La sfârșit de ianuarie 2023, am petrecut două seri de o incandescentă emoție în mijlocul unor săli arhipline și vibrante la cele două spectacole cu care Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău a poposit sub cupola Teatrului Național din București pentru o nouă ediție a proiectului intitulat simplu, dar atât de grăitor „Teatru românesc la București, Iași și Chișinău”. Cu acest prilej, am aplaudat performanțe interpretative, abordări regizorale incitante, spectacole cu multiple valențe emoționale și ideatice și am putut constata încă o dată ceea ce se conturează deja de câtva timp, anume că artiștii basarabeni au aici, în inima Capitalei, un public care îi iubește și îi așteaptă mereu pe prima scenă a țării, care se bucură să îi descopere în distribuții pe actorii deja îndrăgiți, dar și să remarce că grija constantă de înnoire a colectivului artistic aduce surprizele unor întâlniri cu tineri actori modelați în aceiași parametri ai disciplinei artistice riguroase, ai dăruirii pilduitoare țintind performanța cu majuscule. Trebuie să observăm că cele două spectacole selectate, Capcana și Frunze de dor, dau seama de un exemplar respect față de profesie, față de instituția pe care o reprezintă, față de publicul căruia i-au fost înfățișate. Sunt premiere din anul de curând încheiat, sunt spectacole aureolate de aprecierile publicului de la sediu și ale criticii de specialitate, antrenează distribuții numeroase ce pot fi definitorii pentru starea artistică a trupei și, nu, în ultimul rând, au valoarea unor profesiuni de credință pentru creatorii lor, emblematice pentru felul în care este investit teatrul cu menirea de oglindă a timpurilor, de ecou al raportării la istorie și la prezent. Remarc deopotrivă faptul că artiștii din Chișinău ne-au oferit pentru cele două spectacole caiete-program elegante sub aspect grafic și bogate în informații, precum și solicitudinea celor care ne-au întâmpinat la intrarea în sală, în frunte cu directorul general Petru Hadârcă.
Mai întâi am văzut Capcana, spectacolul care în septembrie trecut deschidea cea de-a 101 stagiune a Naționalului din Chișinău, drept cap de afiș din partea gazdelor la Reuniunea Teatrelor Naționale, și a fost invitat imediat după aceea în cadrul Festivalului Național de Teatru la București. Conform mărturisirilor lui Petru Hadârcă, acela care semnează regia și scenariul, ideea spectacolului s-a născut ca un strigăt personal îngrijorat, provocat, în februarie trecut, de izbucnirea de neacceptat a războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei și de cortegiul de întrebări, de neliniști, de sensibilități care s-au activat din această pricină pe fondul unui trecut deloc foarte îndepărtat, amprentat puternic de forța oarbă a urii și de urgiile regimului totalitar. Care încă ne bântuie. Iar spectacolul este inspirat chiar de „evul aprins” al acelui trecut ce amenință azi a se întrupa din propria fantomă. El este construit în jurul dramei intelectualului înglobată dramei existențiale sub ororile nimicitoare ale războiului și tăvălugul unei ideogii a terorii și are în centru figura scriitorului rus Mihail Bulgakov (1891–1940). Fapt poate șocant la prima vedere în acest context geo-politic. Dar nu trebuie să uităm, iar Petru Hadârcă ne împrospătează memoria, că Bulgakov a fost una dintre victimele regimului de la Moscova, că a plătit cu o imensă suferință morală, frustrare intelectuală, umilință omeneasă faptul de a fi crezut că rațiunea și adevărul mai pot conviețui cu regimul bolșevic și care a cutezat a demasca în operele lui abuzurile acelui regim și a se întreba asupra esenței Răului pe care îl întrupa.
Spectacolul împletește, ca într-o oglindă revelatoare, momente din viața scriitorului (documentate în lucrări apărute după anul 1980, precum Jurnalul Elenei Bulgakova, soția scriitorului, o biografie a Mariettei Ciudakova, custodele fondului arhivistic al scriitorului, studiul Mihail Bulgakov la Teatrul de Artă, de Anatolii Smeleanski) cu firul narativ din Fuga, piesa care în opt tablouri-visuri înfățișează zbuciumul înfrângerii albilor de armata bolșevică în războiul civil din 1918–1921 și dezastrul uman ce a succedat instalării definitive a puterii bolșevice. Piesa a fost concepută de Bulgakov între 1928–1929 pentru Teatrul de Artă din Moscova, rescriind-o în mai multe variante, a și fost ridicată la scenă aici ca spectacol, rămas însă interzis pentru public. Așa cum nici una dintre scrierile lui Bulgakov din acea perioadă și până la sfârșitul vieți sale – nuvele, roman, studii literare, nu a primit autorizație de publicare din partea regimului instalat la Moscova.
Asistăm în spectacol la o continuă întrepătrundere simbolică, dătătoare de energie scenică și sens, potențată de decorul inspirat al lui Adrian Suruceau, de un ecleraj și de un fond sonor cu rafinată sugestie, între planul realității și cel ficțional. Pe de o parte ni se oferă în flash-uri concentrate, susținute admirabil de actori, în frunte cu Alexandru Leancă (Bulgakov) și Diana Decuseară (Elena Sergheevna), desenul de esență al destinului acestui scriitor prins în capcana fatalității care i-a trimis un tifos când ar fi putut fugi din țară, în aceea a regimului care l-a pus la index dar, totodată, prin chiar vocea lui Stalin, răsunând în telefonul din propria locuință, l-a ademenit cu promisiunea unei reintegrări, în aceea a propriei slăbiciuni de a se fi putut lăsa sedus că va putea lucra din nou la Teatrul de Artă. Trec cu fior rampa și acele momente de speranță și o anume împăcare, ritmate de acordurile eterice, subtile ale pianului, și așteptările auctoriale înșelate, mistuindu-se sub flacăra creatoare a scriitorului ce simțea că se irosește, și furia neputincioasă împotriva unei hidre proteice, iraționale care îl făceau să se simtă „înmormântat de viu”. Ca o efigie a cinismului ridicat la rang de politică de stat sunt convorbirile cu secretara MHAT-ului, viu caricaturizată la modul dramatic de Doriana Zubcu-Marginean. Pe de altă parte, relectura piesei Fuga pune pertinente accente pe semnificația unor scene și simbolismul unor personaje și face fine trimiteri la contextul actualității noastre. Încă din deschidere, impresionează explozia infernală a frontului, deruta soldaților, ca și a omenilor bisericii care îi oblăduiesc. Nu mai puțin apăsătoare vor fi pe parcurs șuierul trenului care deportează deținuți sau șocul schimbării de putere. Mai ales prin figura generalului Hludov (Emil Gaju) cel care ispășește cu clătinarea echilibrului mental trimiterea multora la ștreang sau prin aceea a generalului Cearnota, fala cavaleriei, ajuns acum la degradantele lupte cu gândaci de bucătărie într-un Constantinopol al zdrențăroșilor, dar care învelește mizeria degradării sale morale, amarul exilului și al sărăciei cu măștile unui cabotinism de esență tragi-comică (întrupat cu nedezmințită forță comică de Anatol Durbală). Cu toții, la rândul lor, sunt strânși în capcana acestei înfruntări care rămâne absurdă în toată expresia ei, unde sunt prinși și cei buni și cei răi, unde pot deveni confuze chiar granițele dintre victimă și vinovat. Devastările războiului sunt urmărite cu nuanțe rafinat dezvăluite de actori în destinele tuturor personajelor de la pragmatica și descurcăreața Liuska (Angela Ciobanu), care exclamă la un moment dat cu năduf: „Voi,rușilor, nu vă mai săturați de războaie!”, la afaceristul fără scrupule Paramon Ilici (Ion Mocanu), care reușește să-și transfere și averea o dată cu exilul, și până la cei alunecați pe calea anonimatului, ca dansatoarea superbă (Olesea Sveclă). Înveliți într-o notă de caldă umanitate, întrupând cumva chiar speranța în fața acestei lumi-capcană prin iubirea lor sinceră, profundă, prin dragostea de orașul natal și de țară care nu are nimic a face cu ideologiile, ci ține de un autentic fond uman, adânc și solid, apar conturate figurile tânărului universitar Golubkov (vibrant interpretat de Alexandru Pleșca) și a fragilei dar până la urmă atât de puternicei Serafima Korzuhina (dezvăluită într-o emoționantă gradație a trăirilor de către Corina Rotaru). Fiecare personaj al piesei este corect și limpede caracterizat de interpreții din distribuție, între care îi mai regăsim pe Iurie Focșa, Valentin Zorilă, Dan Melnic, Petru Oistric, Igor Babiac, Mihai Zubcu, Anișoara Bunescu, Vlad Ropot, Rusandra Radvan, Draga-Dumitrița Drumi, Ana Tkacenko și copilul Mircea Onică – unii cu solicitantă expresivitate corporală inspirat exprimată.
Cel de-al doilea spectacol, Frunze de dor, este o adaptare pentru scenă a romanului omonim scris în 1957 de Ion Druță, apărător prin opera sa al ființei neamului „în fața uniformizării și dezrădăcinării ideologice”, și poartă girul regizorului Alexandru Cozub. Spectacolul a fost încununat cu Premiul pentru cel mai bun spectacol dramatic la gala UNITEM de anul trecut, așa cum în 2017 un alt spectacol în viziunea aceluiași regizor și inspirat de opera acestui patriarh al literelor din Basarabia, Casa mare, admirat de noi tot într-un turneu bucureștean, primea același mare premiu. Prin versul înmăiestrit al scriitorului pe care spectacolul îl recuperează în respirația lui baladescă și fiorul lirismului delicat, suntem purtați „pe-un picior de plai” pentru a ne lăsa cufundați într-o adevărată epopee a satului Valea Răzeșilor. Aceasta se articulează prin tablouri dinamice ca niște diorame vivante desfășurate din primăvara până în toamna lui 1945. O perioadă marcată de războiul ce încă își produce efectele și, da, oamenii mai așteaptă înfrigurați, de la cei care n-au venit încă de pe front, „frunze de dor” împărțite de poștaș, și, da, unii au parte de vești funeste ce le zdrobesc viața. O vreme de accelerare a unor schimbări în spiritul „omului nou” ce invadează ființa profundă a acelor trăitori dintre Nistru și Prut.
Cu o desfășurare caleidoscopică și de amplitudine, ne este înfățișată pe scenă o lume viguroasă, obârșie de rezistență prin tradițiile legate de muncă, de credință, de relațiile dintre oameni întemeiate pe soliditatea adevărului și profunzime. Demersul scenic devine un element de recuperare în memorie prin energia limbii strămoșești și a cântului din bătrâni, fond sonor simbolic și generator de emoție (selecție muzicală Alexandru Târșu). Pitorească și înduioșătoare, simți însă cum se duce încet această lume unde clubul ia locul bisericii, dansul îndrăcit rugăciunii smerite… Spațiul de joc însuși este într-o continuă prefacere (scenografie Iurie Matei), fără nici un element stabil, el este mereu reconfigurat prin câteva bănci purtate de actori, prin puține obiecte (plug, ladă…) ce evocă gospodăriile, chiar și cu animalele din ele (reușite figurile cailor închipuiți de Iurie Focșa, Valentin Zorilă, Nicu Suveică) și cele cultivate pe câmpuri. Este animat de ritmul viguros, cadențat, sugestiv (mișcare scenică: Oleg Mardari) al interpreților cu straiele lor „de epocă” (costume Stella Verebceanu). Prin sugestiile eclerajului, totul îmbracă savoarea amintirii dominate de o melancolie gingașă, în spiritul textului, și tot urmându-i acestuia, spectacolul îmbină epicul cu metafora, observația fină cu conotațiile lirice sau simbolice. Coloana vertebrală a construcției scenice este bazată pe personajul colectiv, de o bogăție cuceritoare, copleșitoare. Grupul actorilor „desenează” satul cu mentalitatea, cu obiceiurile lui, configurează o multitudine de simțiri și trăiri în plan colectiv: oamenii care judecă, îndrumă, bârfesc ori sunt mișcați de fapte, situații, destine, dar tot el devine ogllindă și ecou tușant, seismograf impresionant al simțirii personajelor de prim-plan. Lucrând în filigran, regia reușește să impună fiecărui actor să se vadă în masa aceasta reverberantă, printr-o notă a sa cât de mică, dar distinctă. Și asta dă un farmec special acestei montări reconfortante prin latura ei vizuală, auditivă, emoțională, ideatică.
Istoriile satului se împletesc între ele, cu bunele și relele, punând în lumină felurite chipuri cu semnificațiile lor în economia ansamblului, de la bătrânii satului, badea Mihalache (Alexandru Leancă) și lelea Catrina (Angela Ciobanu) sau mătușa Frăsina (Margareta Pântea) și badea Zânel (Petru Oistric) până la Trofimaș (Dan Melnic), cel dornic de a se afla peste tot și a pricepe tot, dar care își va pierde prea repede inocența copilăriei sub asprimile vieții, și până la fantoma fratelui ucis, Toader (Mihai Zubcu), de la simpaticii tineri sfioși și tandri, nostimi sub mugurii primei iubiri Domnica (Corina Rotaru) și Scridon (Alexandru Pleșca), la poștaș, la fotograf (Ghenadie Gâlcă) și la figurile ce anunță schimbările momentului, precum instructorița Ekaterina (Doriana Zubcu) sau învățătorul propagandist Vasile Pânzaru care se detașează și prin renunțarea la graiul popular (Igor Babiac). În prim-plan se află povestea de iubire dintre Rusandra (Rusanda Radvan) și Gheorghe (Vlad Ropot) care devine emblematică într-un fel pentru dinamica ineluctabilă a vieții comunitare. Domnica, fire iute, ambițioasă și voluntară se va lăsa convinsă de activistul satului să se facă învățătoare, în timp de Gheorghe, timid și interiorizat, legat cu fire mult mai puternice de tradiție, simțindu-se trădat în iubirea lor („tu cu pugul, ea cu creionul”), cu sufletul greu, se va înrola în armată. Cine știe cum va gândi apoi… Într-un spectacol ce se hrănește minunat dintr-un just balans între dramatic și comic, între narativ și liric pe care îl impune regizorul prin fine note în conceperea de ansamblu ca și în construcția personajelor, au contribuit deopotrivă la la împlinirea artistică, alături de cei menționați, actorii Olga Triboi, Mihaelea Damian, Nicole Darie, Tinka Mardari, Draga-Dumitrița Drumi, Aliona Triboi, Ana Tkacenko, Nicolae Greg. Cele mai bine de trei ore de joc au fost răsplătite cu îndelungi și fierbinți aplauze ale unui public ridicat în picioare, pe ritmul cântului care răsună la fel în inimi și în cuget dincoace și dincolo de Prut.