”Teoria chibritului” de Lică Barbu

1066
Lică Barbu teoria chibritului

Povestea este mult mai veche, încă din epoca primitivă. Omul de Neamdindeal, se retrăgea seara la peştera sa propietate personală, căci el a săpat-o întâmplător de geologic, doar printr-o privire adâncă, fără proiect, cadastru sau autorizaţie legală. Nu era nicio lege. Nici măcar cioplită. Ca şi azi, în epoca noastră, legile tot necioplite au rămas.

Ce făcea omul imediat ce ajungea în casa-peşteră? Întrebare pusă de o armată de paleontologi după sute de mii de ani şi n-au găsit niciun răspuns. Aşa le trebuie! Dacă ar fi pus atunci întrebarea, personal omului preistoric, ar fi ştiut că Neamdindeal era un uituc.chibrituri capete

Debordant de uituc. Cum poţi să crezi tu, om preistoric că, atunci când vii acasă, mă rog, la peştera ta, te pui să cauţi cutia cu chibrituri ca să faci focul, când chibriturile nici nu se inventaseră? Dezolant. Şi nu numai. Mai era şi prost. Amnarul stătea tolănit la picioarele lui şi scăpăra de nerăbdare să aprindă un foc.

Dar el, om înapoiat şi primitiv, nu ştia. Urla la pereţii peşterii, total nevinovaţi, că de ce s-a născut în epoca unde nu era nimic inventat care să-l ajute.

Şi? Ce urli aşa de-ai speriat toate fosilele? Te-am pus noi să te naşti atunci? Istoria are o groază de epoci şi tu, om de peşteră incultă, ai ales-o tocmai p’aia fără chibrituri!

Măi, nene! N-o să credeţi. În omul ăsta vechi s-a trezit omul din el. A început să-şi facă Teoria chibritului. A lui. Primul record uman neinteresant. ”Măi, istoria mă-sii! Cu ce aprind eu focul?”, cugetă el cu voce tare în mintea lui primitivă, sprijinit în bâtă. Cuvintele celebre sunt ciocănite în piatră, din care ne-a rămas doar ciocănitul.

Sigur, în peşteră nu i-a răspuns decât ecoul pe care-l inventase altul înaintea apariţiei omului căutător de chibrituri. Din păcate, bietul de el, nici nu-şi dădea seama că aplică Teoria chibritului pentru simplu fapt că nu ştia ce-i ăla un chibrit. Logic de aiurit.

Chestia e că habar n-am cum să fac ca să-l ajut, că na, oameni suntem, vechi sau moderni. Că doar eu şi imaginaţia mea ne-am trezit să-l băgăm în seamă. Şi apoi, cum să-l lămuresc în această problemă, dacă el e o vechitură de schelet împrăştiat pe planşe de geologie studiate inteligent de tinerii paleontologi la o bere şi doi mici, cu plata din diurnă?

chibrituri

Aşa că m-am dus într-un muzeu cu oase uitate de timp şi am aplicat o Teorie a chibritului unui schelet rămas cu dor de chibrituri. Aducea un pic cu Omul din Neamdindeal, omul meu nervos pe epoca amărâtă în care trăia fără voia lui, asemănare obţinută gugălind minuţios şi întâmplător, dar numai întâmplător am dat şi de povestea chibritului.

Eteee! M-am scos. Şi nu oricum. Îi explic omului primitiv ce bine ar fi fost să se fi născut peste mii de ani, mă rog, regretă şi acum, şi-i expun noutatea pe care a ratat-o, învăţ şi eu cine a inventat chibriturile, plus că mă dau mare în faţa dvs. pentru că vă informez despre aceste chibrituri, cu toate că nu prea mai sunt folosite. S-au inventat alte scule de aprins focul, cum e bricheta, dar unde e tot chichiţul la titlul de mai sus? Căci eu, personal, de bună voie şi nesilit de nimeni, nu am auzit până acum de teoria brichetei. E o aberaţie fără explicaţie.

Cu voce scăpărătoare şi cu aplombul domnului Ştie Tot îi expun răposatului Neamdindeal, încet ca să nu mă audă paza muzeului, toată povestea cu chibriturile astea unice în evoluţia omului şi a societăţii pusă pe foc:

În forma lor empirică, primele chibrituri, ”chibriturile chimice”, apar în jurul anului 1805, în  Anglia. Capetele beţişoarelor erau înmuiate în topitură de sulf, apoi acoperite cu un amestec de zahăr şi clorat de potasiu. Când trebuiau aprinse, beţişoarele erau introduse într-o sticluţă, unde se atingeau de o bucată de azbest îmbibată în acid sulfuric. Aceste chibrituri au început a fi produse pe scară industrială în anul 1812. Cu toate că ofereau o alternativă la aprinderea focului, prezentau două inconveniente serioase: dificila şi periculoasa manipulare a recipientului de sticlă cu acid sulfuric şi, în plus, posibilitatea de a se produce o explozie din cauza bioxidului de clor ce lua naştere din reacţie. Reprezentând totuşi un progres, aceste chibrituri au fost fabricate până pe la 1845.

Chimistul John Walker, tot din Anglia, a inventat ”luminile de frecare” în 1827. Prin procedeul său (pe care nu l-a brevetat) capetele chibriturilor erau înmuiate într-un amestec de sulfură de stibiu, clorat de potasiu şi cauciuc natural. Aprinderea se făcea prin frecare pe o hârtie abrazivă. John Walker şi-a prezentat aceste chibrituri pentru comercializare, la 7 aprilie 1827, într-o cutie care avea aplicată pe ea o etichetă: este prima etichetă de cutie de chibrituri.

Colecţionarul cutiilor de chibrituri se numeşte ”filumenist”. Cuvântul îmbină un element de origine greacă, cu unul de origine latină. Semnificaţia ar fi ”iubitor de lumină”, dar, aici se referă la lumina adusă de informaţia de pe cutia de chibrituri!

Aceste chibrituri au fost folosite până în 1834, când apar aşa-zisele ”lucifer”-uri, de asemenea incomode şi periculoase. Folosirea lor va dura puţin timp, căci anul 1835 marchează data de naştere a primului chibrit cu fosfor, numit ”lumânare de Turin”. Aceste chibrituri erau simple aşchii de lemn la capătul cărora se aplica o bucăţică de fosfor alb, un element toxic. Acesta se aprindea de la sine când era scos (din apă) în aer, din care cauză era greu de folosit.

Cam în acelaşi timp, Janos Irinyi, un tânăr de numai 17 ani, este unul dintre cei care au contribuit la inventarea chibritului cu fosfor cu aprindere prin frecare. El realizează aceasta plecând de la o experienţă a profesorului austriac Meissner. Capătul chibritului era uns cu un amestec de fosfor şi bioxid de plumb. Fabricarea acestor chibrituri începe la Viena în 1840.

În 1851, germanul Schrotter obţine un patent de fabricare a fosforului roşu, pe care-l descoperise încă din anul 1845. Spre deosebire de cel alb, fosforul roşu nu este toxic şi nu se aprinde în aer.

cutie chibrituri

Totuşi, problema chibritului cu utilizare comodă, casnică nu era încă rezolvată, din cauza unei dificultăţi: nu se puteau produce chibrituri cu fosfor roşu deoarece, la atingerea acestuia cu cloratul de potasiu, se producea explozia cloratului. Chimistul Bottchera avut ideea – simplă, dar eficientă – de a aplica cloratul de potasiu pe băţul de chibrit, iar fosforul, pe cutie şi astfel s-a născut ”chibritul de siguranţă”. Aprinderea lui se face numai prin frecare pe cutia chibriturilor, iar producţia industrială a avut loc pentru prima dată în Suedia, de-aceea multă vreme au fost numite ”chibrituri suedeze”.

Astăzi producţia de chibrituri se bazează pe reţeta lui Bottcher, din anul 1848. Astfel, beţele – din lemn de brad, plop, tei sau anin – sunt impregnate cu parafină şi cu o soluţie de azotat de potasiu. Acestea fac lemnul să se aprindă uşor şi, apoi, să se prefacă în cărbune fără jar. Pe capătul băţului se află clorat de potasiu şi sulfură de stibiu. Pasta de pe cutie e compusă, în general, dintr-un amestec de fosfor roşu, pulbere de sticlă şi bioxid de mangan.

Pe lângă ”chibriturile de siguranţă” (safety matches), în lume se mai produc şi ”chibriturile cu aprindere oriunde” (strike anywhere matches). Compoziţia chimică a gămăliei acestor chibrituri este un amalgam între cele două paste – cea din gămălie şi cea de pe cutie – pentru a se realiza aprinderea prin frecare de orice suprafaţă. Dar riscul de autoaprindere, necontrolată, este suficient de mare pentru ca în multe ţări acestea să nu se producă.

Cu toate că s-a reuşit fabricarea unor brichete economice şi performante, de unică utilizare şi la preţ competitiv, nu s-a reuşit, încă, detronarea modestei aşchii de lemn cu căciuliţa chimică: chibritul.

istorie chibrit

Privesc atent la scheletosul din vitrină să văd dacă a înţeles ceva. Mort.

Vezi, bre? Era greu? În toată peştera aia nu găseai dumneata un fosfor, un stibiu, un potasiu acolo şi alte substanţe care să te ajute să fabrici chibrituri, dar tu nu şi nu, scormoneai după aur şi te dădeai nervos pe teorii necunoscute, tremurând haotic în lipsa focului. De aia ai ajuns schelet într-un muzeu necălcat de niciun turist.

Mai bine. Astfel, am reuşit să mă dau şi eu filosof. Ca-n Teoria chibritului, nu?

Sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2011/05/29/istoria-chibritului/

Articole și proză de Lică Barbu

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.