De mai bine de două săptămâni e totală liniște în parcul nostru. Turnul bisericii a rămas tăcut de tot atâta timp. Nu mai bat clopotele, nici ceasul nu-și mai anunță trecerea timpului peste noi. Zilele se petrec în liniște fără să mai știu când e miezul zilei sau, mai ales, când e sâmbăta sau duminica. Zilele sunt la fel. Nimic nu le deosebește. Ceva lipsește. Ceva care-ți însoțea viața…
Înainte clopotele bisericii anunțau duminicile, chemând cu dangătul lor oamenii la slujbă… Acum trebuie să mă uit în calendar. E luni? E joi? Miercurea și sâmbăta le aflu mai ușor, pentru că e piață în centrul orașului. Dar trebuie să ies din casă și să intru în mișcarea grăbită a gospodinelor. Când băteau clopotele și ceasul, le ascultam în liniște din casă și aflam… E devreme, e târziu? E duminică?
Toate zilele se scurg acum la fel de tăcut, nopțile rămân adâncite în tăcerea de peste zi făcându-le și mai apăsătoare. Și, parcă, de mai bine de două săptămâni, nici nu-ți mai dai bine seama când a trecut săptămâna și încă una, și tot așa. Până când? Nu se știe.
Totul se petrece acum altfel decât normal. Dar, de fapt, ce mai este acum normal? A fost un cândva, nu cu mult timp în urmă, aproape uitat, care părea normal. Clopotele băteau de sărbători dar, mai ales, mereu duminica. Ceasul își anunța trecerea fiecărui sfert de oră cu un dangăt zglobiu, muzical, apoi jumătățile de oră cu două semnale și, în sfârșit, orele se lăsau cântate, melodia lor răsfirându-se peste noi. Timpul se lăsa măsurat din nou, iar și iar, și zilele își lăsau marcate trecerea timpului. Era o înlănțuire perfectă. Un joc al clipelor cu secundele, un dans al secundelor cu orele, al orelor cu veșnicia…
Viața mea cea de toate zilele se scurge în tăcere, dimpreună cu timpul. O altă perioadă de timp din viață s-a prelins deodată, aidoma firelor aurii de nisip dintr-o clepsidră. Clepsidra sufletului îți măsoară timpul hărăzit liniștit, clipele se scurg cu o viteză relativ constantă, monotonă. Și-așa mereu… timpul trece…
Azi timpul nu mă mai solicită, nu mă mai cheamă să petrec cu el clipe de neuitat… Trece pe lângă mine, aproape ignorându-mă. Doar amintirile, retrăirile năvălesc în spațiul liniștit al zilelor și nopților și mă readuc într-o altă lume. Sunt vii, înconjurându-mă prietenos, chemându-mă la viață. O viață care a fost, care a trecut. Și-atunci, deodată, nu mai ești singur, uitat de timpul care trece, orișicum, implacabil și ireversibil …
Și totuși, ceva tot mă readuce la viață, cel puțin pentru câteva ore, mă scoate din letargia uitării, a singurătății… pentru că luni, marți și joi am bucuria de a pregăti o supă caldă. La masa de prânz nu mai sunt singură. Ne bucurăm de fiecare dată, eu și copila dragă sufletului meu, să fim împreună. O aștept cu neliniștea și nerăbdarea omului care are ceva de făcut, ceva bun, folositor, pentru cineva drag. Mă străduiesc de fiecare dată să pregătesc o supă, cel puțin la fel de gustoasă, așa cum o făcea mama. Uneori mă aflu în bucătărie și nu știu ce să folosesc din frigider. Ce să fac azi? Și-atunci o chem în gând pe mama și încep să caut, ca într-un vis, diverse legume, ingrediente, să le amestec, să le fierb și, în final, să mi se spună: „Oh, supa de azi este foarte gustoasă, parcă ar fi fost făcută de bunica”. Și, de fapt, chiar de ea a fost făcută. Știam de ce era așa de gustoasă… O chemasem în ajutor pe mama, care a venit încet, liniștit, ajutându-mă. Mâinile lucrau, parcă dirijate de o gospodină pricepută, alcătuind cele mai ciudate combinații de legume, găluști, tăiței și la sfârșit, după ce o gustam, îi mulțumeam în gând. De foarte multe ori m-a ajutat mama să pregătesc o supă pentru masa noastră de prânz. Dar nu întotdeauna este așa. Lucrurile s-au schimbat între timp. O anumită rutină a intrat între oalele și ulcelele din bucătărie, așa că luni, marți și joi le aștept fără nicio îngrijorare. Reușesc de fiecare dată să pregătesc mult așteptata supă care acum nu mai este cea de toate zilele… căci uneori porția de luni este mai mare. Oala e mai mare, legumele mai multe, mai felurite, tăiate cu grijă, mărunt și așa mă asigur de o supă pentru luni și marți. Apoi miercuri apelez la o supă rapidă, numai o porție, pentru mine, din plic, iar joi trebuie să fac iar ceva nou, proaspăt, pentru noi două. Aștept ziua de joi în mod special, pentru ritualul mesei împreună, un ritual străbun, drag sufletului meu, căci apoi vin alte trei zile fără nimeni la masa de prânz. Aproape că o uit, căci vineri, sâmbăta și duminica trec repede și-abia aștept să vină luni și să-mi arăt, din nou, dibăcia în pregătirea unei noi supe. O supă nouă, cu un gust nou, o legumă nouă, o rețetă nouă, o surpriză culinară. Mici bucurii de luni, marți și joi, care fac viața altfel.
Dar asta îmi amintește cum buna mea mamă se străduia zilnic să pregătească din te miri ce câte o supă. Ne spunea cu vocea ei blândă „o supă caldă face mereu bine” și trebuia să fie pusă în farfuria zilnică pentru a ne face bine, a potoli foamea. Mai ales tata se bucura de fiertura fierbinte oferită cu atâta dragoste de mama, chiar dacă o primea seara, când venea obosit de la serviciu. Era supa ei cea de toate zilele, care ne-o pregătea cu atâta dragoste și devotament matern față de familie, față de noi, copiii ei… Uneori o auzeam spunând cu o voce tristă, îngrijorată: „Azi, nu știu ce să mai fac?”. Și totuși reușea să combine loboda, urzicile, salata, leușteanul parfumat, mărarul, diverse rădăcini, pătrunjel, morcovi, cartofi, țelină, ceapă, dovlecei, tot ce se putea găsi în acele vremuri grele, adăuga orez, tăiței de casă făcuți cu o seară înainte și puși la uscat pe un prosop curat și ne îndestula de fiecare dată. Și dacă mai prăjea sau distuia puțin legumele în ulei și le punea tot felul de mirodenii numai de ea știute, primeam o supă falsă de pui, cu bănuții aceia de grăsime care pluteau deasupra legumelor, căci nu aveam prea des supă adevărată din pui sau carne, din motivele bineștiute ale vremii. Uneori făcea chiar și găluști, dacă avea ou, și supa noastră cea de toate zilele era pregătită să fie servită. Un miracol fierbinte și aromat. O minune caldă. Mai pregătea, desigur, diferite combinații cu borș, varză acră. Minunatul borș, delicioasa ciorbă, dar asta, mai ales, iarna… Niciodată nu ne-a lipsit la masa de prânz farfuria cu fiertura aceea caldă, aromată. Așa îmi amintesc eu și nu am să uit niciodată cum adulmecam prin bucătărie mirosul acela aromat, răspândit prin casă, încercând să ghicim din ce legume a făurit mama azi delicioasa supă care face bine.
Încerc și eu să-i urmez exemplul. E drept, vremurile s-au schimbat între timp. Și condițiile. Îmi lipsesc deseori unele verdețuri, zarzavaturi cu care eram obișnuită acasă, în România, verdețuri pe care mama le folosea cu o mare măiestrie culinară. Dar aici, acum, în bucătăria mea, eu îndrăznesc să apelez la măiestria mea culinară, folosind tot felul de alte verdețuri necunoscute mie. De vreo câteva ori am cules urzici crescute în grădina blocului, pentru că așa ceva nu se găsește de vânzare în piața de aici. Așa că am cules o mână de urzici proaspete pentru supa din ziua aceea. Surprizele apar, dar nu întotdeauna aveam succes. Uneori trebuia dreasă, refăcută, o adevărată artă culinară era pusă la încercare dar, în final, tot reușeam să o dreg. Cu puțină îngăduință din partea copiilor, îmi salvam fiertura din acea zi. Ani de-a rândul am pregătit pentru copiii mei, ca și mama, câte o supă la masa de prânz. Cândva, cu mulți ani în urmă, ne vedeam aproape zilnic și ne petreceam pauza de prânz la mine. Supa nu lipsea. Dar nici felul doi, dulciurile sau cafeaua. Masa era completă, un ritual pe care-l respectam. O minunată perioadă de viață normală, de familie, pe care o retrăiesc cu mult drag, ori de câte ori rămân singură. Și-mi face bine.
Dar îmi aduc, totuși, aminte de o întâmplare pe care nu o voi uita niciodată și pe care nu o să mi-o iert niciodată.
Cu mulți, mulți ani în urmă, pe când nepotul meu mergea la școala aflată în apropiere și venea aproape zilnic la mine la masă, s-a petrecut ceva de neiertat. Era o zi de miercuri. Am știut că în ziua aceea copiii nu vor veni la masă. Nu am pregătit nimic. Pentru mine găseam mereu câte ceva de pus pe masă. Așa că m-am grăbit să fac altceva prin casă… când, deodată, aud ușa că se deschide. A venit micuțul nepot de mână cu mămica lui, salutându-mă veseli: „Muuttii, surpriză, am venit și azi la masă, tu faci mereu câte o supă bună. Nu stăm mult, că nu avem timp. Trebuie să mergem la antrenament.” …Tăcere. Cu adevărat a fost o surpriză pentru mine. Eu m-am grăbit să ajung în bucătărie spunându-le pe drum: „Azi nu am nicio supă. Dar pot face una din plic, în câteva minute. Îmi trebuie doar puțină apă fiartă.” Am încercat să salvez situația, cât de cât… dar nici nu am terminat să spun ce aveam de spus, cu o voce din ce în ce mai scăzută, vinovată, că am auzit ușa cum se închide în urma dragilor copii. Micuțul nepot ar fi rămas, dar a fost luat pe sus de o mână grăbită. „Nu stăm. Mulțumesc. Plecăm”.Și au plecat lăsându-mă cu ochii și cu sufletul înlăcrimat. O supă din plic? La mama? Așa ceva nu se putea concepe… De-atunci nu a mai existat zi în care să nu pregătesc câte o supă, deh, ce-a de toate zilele, așa cum m-a învățat mama…
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
