”Trei dramatizări” de Gheorghe Miletineanu

128
Imagine din spectacolul ”Femeia de pe alte meleaguri”, Teatrul Malenki din Tel Aviv
Imagine din spectacolul ”Femeia de pe alte meleaguri”, Teatrul Malenki din Tel Aviv

cronica de teatru logo leviathanM-am gândit ce m-am gândit și am hotărât să-mi pun însemnările despre trei spectacole cu totul diferite sub aceeași căciulă și să le încep prin câteva considerații mărturisit retrograde.

Eu unul nu izbutesc să pricep de ce regizorii se apucă una-două să dramatizeze lucrări în proză sau în versuri, deși există mii și mii de piese de teatru scrise, din Antichitate și până în ziua de azi, anume pentru ca să fie jucate pe scenă, tragedii, drame și comedii, de toate calibrele și acoperind mai toate temele care pot să intereseze o minte și un suflet de om. Atunci când o scriere în proză sau un poem în versuri sunt transferate dintr-un regn literar într-altul, ele suferă, pentru ca să poată fi reprezentate pe scenă, fel de fel de modificări și aceste modificări denaturează inevitabil conceptele artistice ale autorilor lor. Ce naiba îi mână pe regizori să se înhame la această atât de riscantă operație? Dorința de a recupera pentru teatru capodopere care n-au fost create pentru scenă? Teme care încă nu au fost tratate în dramaturgie? Credința că mijloacele de expresie ale teatrului pot fi mai convingătoare decât cele ale genului epic, care-l obligă pe cititor să-și imagineze caracterele și întâmplările pe care le-a zugrăvit scriitorul, fiecare cititor potrivit imaginației sale, care nu e neapărat deosebit de bogată? Da, știu prea bine că s-au montat de-a lungul timpurilor dramatizări care au făcut istorie; Peter Brook a pus în scenă Mahābhārata, Luca Ronconi Orlando furioso, două dintre cele mai tulburătoare spectacole ale lui Lev Dodin au fost realizate după romane; în România, Cătălina Buzoianu a pus în scenă Dimineață pierdutăde Gabriela Adameșteanu. În școlile de teatru din Rusia se studiază o celebră montare din 1930 a Învierii lui Tolstoi de către Teatrul de Artă din Moscova; ce-i drept, montarea aceea a beneficiat de prezența în rolul Povestitorului (”din partea autorului”, așa era el denumit în spectacol) a unuia dintre cei mai mari actori ruși ai vremii, care s-a dovedit în stare să transmită și să comunice spectatorilor viziunea despre lume a genialului scriitor. Probabil, se mai pot da exemple strălucite. Eu unul însă, cap pătrat, consider că acestea sunt excepțiile, și nu regula: după mine, ceea ce se pierde din opera în proză (sau în versuri) a scriitorului în procesul transformării ei în piesă de teatru e, de-obicei, mai mult decât ceea ce se câștigă.

M-am lăsat ispitit, în pofida convingerilor mele, să văd în vremea din urmă trei spectacole rezultate din dramatizări ale unor scrieri în proză.

Romanul lui Romain Gary, Angoasa regelui Salomon” este ultima lucrare publicată de autor; a fost tipărită în 1979 sub pseudonimul Émile Ajar. Și e o carte superbă. Regele Salomon care apare în titlu nu este cunoscutul personaj biblic, deși numele lui a fost ales cu mult schepsis de către autor; eroul central al romanului este un multimilionar, care și-a făcut fabuloasa lui avere producând și vânzând pantaloni; era supranumit regele pantalonilor; acum, la bătrânețe, are 84 de ani, el se îndeletnicește cu filantropia. E înțelept, nu mai nutrește nici un fel de iluzii, dar e plin de vitalitate. Și se poartă de parcă ar mai avea o viață înaintea lui. Romanul lui Gary este despre spaima de a îmbătrâni, aceasta e angoasa regelui Salomon al nădragilor; romanul este despre lupta înverșunată cu vârsta și cu inexorabilele ei neputințe. Personajul regelui Salomon este dublat în roman de personajul unei foste interprete de șansonete, care nu se poate resemna, la cei 65 de ani ai ei, că nu mai e celebră, așa cum credea odinioară, așa cum voia să creadă că este, și că nici farmecul ei feminin nu mai este ceea ce era el cândva. Ceea ce leagă între ele cele două personaje nu e numai trecutul lor, țesut din întâmplări semnificative pe care le-au trăit împreună sau în paralel, ci și un al treilea personaj, un flăcău de 25 de ani, șofer de taxi, împuternicit de rege să-i amintească fostei cântărețe că n-a fost uitată de cei care au cunoscut-o. O relație stranie se naște între acest tânăr și femeia care i-ar putea fi bunică; nenumărate sunt chipurile iubirii, sugerează autorul.

Fotografie din spectacolul ”Angoasa regelui Salomon”
Fotografie din spectacolul ”Angoasa regelui Salomon”

Unul dintre motivele pentru care am dorit să văd dramatizarea romanului a fost că, în spectacolul montat de Teatrul Mikro, un mic teatru particular din Ierusalim, apăreau trei foști studenți de-ai mei, tustrei actori de talent. Spre regretul meu, vizionarea a fost chiar mai dezamăgitoare decât mă temeam că va fi.

Romanul este scris la persoana întâi și toate personajele lui, toate evenimentele pe care le relatează, sunt înfățișate în carte prin optica, absolut personală, a șoferului devenit curier al regelui Salomon; flăcăul povestește dramele bătrâneții din punctul lui de vedere, de om tânăr, sănătos, în puteri și, pe deasupra, înzestrat cu o înfățișare exterioară de macho; e lesne de bănuit că e și răufăcător. Am semnalat problema asta, a dramatizării unei opere scrise la persona întâi atunci când am dat seamă despre Vânătorii de zmeie; proza poate să relateze faptele potrivit mentalității povestitorului; teatrul nu poate asta, el prezintă realități ”obiective”; nici chiar teatrul expresionist nu poate să exprime un unghi subiectiv de privire asupra realității. Cu asta dau o primă explicație a faptului că dramatizarea romanului lui Gary-Ajar mi s-a părut nesatisfăcătoare.

Nedibăciile regiei spectacolului (Irina Gorelik) s-au cumulat cu imperfecțiunile (în parte previzibile) ale dramatizării (tot Irina Gorelik). Să te folosești de personajul fostei cântărețe ca să introduci în spectacol o cântăreață, altminteri foarte simpatică (Sima Goren), care n-are nici o legătură cu caracterele din piesă și care rupe din timp în timp, și destul de des, firul acțiunii interpretând șansonete compuse de un anume Boris Zimin, fără a ține seama că romanul indică explicit relația dintre diferite șansonete și istorie și că, prin urmare, aceste șansonete sunt intim legate de tema îmbătrânirii și a bătrâneții, asta e, după mine, o idee regizorală nefericită. La distribuirea rolurilor, directoarea de scenă n-a ținut seamă cu atenția cuvenită de portretele din carte ale personajelor, și a expus actori înzestrați unor creații din capul locului sortite să fie imperfecte; singură Moran Alon a izbutit să construiască un personaj și cu adevărat viu, și corespunzător prezenței lui în roman.

Dar asta n-a fost suficient ca să aducă în spectacol, pe lângă repovestirea în manieră de digest a subiectului cărții lui Gary-Ajar, umorul amărui al scriitorului și farmecul cuceritor cu care el a strecurat într-un subiect de șansonetă demodată o întreagă patetică filozofie de viață.

Despre Serghei Dovlatov am istorisit recent, în niște însemnări despre Teatrul Malenki. M-am dus să văd dramatizarea, jucată în limba rusă, a romanului – de fapt, o nuvelă amplă – Femeia de pe alte meleaguri. Pus în scenă de Michael Teplitsky cu mult mai mult respect pentru proza lui Dovlatov decât a vădit Irina Gorelik pentru proza lui Romain Gary-Émile Ajar, spectacolul face vizibile liniile de forță ale nuvelei lui Dovlatov și ideile ei directoare. În final atinge chiar, pentru câteva clipe, poezia răvășitoare a cursei amantului latino-american al eroinei după papagalul verde pe care i l-a dăruit și a cărui dispariție a îndurerat-o peste măsură. Ceea ce spectacolul nu parvine întotdeauna să preia de la prozator este intonația lui caracteristică, dulce-acrișor ironică, înțelegătoare și totuși neiertătoare față de slăbiciunile personajelor lui.

Fotografie din spectacolul ”Femeia de pe alte meleaguri”
Fotografie din spectacolul ”Femeia de pe alte meleaguri”

Ca să fiu însă pe de-a-ntregul cinstit, nu pot să nu menționez încă o problemă a spectacolului: excesul de invenție regizorală, menit să suplinească acel ceva din felul atât de personal de a povesti al lui Dovlatov, și să sporească teatralitatea dramatizării; prea multele găselnițe ale regizorului Michael Teplitsky pe mine unul m-au deranjat. Mi s-a părut firesc ca Lollo, papagalul verde, să fie interpretat de un actor, dar alte ilustrații ale unor detalii mi s-au părut de prisos. Portretul amantului latino-american, care în cele din urmă îi devine soț femeii de pe alte meleaguri și îi permite să-și refacă viața, e împins spre imaginea unui ridicol toreador, în loc să pună în lumină extraordinara, calda omenie a personajului. Toate aceste mărunte născociri regizorale nu izbutesc să echivaleze scenic atmosfera nuvelei și nici să scoată suficient în relief felul în care prozatorul contrapune în scrierea lui New York-ul, situația emigranților ruși și realitățile Rusiei sovietice, descriind, cu un adevăr care face să ți se strângă inima, dificultățile emigrației.

Cu toate astea, am apreciat faptul că dramatizarea de la Teatrul Malenki, dacă nu izbutește să dea imagine scenică întregii bogății și frumuseți a prozei dramatizate, dacă îi tocește întrucâtva ascuțișul satiric și îi reduce întrucâtva obertonurile tragice, cel puțin n-o distorsionează.

Fotografie din spectacolul ”Robul”
Fotografie din spectacolul ”Robul”

Dacă e un sector al Teatrului Ghesher care funcționează absolut ireproșabil, apoi acela e serviciul de relații publice. Teatrul a hotărât să refacă și să readucă pe afiș un mare succes al său, de la începuturile istoriei sale, spectacolul din 2002 cu dramatizarea romanului Robul de Isaac Bashevis-Singer. Spectacolul a fost jucat la timpul său de peste 300 de ori, a fost distins cu premii peste premii – cinci numai din partea Academiei Israeliene de Teatru, pentru piesă și regizor, Evgheni Arieh, pentru actrița care juca principalul rol feminin și care, între timp, a devenit actriță a Teatrului Național Habima, pentru scenografia concepută de regizor și de Michael Karmenko și pentru autorul design-ului luminilor, Avi-Yona Bueno (Bambi) – și a fost apoi prezentat și foarte bine primit în turnee prin mai multe țări ale lumii. Reluarea montării a fost anunțată ca revenirea pe afiș a unui spectacol legendar, mitologic. Nici mai mult, nici mai puțin. Deci, a fost vestită cu surle și trompete.

Cartea lui Bashevis-Singer e cutremurătoare. Ea pleacă de la cumplitele pogromuri organizate în Ucraina și Polonia de haidamacii lui Bogdan Khmelnitsky, pogromuri care au pricinuit moartea a zeci și zeci de mii de evrei, și istorisește destinul unui flăcău care și-a pierdut soția și copiii în pogromuri și a fost vândut ca rob unei familii de polonezi. Flăcăul e un tânăr instruit și cu frica lui Dumnezeu. El se îndrăgostește nebunește de Wanda, fiica stăpânului lui, și dragostea asta, care reprezintă un păcat, fiindcă Wanda nu e evreică, e împărtășită, e reciprocă, e o dragoste mistuitoare. Jacob, așa se numește flăcăul, e răscumpărat de obștea din târgul lui natal, și începe să muncească acolo ca dascăl; dar dorul de Wanda e cotropitor și Jacob pleacă după iubita lui și o aduce cu el, sub numele de Sarah, înfățișând-o comunității ca fiind evreică și surdo-mută din naștere; asta ca să evite persecuțiile la care o expune, și la care s-ar expune pe sine însuși, dacă s-ar afla că Sarah nu e evreică. Dar adevărul iese încetul cu încetul la iveală. Sarah îi naște lui Jacob un fiu, dar moare la naștere. Tatăl copilului izbutește să-l recupereze și să plece cu el în Țara Sfântă, unde pruncul crește și devine dascăl de yeshiva. Mulți ani mai târziu Jacob se întoarce în târgul natal, dornic să dezgroape rămășițele pământești ale femeii pe care a iubit-o atât de mult și să le ducă la Ierusalim. Însă mormântul Sarei, urmărită de ostilitatea comunității evreiești, nu se lasă descoperit. Jacob moare și, la înmormântarea lui, groparul descoperă întâmplător mormântul Sarei; cei doi iubiți vor rămâne astfel pe vecie unul lângă celălalt.

”Robul”
”Robul”

Romanul lui Bashevis-Singer este de o rară complexitate. Povestea iubirii devorante a celor doi eroi este povestea transformării într-un sentiment profund, și profund spiritualizat, a ceea ce, inițial, a fost, probabil, doar o atracție senzuală. Bashevis-Singer cercetează raporturile dintre cei doi eroi cu societatea strâmbă care îi înconjoară și cu prejudecățile ei, dar și cu natura. Și, mai cu seamă, el cercetează felul în care relația dintre Jacob și Wanda-Sarah se înscrie în parametrii religiei mozaice, ceea ce îi prilejuiește scriitorului o subtilă meditație despre natura credinței religioase, în speță, a celei mozaice; iudaismul impune evreilor numeroase constrângeri și le asigură nu prea multe libertăți; strădaniile lui Jacob de a se comporta neabătut în conformitate cu exigențele religiei sale îl expun necontenit la suferință, iar trecerea Wandei la religia iubitului ei nu o scutește de dușmănia semenilor ei, ci, dimpotrivă, pare s-o condamne la această dușmănie.

Ce se întâmplă în proslăvitul spectacol de la Teatrul Ghesher?

Pe scenă, pe practicabilul pe care se concentrează toată acțiunea piesei, ard flăcări de-adevăratelea – mă întreb cum de îngăduie efectul ăsta pompierii. Se sugerează dansuri rituale (mișcarea – Yehezkel Lazarov) de efect. Ca să facă sensibile publicului impulsurile carnale ale celor doi îndrăgostiți actorii care îi interpretează se despoaie pînă la piele în mai multe rânduri; procedeul e de efect. Muzica (Avi Benjamin) intervine cu accente sonore violente, de teribil efect, ori de câte ori pe scenă se petrece ceva deosebit de dramatic.

Sunt mulți ani de zile de când n-am mai văzut la teatru ceea ce se cheamă o cortină de lumini. Pentru Robul, Avi-Yona Bueno (Bambi) a creat o asemenea cortină de lumini. E într-adevăr splendidă și de mare efect.

O stimabilă actriță a teatrului întruchipează pe scenă, printre alte roluri, o vacă. Alți actori întruchipează câini. Această zoologie scenică e și ea de efect.

”Robul”

Cititorii acestor însemnări vor fi înțeles de-acum că spectacolul Robul de la Teatrul Ghesher își bombardează publicul cu efecte. Printre aceste efecte, interpreții numeroaselor roluri din dramatizare abia dacă apucă să schițeze niște foarte vagi siluete de caractere, nici una memorabilă. Nici interpreții rolurilor centrale nu izbutesc să întrupeze oameni care să pară din carne și oase. Jacob cel din roman este un torturat de dezbateri lăuntrice cu sine însuși și cu Dumnezeirea. Tot talentul lui Israel (Sasha) Demidov nu e suficient ca măcar să sugereze personalitatea chinuită a lui Jacob, sfâșiat între iubire și scrupul religios; spectacolul enunță desigur problema (cum e cu putință ca Dumnezeu, pentru care evreii sunt poporul ales, să tolereze toate cumplitele persecuții la care ei sunt supuși), dar nici nu încearcă, cel puțin, s-o cerceteze. Lena Fraifeld (Wanda-Sarah) e o ingenuă foarte drăguță, dar măreția eroinei care, din iubire, își reneagă religia, gata să treacă la iudaism, abia dacă e insinuată în spectacol.

N-am să-mi lungesc expunerea. Isaak Bashevis-Singer a scris o carte zguduitoare. Poate, cine știe, un roman ca Robul nu trebuia, din capul locului, dramatizat. E o scriere mult prea complexă pentru ca, decupată ca să fie transpusă pe scenă, să nu se piardă, în cursul decupajului și al transpunerii, lucruri esențiale din poezia ei tragică. Nu știu cum va fi fost spectacolul Teatrului Ghesher în 2002. Dramatizarea pe care o joacă teatrul acum e pusă în scenă cu mijloace teatrale de o calitate, ca să mă exprim elegant, cu totul îndoielnică. Nu-mi face nicio plăcere să constat că spectacolul de acum face impresie, fiindcă numai asta și urmărește, dar nu comunică nici emoție și nici idei. Tudor Arghezi are un minunat distih intitulat Inscripție pe o tobă: ”Scula asta are mare căutare:/ Niciodată golul n-a sunat mai tare.” 

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.