”The Scottish Play” sau ”Blestemul lui Macbeth”

Primul act al sângeroasei tragedii Macbeth de William Shakespeare, din aceeaşi perioadă cu Regele Lear (1605–1606), dar înregistrată ca jucată abia în 29 aprilie 1611 la Teatrul Globe, se deschide cu o imagine apocaliptică: sub tunete şi fulgere, într-un loc pustiu, trei vrăjitoare prezic în versuri cu rimă urcarea la tron a lui Macbeth. Într-o ordine, să-i zicem, relativ acceptabilă, a credinţei în semne şi superstiţii, precizerea vrăjitoarelor, făcută cu poezie macabră, n-ar trebui să înspăimânte. Numai că ele proclamă în cor ordinea inversată, lumea întoarsă pe dos, răsturnarea tuturor valorilor, ce vor apărea din plin în piesă: ”Ce-i frumos e slut, ce-i slut, frumos (1) /prin duhori şi pâcle să plutim în sus şi-n jos.”

Henry Fuseli (Johann Heinrich Füssli), Cele trei vrăjitoare, după 1783

După prima scenă a vrăjitoarelor, care are doar o singură pagină (şi după unii comentatori, nu ar aparţine lui Shakespeare), în tabăra de lângă Forres, un sergent rănit îi relatează lui Duncan, regele Scoţiei, faptele de vitejie ale generalului Macbeth. Amănuntul că ostaşul e plin de sânge nu este deloc lipsit de semnificaţie, prefigurând risipa de crime din piesă şi mai ales sinistra sete de sânge. Acest personaj episodic are o replică tulburătoare prin întrebarea la care nu găseşte răspuns, şi ea, o anticipare a teribilelor întâmplări:

”Duncan

Şi căpitanii noştri,

Macbeth şi Banquo s-au temut?               

Sergentul

Precum

Un leu de iepuri, şi de vrăbii – un vultur.

Erau, spun drept, şi trebui să dau seamă,

Ca nişte tunuri pline vârf cu schijă

Ce-şi slobozeau de câte două ori

Lovirile-n vrăjmaş. Vroit-au oare

Să-nalţe-un nou calvar, sau să se scalde

În fumegânde răni? Nici eu nu ştiu.

Dar mă sfârşesc. Şi rana-mi cere leacuri.” (2) 

Henry Fuseli, Lady Macbeth somnambulă, Muzeul Luvru, Paris, cca. 1784

Lumea răsturnată, de la valorile etice la cele politice, nu este o noutate; o regăsim în multe alte piese shakespeariene. Dar Macbeth excelează prin cruzime, abundă în uneltiri teribile, scene sângeroase şi, mai presus de toate, face din teama dusă la paroxism, cheia de boltă a construcţiei. Nu există tragedie shakespeariană care să dezvolte o atmosferă de teamă egală cu aceea din Macbeth. Macbeth este unealta femeii funeste, Lady Macbeth, şi ea un fel de vrăjitoare de suflete, ştiind să trezească ambiţia şi ereditatea sanguinară a soţului ei, să alunge repede sentimentele sale de ostaş recunoscător şi să-l împingă la crimă. Fondul magic devine coşmaresc în această cumplită tragedie în care presentimentul, împrejurările atât de puţin comune ale crimelor şi apoi remuşcarea sunt dezvoltate până la paroxism. O asemenea intensitate a trăirii stărilor-limită ale conştiinţei mai putea fi aflată doar în tragedia greacă, dar acolo veşmântul mitologic şi generalitatea ideii de predestinare depăşeau planul opţiunii individuale, ceea ce e greu de susţinut în cazul lui Macbeth, în ciuda apelului la ritualul magic.

În toiul nopţii, arma crimei e o vedenie: ”Pumnal o fi ceea ce văd în faţă-mi / Şi-ntors spre mâna mea mânerul său? / O, vino să te strâng în pumnul meu! / Nu eşti al meu, deşi mereu te văd…” Pe pumnal, Macbeth vede pete de sânge. Tirada lui (actul II, scena 1) se încheie cu versul memorabil: ”Pe locul faptei vorba suflă gheaţă”, urmat de sunetul de clopot. Ezitarea a fost învinsă, „fiorul crunt al clipei” din astfel de nopţi înfricoşătoare a prins contur. După ce îl ucide pe Duncan, în somn, noaptea, în castelul său, la sfârşitul ospăţului la care îl invitase, Macbeth cade pradă remuşcării. Scena uciderii regelui îl urmăreşte halucinant, ca un spectru: ”Mi s-a părut c-aud un glas strigând: / «Nu mai dormi! Macbeth ucide somnul»”. Şi, mai departe:

„O, de muream c-un ceas naintea faptei

Aş fi avut blagoslovită viaţă.

De azi, nimic pe lume nu-i temeinic,

Un joc e totul. Mort e harul, slava.

E tras al vieţii vin, şi-acestor bolţi

Doar drojdia rămasu-le-a drept fală.”

(Actul II, scena 2)

De aici încolo, totul se rostogoleşte, cumplitul ”joc” prevestit de vrăjitoare scufundă în ritm accelerat ordinea firii. Majoritatea crimelor din Macbeth nu se petrec pe scenă, făcând posibil şi din acest punct de vedere un paralelism cu tragedia antică. Cu excepţia uciderii unuia dintre fiii lui Macduff, spectatorul află de ele şi vede urmările: asasinarea lui Duncan, apoi a lui Banquo, de ucigaşi trimişi de Macbeth, uciderea soţiei şi a copiilor lui Macduff, care fugise în Anglia, sinuciderea lui Lady Macbeth, sfârşitul lui Macbeth, omorât de Macduff care aduce capul ”blestematului despot” şi hotărăşte că Malcolm va fi viitorul rege. Dar suntem siguri că, prin acest final oarecum convenţional, echilibrul lumii va fi restabilit?

Henry Fuseli, Macbeth cu vrăjitoarele (actul IV, scena 1), 1793

Detaliile, apariţiile episodice, replicile, imagistica se înscriu în Macbeth în acelaşi spectru halucinant care trimite la psihologia complexă a crimei şi, pe de altă parte, înscenează haosul. Deşi nu sunt suprinzătoare, privind ansamblul operei shakespeariene, te şochează la fiecare lectură, făcându-te să descoperi un sens nou sau să le aşezi într-o relaţie semantică nouă. Sunt pasaje de o expresivitate extraodinară: ”În scripte, oameni sunteţi, da! Tot astfel / Copoii, ogarii, corcii şi lăţoşii, / Prepelicarii, câinii-lupi, zăvozii, / Sunt laolaltă câini. Da i-osebim / În ageri şi domoli, în iscusiţi, / În câini de pază sau de vânătoare, / Cum i-a-nzestrat pe fiecare-n parte / Natura darnică şi i-a-nsemnat / Pe fila unde toţi sunt scrişi de-a valma, / La fel şi omul.” (Macbeth, III, 1); ”Va curge sânge. Sângele vrea sânge. / Aşa se zice. Pietre-au fost văzute / Mişcându-se, şi arborii vorbind.” (Macbeth, III, 4); ”Ursită, frică, moarte, har, / Cu vis nebun, le-nfruntă iar, / Că ştiţi că omul e-nvrăjbit / Cu tot ce e statornicit.” (Hecate, III, 5); ”Astăzi un cotoi vărgat / De trei ori a mieunat.”; ”Sânge toarnă-i de purcea / Nouă pui care-şi mânca, / De pe ştreangu-unui tâlhar / Seul scurs pune-l pe jar.” (Întâia vrăjitoare, IV, 1); ”Chiar pitulicea, biata, / Din păsări cea mai firavă, se bate / Cu buha-n cuib, pe pui. Da! Frica-i totul, / Şi dragostea-i nimic. O, ce mărunt / E-un înţelept, când fuge scos din minţi!” (Lady Macbeth, IV, 2). ”Smolească-te Satana, chip de caş!” (Macbeth către Slujitorul care-i aduce vestea că este atacat de oştile engleze, V, 3). Malcolm ordonă ca ostaşii să poarte câte un ram din codrul Birnam şi astfel armata pare, pentru duşman, pădure mişcătoare – detaliu, din nou, terifiant. Când aude că Lady Macbeth a murit (V, 5), Macbeth are o replică de o duritate aproape neverosimilă, distrugătoare a oricărei speranţe, chiar în contextul momentului de maximă încordare dramatică: ”Ea trebuia să moară mai târziu, / Când pentru-asemeni veste-aveam răgaz…” Şi mai jos, reflecţia cu valoare de aforism, exprimând vechea idee a zădărniciei vieţii:

”Te stinge, lumânare de o clipă!     

Ni-e viaţa doar o umbră călătoare,

Un biet actor, ce-n ceasul lui pe scenă

Se grozăveşte şi se tot frământă

Şi-n urmă nu mai este auzit.

E o poveste spusă de-un nătâng.

Din vorbe-alcătuită şi din zbucium

Şi neînsemnând nimic.” 

William Shakespeare, Tragedia lui Macbeth, First folio, Londra, 1623

Macbeth este înconjurată de un nor de superstiţii şi legende. Simpla pronunţare a titlului piesei, se spune în lumea teatrului, poate aduce nenorocire. În Marea Britanie, actorii se feresc să-i pronunţe titlul, numind-o Piesa scoţiană (The Scottish Play), pentru că, altfel, eşecul reprezentaţiei e sigur. Asta în cel mai bun caz, pentru că mulţi evită, dacă pot, să fie distribuiţi în Macbeth sau să contribuie în vreun fel la spectacol. ”Macbeth” e ca un cuvânt vrăjitoresc care, odată pronunţat, atrage nenorociri. Să fie de vină cruzimea teribilă şi scenele cu vrăjitoare? Sau textul are o funcţie magică, aptă să dezlănţuie dezastrul? Orice este posibil.

 Robert Smirke, Sarah Siddons în Lady Macbeth, cca. 1790

De fapt, totul a pornit de la o legendă care a devenit plauzibilă pentru că, în timp, numeroase întâmplări nu numai că au confirmat-o, dar chiar i-au amplificat dimensiunile. Aşa încât, de la o superstiţie s-a ajuns repede la ”blestemul lui Macbeth”. Se spune că la prima reprezentaţie a piesei, la Palatul Hampton Court din Londra, în 7 august 1606 (dată suspectată şi ea ca pură legendă), actorul Hal Berridge, care interpreta rolul Lady Macbeth, „a făcut brusc febră, încât singurul înlocuitor posibil a fost autorul însuşi.” (3) După alte versiuni ale legendei, Hal Berridge ar fi murit la scurt timp.

Ellen Terry în Lady Macbeth, 1888

În 1849, la un spectacol cu Macbeth (Teatrul Astor Place, New York), 31 de oameni au fost ucişi într-o revoltă izbucnită în teatru. În volumul citat, Richard Huggett include şi poveşti despre întâmplări mai recente legate de montările cu Macbeth. La un spectacol din 1954, la Old Vic, ”au avut loc două avorturi şi o încercare de sinucidere în trupă, directorul companiei  şi-a rupt ambele picioare într-un accident de maşină iar un electrician din Dublin s-a electrocutat provocându-şi arsuri de gradul 1. Scenele de luptă din spectacol s-ar fi soldat cu mai multe fracturi şi un ochi aproape scos…” Blestemul lui Macbeth a trecut şi dincolo de scenă. În Africa de Sud, un trecător se oprise pentru a privi cum se descarcă decorul trupei aflate în turneu. Curios, a întrebat ce piesă urmează să se joace. Omul nu avea de unde şti că asemenea curiozităţi pot fi fatale. Când un maşinist i-a răspuns: Macbeth, ”o suliţă care era ridicată în aer odată cu alte câteva, s-a desprins şi a căzut fix în capul trecătorului.”

Orson Welles (Macbeth) și Jeanette Nolan (Lady Macbeth) în filmul Macbeth, regia: Orson Welles, 1948

Să credem? Cum să nu credem? La un spectacol cu Macbeth, Laurence Olivier ar fi evitat în ultimul moment o piesă de decor care s-a răsturnat pe scenă. Mari actori au eşuat în rolul lui Macbeth. Printre ei, Peter O’Toole (Teatrul Old Vic, Londra, 1980). Alţii au refuzat constant să joace în tragedia cu pricina. Lady Macbeth, unul dintre cele mai dificile roluri feminine din teatrul shakespearian, e mai mult decât atât: este considerat un rol diabolic, din care e aproape imposibil să ieşi cu bine.

Scenă (actul I) din Macbeth de Verdi, Teatrul Liric din Paris, 1865

Blestemul a trecut, se pare, şi asupra operei lui Verdi pe un libret de Francesco Maria Piave, jucată în premieră la 14 martie 1847, la Teatro della Pergola din Florenţa. Macbeth-ul verdian, o operă la urma urmei destul de stranie, nu s-a impus în repertorii decât în secolul al XX-lea. În timpul vieţii compozitorului, care avea o preţuire specială pentru această partitură, s-a mai jucat la New York, în 1850, la Dublin în 1859. În versiune revăzută, în franceză, a fost montată la Teatrul Liric din Paris, la 19 aprilie 1865 şi readaptată în italiană pentru a fi montată la Scala din Milano (28 ianuarie 1874). Infim, în comparaţie cu alte opere verdiene. După mai bine de o jumătate de secol, era pusă în scenă la Dresda (1928), apoi la Berlin (1931), Roma (1932), Viena (1933) ş.a.m.d.

Prima montare a lui Macbeth pe scena Operei Naţionale din Bucureşti (premiera a avut loc în 17 mai 2008) nu a fost ferită de ghinioane. În aprilie puteau fi citite ştiri ”sinistre”: regizorul Petrică Ionescu a făcut febră şi a ajuns la Urgenţă, după câteva zile un corist a murit într-un accident de maşină, în timp ce se întorcea acasă de la repetiţie, câţiva instrumentişti au făcut luxaţii la mâini…

Costin Tuchilă și Pușa Roth

Fragment din volumul Clasicii dramaturgiei universale, vol. I, București, Editura Academiei Române, 2010

——————— 

(1) În original, ”Fair is foul, and foul is fair”, exprimare cu caracter de proverb, întâlnită şi în poemul epic The Faerie Queene (Regina zânelor, 1596) de Edmund Spenser (c. 1552–13 ianuarie 1599).

(2) Traducere de Ion Vinea.

(3) Richard Huggett, The Curse of Macbeth: with other Theatrical Superstitions and Ghosts (Blestemul lui Macbeth: cu alte superstiţii teatrale şi strigoi), Chippenham, Picton, 1981.

Emil Botta în Macbeth de William Shakespeare, regia: Petre Sava Băleanu. Teatrul Național Radiofonic, data difuzării în premieră:  30 aprilie 1956 – fragment

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă.

Macbeth de William Shakespeare (integral), regia: Jack Gold, producție BBC, 1982

Macbeth de Giuseppe Verdi, Preludiu și Corul introductiv („Che faceste? Dite su!…), dirijor: James Levine, Metropolitan Opera New York, 2008

Macbeth de Giuseppe Verdi (opera integral), Teatro alla Scala, Milano. În distribuție: Renato Bruson (Macbeth), Maria Guleghina (Lady Macbeth), Carlo Colombara (Banco), Roberto Alagna (Macduff), Fabio Sartori (Malcolm). Dirijor:
Riccardo Muti. Scenografia: Maria Björnson. Regia: Graham Vick. Producție 1997