Anii 2000
– Să vorbim mai încet, draga mea, uite ce frumos a adormit pe canapea… – Garantez că e manualul de germană, ăla care i-a căzut alături. De câte ori ia germana și pisica în brațe, cad amândoi răpuși de oboseală și cartea le cade pe jos. – Ce drăgălași sunt, lasă-i să doarmă… – Bravo, mamă, el doarme la 5 după-masa și joacă jocurile alea tembele până la 2 noaptea. – E un copil, mamă, și tu îl sufoci cu regulile tale. – Ce reguli, mamă? Se ține el de vreo regulă? Că face la nebunii cât cuprinde, și nu mă supăr de asta. Mă supăr că își irosește energia chiombit ore-n șir în ecran. – Fii și tu mai maleabilă, draga mamii! E un copil, e în formare! – Cum nu sunt înțelegătoare, mamă? Nu mi-am cumpărat compendiul psiho-pedagogic al celor patru guru americani? ”Survival Training for Teenagers’ Parents”? [Ghid de supraviețuire pentru părinții de adolescenți] – Crezi tu că o să ne ajute americanii să conviețuim noi în bună înțelegere? – Poate mă ajută măcar, mamă, să înving fiara internet!
– Pleacă de-aici, mă deranjezi! Nu vezi că sunt ocupat? – Și mai devreme pe canapea erai ocupat, cu Luther la germană, dar nu ai ajuns prea departe cu el, l-a studiat pisica. – Nu mă bate la cap că sunt la pubertate și mă enervez repede… – Tu ești la pubertate de când erai în burta mea… Și de când te hârjonești fără-ncetare cu Papanaș la pingpong sau pe cartelele de Pokemon… Și de când tot spargi prin casă cu Italianu’… – Ai vreo problemă? Nu-ți plac notele mele? Du-te la școală și întreabă. – M-a sunat Contessina că faceți tâmpenii și la ea. Ce s-a întâmplat? – Nimic nou, exagerează… – Mi-a spus că de Halloween ați avariat o mașină și că i-ați rupt perdelele… – Ha-ha-ha, ce distracție a fost! – Spune-mi și mie ca să râd și eu. – Am umblat după bomboane cu Italianu’, ca de Halloween, ce vrei? – După bomboane la 14 ani! – Vorba vine, totul e fun… – ??? – Italianu’ a avut ideea să ne facem fantome ca să speriem lumea de-a binelea. A demontat el perdelele alea violet din birou de la Contessina și ne-am înfășurat în ele. – Și ați umblat așa pe străzi după mașini? – Vezi că știi… – Ce-i cu avaria? – Un capsoman, se dădea mare cu BMW-ul lui 750… – Și de-asta i l-ați avariat? – „Avariat” și tu… N-a vrut să ne dea nimic și am aruncat cu o crenguță de brad după el. – Contessina îmi spunea că era o cracă. – Lasă, că l-a calmat ea… – Cum a reușit, cu doi nebuni ca voi? – Eu sunt mic copil, ea e antrenată cu Italianu’. În fine, neamțul a sărit din mașină și ne-a lut pe amândoi de braț să ne ducă la părinți. Atunci Italianu’ a început să vorbească în engleză cu el și cu mine și i-a spus că părinții sunt la serviciu… Se făcuse 9 și Contessina tocmai parca BMW-ul ei alb în fața casei, când a apărut neamțul cu noi. Ea i-a dat câteva palme lui Italianu’ și mi-a dat și mie una peste ceafă. După care s-a scuzat că e vina ei că vine târziu de la muncă. I-a dat cartea de vizită lui neamțu’ și l-a invitat la studio să-și aleagă decorațiuni interioare… – Ți-a prins bine măcar palma aia, să nu uiți? – Mie mi-a dat-o doar de show…
– Chestia asta cu jocurile în rețea e o bagatelă, draga mea. Eu am avut o perioadă cu fiică-mea când îi mulțumeam lui Dumnezeu pentru orice zi binecuvântată care trecea fără scandal. – Unde era drama voastră? – Școala, să n-audă de ea, e pentru idioți, adică pentru tocilari. Însă mode, cât cuprinde, de la case mari. Clica ei de fete tot așa: nu aveau în cap decât să se fardeze și să toace banii părinților. Spaima mea era că se apucă de droguri. – Și când i-a trecut? – Trebuie să ai răbdare. La un moment dat, te miri ce armonie e împrejur și cum s-a volatilizat coșmarul. – Dar cum a survenit, așa, de azi pe mâine? – Mă tot amenința că pleacă la taică-su în România dacă o mai supăr. Că el îi ținea isonul contra mea. – La 17 ani ai ei m-au lăsat pe mine nervii; mai trebuia să mă ocup și de cea mică, intra și ea la risc după modelul celei mari. Am trimis-o la București pentru clasa a 12-a la Școala Internațională. – Și asta i-a făcut bine? Școala de la București? – Așa se părea, în primele trei luni… Îmi ziceam: „Vezi, e bine să mai cedez din când în când”… Dar a intrat și acolo într-o clică de români de bani gata și s-au apucat de droguri, ceea ce n-a suportat taică-su. I-a tras o chelfăneală zdravănă și mi-a trimis-o pachet înapoi… – ??? – De nerecunoscut, o mielușică. El aranjase să treacă fiica și pe la poliția română, iar acolo i-au dat băieții o lecție… mai aspră. – Îmi dai curaj. – Nu dramatiza. Uită-te în jur: tot mai mulți părinți scapă situația de sub control… L-am auzit pe unul, că e de bon ton să-ți rămâmă copilul repetent un an-doi, ca să știe și el că a trecut prin școală. Deci curaj, draga mea, și răbdare, răbdare, răbdare, încă vreo trei ani… Brusc survine minunea care-l exorcizează pe dracul din el.
– Pisoi, de ce trebuie să îți explic la nesfârșit că o faci pentru tine și pentru niște români expatriați care ne cunosc? Oamenii se bucură enorm să audă cum le cânți două colinde la telefon. – Eu nu-i cunosc pe expa-ți. – Cum să nu? Pe prietenul din America al bunicului tău, cu care a stat închis în aceeași celulă și s-au ajutat. Care ți-a trimis ție cadouri. – Nu-l cunosc personal, nu e prietenul meu. – Ești așa de neînțelegător… parcă-mi dai pumni la ficat cu discuțiile astea tâmpite. – Tu le provoci, tu vrei mereu ceva de la mine. – Pisoi, nu vă cere la școală să faceți fapte bune, pentru comunitate? Uite, ora asta de cântat la telefon poți să o treci acolo pe listă. – Fac destul sport și-așa. – Sportul îl faci doar pentru tine, nu intră la comunitare. – E destul că merg două zile la colindat cu copiii români pe la casele oamenilor de aici, sunt deja zece ore și îmi ajung. – Dar și pentru astea trebuie să te pregătești puțin, tocmai bine repeți colindele la telefon, cu hârtia în față. – N-am nevoie, le știu din anii trecuți. – Tu iar îmi faci mie aici o scenă dramatică cum ai învățat la școală la ora de actorie! Dar eu sunt mama ta reală și îți cer să faci un gest omenos pentru oameni reali. [pauză] – Doar dacă îmi ridici pedeapsa că nu am voie timp de o lună de zile să primesc prieteni la mine acasă… – Cântă tu mai întâi și negociem pe urmă comutarea pedepsei. [pauză]
– Ai văzut ce fericit ai făcut un om bătrân, doar că i-ai cântat cinci minute la telefon? Ce ți-a mai spus? – Ce-mi spune și Buni mereu: ce s-ar fi bucurat bunicul meu să fie cu mine… E simpatic prietenul din America, de-asta l-am și sorcovit pe deasupra. [pauză] Știi, ceva? Cred că e cazul să-mi anulezi complet pedeapsa. [pauză] – Doar dacă îmi spui, cât poți tu de obiectiv, pentru ce ai primit această pedeapsă. – Mami, nu mă enerva cu predicile tale… – N-are niciun rost să negociem ceva când tu vorbești în halul ăsta… – OK, OK, te-ai supărat pentru că am vorbit urât cu tine când a mâncat cu noi la prânz prietenul meu olandez… – Fii fair, numai asta a fost? – Nu, mami, el era foarte politicos și tu mi-ai spus să fiu și eu la fel și atunci m-am enervat… – Și ai făcut urât, adică m-ai atacat cu excesele tale verbale violente, de parcă aș fi dușmanul tău… – Da, am făcut urât, I’m sorry.
– Serviți, dragilor, sigur, mai avem și salam, avem și șuncă. Vreți și struguri? – Nu merci, fructe mâncăm destul acasă. – Acasă mâncăm numai fructe dimineața, spune mami că așa e sănătos. – Aveți și alte reguli acasă? – Oh, da, mami e campioană la reguli. – Dar papi? – Papi joacă jocuri cu noi. – Pe computer? – Da, e foarte bun la WoW [World of Warcraft, joc de război în rețea]. – Când jucați cu el? – Când chemăm prietenii la lan party. – Jucați WoW când îl luați și pe al meu la voi câte două zile? – Acum o lună am bătut recordul, am jucat în șapte 28 de ore fără întrerupere… – Și ce-ați mâncat? Unde ați dormit? – Ne-a comandat papi pizza și am avut saci de dormit. Când unul nu mai putea, ieșea din joc pentru 2-3 ore și dormea în camera de alături… – Nu sunteți zdraveni! Un coleg de birou mi-a spus că fiul lui, tot de vârsta voastră, la un lan party a uitat să-și facă injecția cu insulină și l-au dus cu salvarea la spital. – OK, mom, azi jucăm mini-bridge. Joci și tu cu noi? Noi suntem trei, dar ne mai trebuie unul, un looser [perdant]. – Joc orice, doar în rețea să nu fie!
– Te arunc pe fereastră cu computerul tău cu tot! – Nu deschide fereastra că mi-e frig. – O să-ți fie și mai frig afară în zăpadă! Dă-te la o parte, acum scap în sfârșit de cutia asta nenorocită! – Nu e fair [drept], mami, e al meu! – Și viața din casa asta e a mea, dar tu îți bați joc de ea. – Papi, papi, vino repede, mami mi-a smuls cablurile! – Stați, dragă, că mai sunt soluții. – Soluția e să dăm cu răul pe fereastră! – Ei, stai un pic, mai bine instalăm o fereastra de două ore când are voie să joace… – Ce fereastră de 2 ore? În secunda asta îl arunc… – Există posibilitatea să îi blochezi tu jocul cu un cod… – Voi vă bateți joc de mine? Asta îmi spuneți după trei ani de scandal? – Tu programezi, sub codul tău secret, orele când are el voie să joace. [pauză] – Adică pot să dau liber la jocuri doar o oră pe zi, seara? [pauză] Între ce ore vrei? – Între 7 și 10, mai, e prea puțin o oră, fie-ți milă de mine, e prea brusc dintr-o dată. – De ani de zile te pregătesc sufletește. – Mami, două ore, te rooog. – Bine, atunci două ore doar vineri și sâmbătă seara. Începând de mâine. Azi ai jucat destul. Am încheiat discuția.
– Dear Ms. Mom, dar are note bune. – Dvs. vă uitați, Mr. Counsellor, pe notele din trimestrul acesta, care sunt în jur de 9. Știm bine că la universitățile bune și cerințele sunt foarte ridicate. În anii precedenți era mult mai preocupat de școală și a avut note maxime, inclusiv la olimpiade… – E mai grea materia acum. – Adevărul este că pierde enorm de mult timp, noaptea, cu jocurile online, WoW sau Counter-Strike, pline de violență. – Și mie îmi plac jocurile, particip la campionate de bridge. [pauză] – Totuși, profesorii lui dinainte pot să vă spună cât îl pasiona materia care se preda la ore… Acum profesoara de franceză, pe care o are de ani de zile, mă întreabă dacă nu învață cumva prea mult, că pare obosit la ore… [pauză] – Now, sincerely, Ms. Mom, sincer de tot, dvs. chiar vreți ca fiul dvs. la 17 ani să facă ce îi spuneți dvs.? [pauză] – ??? – Oricum, vă promit că am să stau de vorbă cu el; poate îl convingem împreună să-și valorizeze potențialul, pe care credeți că și-l risipește.
Peste un an
– Iar vii târziu, mami… – Iartă-mă, pisoi, am strigat 5 minute după tine… Ai fost la mormântul lui Einstein? – Mami, iar vii târziu, mereu te aștept la cimitir! – Pisoiaș, înțelege-mă, te rog, e ultima mea zi de lucru din săptămână și trebuie să predau ce am încheiat. Gândește-te că mă văd colegii de-abia peste patru zile la serviciu și sunt furioși pe mine din cauza asta. – Nu te plătesc mai puțin? – Da, ¾. Cât muncesc atât mă plătesc. Dar asta nu-i mulțumește. De câte ori pot, mă mușcă de fund. – Ce-i aia ”mă mușcă de fund”? – E familiar, adică de-abia așteaptă să fac vreo greșeală ca să se lege că stau doar trei zile la birou. – Unde ai pus chitara? – E în portbagaj. – Mi-ai adus un suc proaspăt de portocale? – Da, pisoi, ai grijă să nu dai pe banchetă că sare papi în sus… [pauză] – Am luat notă maximă la mate, la simulările de bac… – E grozav, îți sporești șansele pentru Londra. Ți-am mai spus: „Ai carte, ai parte”. Acum te-ai pus serios cu burta pe carte și se cunoaște. Ai inteligență de la Buni și ai ambiție de la… Dumnezeu. – Și de la tine, mami… – Ei, cum așa? Nu ziceai tu că de la mine ai toate defectele, inclusiv cocoașa? – Spun și eu așa ca să te supăr. – Nu cred că vrei să mă superi, vrei doar să mă tachinezi. – Să ce? – Vine din franceză, taquiner, în engleză e tease.
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
