Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Tovarășa de viață” de Florika Waltère

16
durere de cap florika waltere

logo rubrica stress & the cities– Să mă fi apucat oare când am fost prima dată toți trei în Elveția? Când ne-au picat din elicopter, cu schiuri cu tot, pe ghețarul Monte Rosa, la 3000 de metri? – Nu cred că ți se trage de atunci, nu a fost extrem… – Ba a fost înfiorător pe vijelia aia infernală, -25° se simțeau ca -35°. Când am căzut, plop, în zăpadă, am avut instantaneu senzația că-mi pleznește fața și că mi se taie mâinile de ger. – Lasă că ți-ai pus masca și mănușile… – De-abia după ce l-am înfofolit pe fiu, care urla de frig… Vântul criminal care ne împingea în sus, de nu mai puteam să alunecăm la vale pe schiuri… Nu-mi doream decât să ies urgent din natura grandioasă și să mă adăpostesc într-o hrubă caldă. Trei săptămâni am tras-o cu antibiotice ca să-mi desfund sinusurile. [pauză] – Dar nu a meritat experiența? – Nu știu… decât să mă aleg cu un handicap la cap pe viață. [pauză] Oricum, ideea ta cu elicopterul a fost senzațională… Cum am dat noi ocol Matterhorn-ului, ghearei ăleia către cer, de 4500 m, pe care se cațără caprele negre și Messner cu alpiniștii lui. – Știi că i-au plasat pe Matterhorn chiar înainte să escaladeze el vârful, un chioșc cu ziare, reviste porno, răcoritoare și țigări… – Ce spui tu? Iar faci glume… nordice? – A fost cea mai tare emisiune ”Verstehen Sie Spaß?” [Știi de glumă?] – Incredibil! Cum au montat acolo un chioșc comercial?  – L-au adus de-a gata cu elicopterul. – Ce față a făcut Messner? – Un minut s-a abținut, nu-și credea ochilor, voia să priceapă. Fierbea ca o oală cu capac sub presiune. Gottschalk, bine deghizat, o ținea într-o flecăreală cu ce au în ofertă: pentru americani cola, pentru japonezi ceasuri cu cuc. Atunci Messner se înfurie. Zice că e ilegal, că e exclus să fi primit aprobarea de construcție. Când îi oferă o carte de alpinism scrisă chiar de el, Messner izbucnește că e un afront contra lui personal și a Alpilor. – Colosal animator e Gottschalk!

– Și ultima dată la Zermatt a fost cu ghinion! – Nu țin minte decât că le-am avut acasă musafire pe chinezoaice. – Asta a fost de bine, că nu am lăsat-o pe Buni singură! – De unde le-ai adus, că am uitat?  – Din metrou: eu veneam de la serviciu și ele de la aeroport. Stăteau pe banchetă în fața mea. Mă uitam la ele că erau tinerele și drăguțe și se căzneau cu harta orașului. La un moment dat mă roagă să le arăt unde este Târgul de exponate. Puțin mai încolo mă întreabă unde pot găsi un hotel convenabil lângă târg pentru 10 zile. Prezentau obiecte decorative din lemn, din care ne-au lăsat nouă ramele colorate… – Da, da, da… și ție ți s-a aprins beculețul cu Buni… – Două beculețe, ca să fim preciși: că are Buni companíe și că face fiul câteva zile de practică la ele la târg. Îi trebuiau obligatoriu în CV activități productive. [pauză] Ce curățenie au lăsat după ele, serioase fete! – Nu ca familia din Ploiești care a stat la noi tot 10 zile, dar am curățat după ei de parcă ar fi stat o lună! – Lasă-i, iartă-i, eu am curățat! Mai faci și sacrificii pentru prieteni! [pauză] – Da’ ce ghinion zici că am avut ultima dată la Zermatt? Că am tras tot la hotelul Soarelui de pe stâncă… Când le-a înghețat cascada de alături și li s-au spart țevile la piscină? –  Nuuu. Nu mă dau eu în vânt să înot iarna… – Că era fiul într-a 12-a și a stat în hotel ca să învețe pentru bac? – Nu! Că m-am luat după el pe pistă în ultima zi și mi-am sucit ambii genunchi! – Dacă te dai curajoasă! Eu nu m-am luat după voi și am ajuns jos pe schiuri, nu pe targă…

– Ce pot să fac, scumpa mamii? Să-ți aduc un ceai? Nu pot să mă uit la tine cum te îndoi de durere și să nu fac nimic. Of, of, de ce nu mă canonește pe mine suferința ta? Eu sunt bătrână ca Matusalem și sunt sănătoasă. Ce am greșit, Doamne, să te văd chinuindu-te în halul ăsta? – Mamă, zău, litania ta nu mă ajută. Până mâine îmi trece, lasă-mă singură. Stinge, te rog, lumina. Și vorbiți mai încet jos!

– N-ar putea un doctor mai priceput să-ți afle cauza? – Pentru asta, mamă, trebuie să-l preocupe nițel cazul, să înțeleagă stilul de viață și contextul pacientului…  – Du-te la Paris, la profesorul recomandat de prietenă. – Tot trag nădejde că poate scap schimbând stilul de viață, dacă mă duc două-trei luni la Ayurveda în Sri Lanca sau la o mânăstire gen Agapia, unde se dregea buna noastră profesoară… – Cum să pleci de-acasă atâta timp? Și noi ce facem fără tine? Nu o să-ți placă acolo! – Îmi place oriunde, mamă, dacă mă scapă de plagă! [pauză] – Draga mea, mierea mamii, ăsta e sfatul meu matern, din suflet: acolo vor doar să te jecmănească, ca pe toți credulii din Vest. Sunt niște vraci fără fundament științific. O să te jupoaie de bani pentru câteva cântări și bețigașe fumigene. Niște șarlatani. Nu-ți pierde timpul cu ei. Trei luni! De neconceput! Du-te mai bine două-trei zile la Paris! Au doctori valoroși acolo. [pauză] – Stai, mamă, liniștită! Mă duc oriunde mă fac bine! [pauză] De ce ți-e frică? Tu crezi că rămân pe-acolo? Că mă călugăresc și că vă las pe voi de izbeliște acasă? [pauză] Ce chestii fantasmagorice pot să-ți treacă prin cap!

– Cum să mă plictisești? Spune tot! Eu sunt medicul tău acum! – Se desfășoară mereu după același tipic: mă retrag ca un animal beteag, singură, fără martori, fără lumină, fără zgomot. Nu pot să fac nimic, pot doar să bolesc în zeama mea acră până-mi trece. Și pisica mă ocolește, deși pe ea nu o alung, fiindcă-i cunosc puterile terapeutice. – Ce ai luat? –  Am încercat tot-tot, inclusiv să nu mă iau pe mine în serios: măciuci chimice ca triptanele, homeopatice, hormonale, scos plombele de amalgam, dezintoxicări, masaje, acu- și preso-punctură, aspirină intravenos, regim vegan, imunostimulenți, hipnoză, meditație, rugăciuni… – Cât de des și unde te doare? –  De cca. 18 ori pe an, mereu în weekend, ține între 24 și 48 de ore. În intervalul cât își face ea mendrele am intoleranță la orice dumicat de pâine prăjită sau înghițitură de ceai, cu spasme stomacale și vome duse până la vărsături de fiere. [pauză] – Unde e localizată durerea? – E ca un burghiu ce îmi sfredelește craniul din sprânceana stângă până în ceafă. Totul pe tensiune fluctuantă: când prea sus, în plină criză, când prea jos, după. [pauză] Culmea, a doua zi, după criză, mă simt ca nouă și o iau de la cap, plină de avânt și energie. Mereu îmi revine întrebarea DE CE? Ce îmi scapă în viața mea, ce fac fundamental greșit de îmi distorsionez echilibrul firesc?

– Cred și eu că te simți bine după o dezintoxicare radicală… Dar tu te-apuci din nou să muți munții, alte săptămâni, până te doboară iarăși! Tu te ocupi de toți ai tăi, dar ca să poți continua aceasta trebuie să te gândești în primul rând la tine! Ți-o spun ca medic și ca prietenă! Cum ți-ar spune-o și Tantinel! Nu te-a adus ea la mine când erai copil, de gura maică-ti, ca să te întremezi? Că erai prea firavă, biafreză, zicea ea. – Mi-ai fost prietenă de nădejde chiar de-atunci… Cum le-ai spus tu: „Lăsați copilul să se joace cât poftește pe-afară! E sănătoasă! Așa-i felul ei, mai delicată. Doar n-o să tragă la jug când va fi mare!” [pauză] Acum viața mea e de-așa natură că n-am ce să schimb la ea: job-ul e clasa întâi și mă bucur că-l am! – Dar scot șapte piei de pe tine! –  Nu-i deloc așa, am muncă de birou… Bine că-i fentez să nu se prindă că bolesc în weekend și mă cred aptă de muncă! Altfel m-ar gara pe linie moartă la cine știe ce proiecte plicticoase. [pauză] Ce să mai zică cei care trag efectiv la jug, pe șantier, pe câmp sau în aziluri! – Dar tu ai, genetic, altă constituție: fiecare primește felia lui de sănătate, mai groasă sau mai subțire… – Suntem șase locatari la domiciliu și niciunul nu ține seama de celălalt când îi vine ceva pe chelie. N-am cum să-i fac să se descotorosească de cusururi… ăștia suntem! – Da’ ei de ce suferă, mă rog? Iartă-mă că te întreb, dar poate îmi vine vreo idee salutară. – Păi am o listă lungă: fiul suferă de jocuri online, e ursuz, nu-și poartă aparatul dentar, vorbește urât. Consortul suferă de indiferență și de comoditate, că vine obosit de la serviciu… – Tu nu vii tot de-acolo? – Buni mă terorizează cu aparatul auditiv, pe care și-l pune invariabil strâmb și nu aude. Poate să scrie scrisori meșterite interminabile, dar nu e în stare să-și pună singură picături în ochi. Are o colecție de doctori români pe care îi vizitează cu asiduitate, condusă de mine, se-nțelege. Pe tanti o aducem de două-trei ori pe an din țară și fiecare tanti are alte toane…  – Da, da, am înțeles…  Ar trebuie să fii mai explicită cu ei: nu e rostul tău să-ți pui la bătaie sănătatea ca să-i convingi pe ei de avantajele lor…  – Poate tocmai ăsta e rostul meu! Mereu am treburi mai stringente cu ei, decât să mă retrag eu sub un clopot de sticlă de teamă că mă pălește migrena. [pauză] – Atunci primește-ți soarta cu împăcare și așteaptă să-ți pleznească capul de dureri. – Tot mai nădăjduiesc în ajutorul lui Dumnezeu. – Speranța e un dar neprețuit și-i extraordinar că putem să nădăjduim! Dar trebuie să te ajuți singură, înainte de a-i ajuta pe ceilalți! Apoi te ajută și Dumnezeu!

– Stupoare: tovarășa mea de viață, migrena mea, e ereditară. Ce frumos! E din familie! S-au încrucișat nefast vreo trei cromozomi doar în spirala mea ADN și-n creierul meu. – Păi familia ți-o știi demult. Cum ai aflat asta acum? – Fără strădanie nu afli nimic: m-am consultat cu cel mai mare profesor de encefalite de la cel mai mare spital de cap din Paris, Lariboisière. – De ce ești tu cea blagoslovită din familie? – Cine știe ce trebuie să ispășesc eu pentru toți ai mei? – Cu fatalismul n-ai s-o biruiești. – Poate cu împăcarea… am aflat că nu-i altceva, abscons și grav… Profesorul mi-a dat hapuri și m-a izbăvit de orbecăiala pe la atâția medici, care s-au umplut de bani după urma mea. – Să nu-mi spui că ți-ai pierdut încrederea în sistemul medical german. – Demult mi-am pierdut-o, dar mi-am întărit credința… [pauză] Tot mama, cu credința ei nezdruncinată că îmi voi învinge fragilitățile. Ea m-a bătut la cap să mă caut la cap în Franța!

– Providence – oraș providențial în care am scăpat de migrenă! – Îmi spuneai că după doi ani pilulele profului de la Paris nu și-au mai făcut efectul… Te-ai dus acum la un doctor american?    – Paradoxal, în cei 20 de ani cât m-a târnosit tovarășa de viață, după ce treceau crizele, mă minunam cât de refăcută mă simțeam, chiar purificată, ca o floare… Ei bine, atunci mă autoiluzionam că durerea va uita de mine…  – Și cum de te-a uitat tocmai la Providence? Așa din senin, fără factori inhibitori? Că motive de declanșare ai fi avut cu duiumul: zbor lung, decalaj orar, aer condiționat, umiditatea mare, mâncare americană… – Aș avea o explicație: era vară și femeile umblau cu șlapi, cu unghiile de la picioare lăcuite în culori neon și foarte sexy îmbrăcate… – Sexy și migrena, hai că-mi place legătura! – Impulsul mi-a venit de la un afect reprobabil: le-am invidiat pe acele femei care umblau confortabil și cochet cu unghiuțele la vedere. Dar eu, vai!, nu puteam să îmi arăt degetele curbate și cornoase, moștenite din anii ’70–’80, când trebuia să mă dau șic în București și purtam pantofi ascuțiți la modă. [pauză] Aici îi revine un oarecare merit d-nei Preș, deoarece ea m-a tratat o dată temeinic la picioare și mi-a dat sfaturi deosebit de utile. – Totul e să și urmezi sfaturile bune… – Da. Dumnezeu nu-ți bagă și-n traistă. Cum îți spun, împinsă de invidie față de providențiale, m-am dus la drogheria din colț, unde am căutat îndelung și am găsit soluția care îți promitea că te scapă de partea cornoasă de pe degete. Am aplicat-o cu încredere seara la culcare și a doua zi m-am trezit cu degetele arse. Tot de la drogherie mi-am luat o cremă de tratat arsurile, cu care m-am masat pe tălpi și pe degete de câte ori reveneam la hotel, după sfaturile d-nei Preș. Claro, am fost obligată să umblu comod în șlapi, cu degetele arse la vedere… – Ai avut vreo criză acolo? – Nu, asta-i minunea! În Germania, după șase săptămâni, mi-am dat seama că migrena mea se vaporizase peste ocean… – Chiar minune! Și nu a mai revenit? – Am luat-o ca pe o mană cerească și nu am schimbat o iotă din stilul meu de viață de atunci, destul de spartan, da’ mie mi se potrivește ca o mănușă: post alimentar continuu, canotaj și reculegere. – Bine, bine, dar acum câțiva ani tu ți-ai subțiat substanțial stressul, cu normă ¾  la serviciu și cu familia care s-a împuținat… fortuit. – Sigur, traiul ăsta lejer îl aveam de câțiva ani, însă tovarășa mea de viață nu se gândise să mă părăsească! [pauză] Cred că diferența specifică este minutul de masaj la picioare, la culcare și la sculare.  – Explicabil, dacă ai mâinile și picioarele reci, adică circulație periferică deficitară. – Masajele astea sunt gesturile mele rituale zilnice. Le păstrez neschimbate de când m-a părăsit ea… O exorcizez să nu se reîntoarcă. [pauză] – E de mare valoare să îți observi corpul, să îi înțelegi semnele și să faci ce îți spune el. Ar trebui să scrii remediul acesta pe blogurile grupurilor de migrenici. – Ar trebui, dar atâția scriu peste tot, de te miri cine mai citește atent câte ceva. Oricum, eu povestesc neabătut minunea de la Providence oricui mi se plânge că are migrene… – Totul e să asculte și să aplice… [pauză] – Și să creadă, nu?

– Mult v-am maltratat, pisoi! Ce vină ați avut voi să trăiți ani de zile cu o handicapată în casă? – Și tu acuma! De unde te-ai scos handicapată? – Îți aduci aminte, când eram la schi? Tu în loc să-ți vezi de statistica ta pentru bacalaureat, mi-o făceai mie, a crizelor mele de migrenă: cca. 270 de zile în aprox. 180 de weekenduri îmi socotiseși tu atunci că mă scosese din uz în zece ani.  [pauză] „Mami nu poate, lui mami i-e rău, vă sună mami mâine, mami nu-i…” tot așa ați ținut-o. „Mergi în vârful picioarelor, nu prăji în bucătărie că nu suportă mami mirosul”… Ani și ani de griji și tristețe din cauza mea, îmi pare rău… – N-au fost ani răi, Mami. Uită durerile, au trecut! De-acum nu ne mai doare nimic! – Nu-i chiar așa, pisoi. Nu suntem semizei. Trebuie să avem grijă de darurile pe care le primim. – O să am grijă de tine, Mami!

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.