”Îți mărturiseam odată că dacă nu mi-e frică de nimic, nu este pentru că sunt nepot de erou, ci pentru că am redescoperit sensul și funcția spectacolului. Da… A nu-ți fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricând, prin imaginație, și putem modifica spectacolul așa cum vrem noi…” – Mircea Eliade, ”Uniforma de general”
Teatrul este o fereastră cu oglinzi. Sala ca atare unde se desfășoară spectacolul, deși lipsită de ferestre, constituie o fereastră în sine.
Spectacolul care se reclamă de la epifanie ne învăluie cu aer curat, dar tăios, ca pe vârf de munte. Oglinda imaginară a scenei ne arată limpede ceea ce (ne) e tulbure, aducând în plină lumină ideile pervertite, cancerele afectelor și zonele noastre subterane, unde însă este la fel de posibil să se găsească mlaștini sau câmpuri înflorite.
Pe parcursul spectacolului, spectatorul locuiește un spațiu mitic, încadrat de grădina din stânga scenei și de curtea din dreapta.
Scena este drumul de unde apare străinul familiar sau alter egoul nostru, actorul.
Durata spectacolului și modul cum simțim timpul acum și aici reprezintă o lecție de atemporalitate. Ochiul nostru devine o clepsidră, și dispunem de libertatea de a o păstra în poziția inițială sau de a o întoarce.
Spectacolul trezește amintiri (sau numai reminescențe), ne aruncă în labirintul trecutului, deschizând o fereastră către visurile noastre. Acestea pot fie să ne închidă în trecut, fie să ne proiecteze către viitor. Aici și acum, atributele reprezentației, înseamnă șansa noastră de a ne repara imaginația, acea ”flașnetă stricată”, cum o numește Proust.
Literele moarte se resuscitează pe scenă. Cuvântul întrupat instituie propriul nostru spectacol și propriile noastre roluri.
Faptul că totul este teatru ne poate prinde în capcana locurilor comune de tipul ”totul este interpretare”, ”nu există bine și rău”. Acest soi de sirene sunt concluzii schilodite și adevăruri pe jumătate, subterane sterile, unde pricepem doar ce ne convine.
Totul este teatru ne angajează atât în disputa cu noi înșine, cât și cu celălalt. Atunci când monologul meu devine puntea dialogului cu celălalt, dacă am izbutit să nu fac din semenul meu un chip cioplit, am ajuns într-un luminiș. Celălalt nu mai este simpla mea proiecție, un autoportret mâzgălit sau retușat în mod calofil, prin urmare aneantizant.
Omul din fața mea, o fereastră așteptându-mă deschisă, ori fereastra de mine însumi deschisă.
Teatrul adevărat ne eliberează de prejudecata că ”totul a fost spus”. Nu s-a spus totul, pentru că nu s-a înțeles totul, pentru că nu se poate spune tot, pentru că acest tot se cere purificat de relicvele gândirii și limbajului nostru. Nu s-a spus totul, fiindcă amestecul ficțiunii cu realitatea comportă nuanțe și limite: individul narcotizat cu iluziile sale, condamnându-se la o existență artificială, nu este același cu observatorul senin care știe că viața imită arta. Opera hazardului și jocul coincidențelor riscă să ne instige la o contemplare strict estetică sau la impulsul reacției imediate.
Dacă vreau să fiu mai mult decât oglinda mea, voi face un pas îndărăt, încercând să mă comport ca o fereastră. Rolul jucat de mine semnifică meditarea, respectiv premeditarea mea. Păstrez un anumit costum de scenă care m-a făcut ceea ce sunt și arunc altul care m-a făcut ceea ce nu sunt. Costumul meu lipit de piele, costumul meu fără de rușine ori mândrie, costumul croit de mine însumi fără să o știu, costumul acesta aparține rolului meu real, rolul care integrează toate versiunile mele anterioare. Costumele pestrițe, adoptate prin inerție sau convingere oarbă, s-au deteriorat, iar eu mi-am creat croiala mea inalterabilă.
Actorul de astăzi și aproapele de ieri par a se contrazice, însă nu-i decât același om, împrumutându-și lui însuși o bucată de omenie.
”Destinul intră pe uși secrete în mereu alte costume – or, și persoanele țin de costum. Dar există pe dedesubt, prin spate, ceva care nu se poate lăsa la garderobă.” – Ernst Jünger, ”Grădini și drumuri”.
