Rina, draga mea, eu îți doresc din inimă să îți meargă bine cabinetul. Independent de asta, eu am o părere foarte proastă despre Oprescu: [pauză] e o pramatie, fiu de mare securist. Așa a ajuns el în vârful piramidei medicale și PSD-iste, pe când tu te zbăteai printre bombe la Tel Aviv și eu pe la cozi la pașapoarte în București și prin recalificări în Germania. – De unde ești așa de pornită contra lui? – Foarte simplu, l-am cunoscut fugitiv înainte de plecare, el fiind căsătorit cu o colegă de-a mea din școală, și ea fiică de mare ștab. Erau luxos instalați lângă Piața Lahovari. El își cultiva un stil de grangure de București, dar cum era tânăr atunci, apărea ca un șmecheraș de bulevard. Au divorțat demult, din fericire pentru ea. – Cum, necum, el îmi aduce pacienți… – Iar aceștia îți și plătesc? – Aceștia îmi vor aduce pe alții, care vor plăti. – Așa să fie! Dar ai grijă… – Hai acum la concertul folk al lui Radu de la Arad!
[Închide ochii până se aranjează Rina de plecare. Miroase a lux și a ceai de iasomie în apartament. E învăluită de calm oriental. Mobile joase, „des meubles luisants polis par le ans” („mobile lucioase, lustruite de ani”, Baudelaire) o înconjoară cu buchete de flori sidefii. El o învelește cu brațele pe la spate. Nu-și dă seama când i-a tras în jos fermoarul rochiei. Îi simte doar căldura palmelor la un centrimetru de sâni și un sărut lejer pe umăr, apoi altul, ca un fluture sidefiu: „Un baiser, comme une petite araignée, lui courut par le cou… Et elle lui dit : «Cherche!» en inclinant la tête”. (Modificat după Arthur Rimbaud: „Un sărut i-a alergat pe gât ca un păianjen mic… și ea îi spuse „Caută”, înclinând capul) și el se lipi cu tot corpul de ea ca mantoul pe care și-l păstrase pe umeri și-i șopti: „Revin mai târziu.”] – Vrei să te las să te odihnești nițel? Eu sunt gata, dar nu trebuie să fim la spectacol la prima oră. – Mi-e bine, Rina, putem merge.
– Ce mare neagră de oameni aici în Amzei, fără lumină, nici măcar în față la teatru nu e lumină. Doar nu e din nou revuluție? – Încă se mai întrerupe lumina pe la noi. Au de gând să restaureze toată piața cândva. – Hai să vedem cum ne strecurăm printre ei. – Ne dați voie, vă rugăm. – Degeaba încercați pentru că nu mai sunt bilete. – Ne dați voie? Mulțumim. – Măi băieți, faceți loc la doamne, ia uite ce blană! Și ce parfum! – Mulțumim, mulțumim. – Degeaba ne mulțumiți că e plin teatrul. – Avem biletele la intrare… Ne permiteți, vă rog, avem biletele rezervate de Radu de la Arad, e în recital. – Ia auziți, măi băieți, doamnele sunt fanii lui Radu. – Și noi suntem fanii lui Radu! – Toți suntem fanii lui Radu! Ra-du, Ra-du! Să vină Ra-du! Să vină Ra-du! – Radule, ți-am adus 300 de fani, fă-le măcar o plecăciune. – Dragii mei, doamnele au venit din Germania. Puțintică înțelegere, vă rog… vă iubesc pe toți! – Radu, Ra-du! – Dragele, la etaj mai sunt locuri. Hai iute că Ada Milea cântă deja, e mare artistă. – Frumos arată atâta tineret electrizat de versul și de lira ei incisivă. – Suc-ces, Ra-du!
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
