”Un mini-festival de teatru” de Gheorghe Miletineanu

243
Mark Bornstein în ”Hamlet”
Mark Bornstein în ”Hamlet”

Am relatat recent câte ceva din activitatea Teatrului Malenki, avanpost al teatrului fringe din Israel. Am încercat să scot în evidență faptul că teatrul se luptă zi de zi cu foarte mari dificultăți. Ei bine, toate aceste dificultăți nu l-au împiedicat să organizeze un mini-festival de teatru, și încă unul cu oaspeți de peste hotare. Îmi pare rău că nu pot traduce exact denumirea acestui festival, denumire modestă și elegantă, care conține, în limba rusă, un joc de cuvinte – ”Prieteni de seamă ai unui teatru mic”, malenki în limba rusă însemnând ”mic”.

Cel dintâi dintre spectacolele invitate, a fost un ”Hamlet”, prezentat de Mark Bornstein și de soția lui, Lidia Martinianova, ca emisari ai unui Interior Theater din Sankt Petersburg. E un spectacol care se joacă din 1981, și ceea ce au văzut spectatorii din Tel Aviv, în sala Teatrului Hasimta, în ziua în care, întâmplător, Bornstein împlinea 75 de ani, era, probabil, una dintre ultimele reprezentații.

Spectacolul, conceput de principalul lui interpret, odinioară scenograf, povestește, prin el și prin partenera lui, subiectul nemuritoarei piese, succesiunea de evenimente din tragedia shakespeariană; totul se petrece într-o sală minusculă, în intimitatea auditoriului, între două paravane construite ad-hoc și pe fundalul unei scene de teatru de păpuși, prevăzute cu o cortină care e ridicată și coborâtă ori de câte ori e necesar. Cei doi interpreți trec din rol în rol și se slujesc de păpuși – marionete și păpuși pe mână, de două veșminte ca niște caftane – și de o sumedenie de accesorii (o cască de militar din Evul Mediu, un flacon care conține uneori vin, alteori otravă, pumnale, o pereche de ochelari imenși, o cunună de flori artificiale, eșarfe etc.). Printre accesorii sunt un fagot, un oboi și un flaut pe care Bornstein interpretează când și când niște semnale creatoare de atmosferă.

Evident, realizatorii acestei uimitoare montări nu pretind să înlocuiască prin ea lectura faimoasei piese sau vizionarea unor spectacole obișnuite cu ea. Se pune atunci întrebarea care este menirea acestei versiuni a lui ”Hamlet”, adaptat la mijloace de expresie posibile numai în cu totul alt mediu decât cel pentru care piesa a fost creată.

Am urmărit fascinat spectacolul și încerc acum să-mi explic starea de fascinație – au traversat-o de-a lungul anilor, ca și mine, zeci și sute de spectatori. Admițând că majoritatea lor cunoșteau piesa din lectură și din spectacole tradiționale, trebuie să afirm, mai întâi și mai întâi, că însuși decupajul textului prezintă interes: bunăoară, în scena în care Hamlet e primit noaptea, după episodul Cursei de șoareci, de către maică-sa, adaptarea suprimă încercarea prințului de a-și convinge mama să-și domolească dependența trupească de soțul ei – fostul ei cumnat, dar prezintă uciderea lui Polonius; în tabloul care se petrece în cimitir replicile celor doi gropari au fost drastic scurtate, dar un schimb de replici revelator între Hamlet și unul dintre gropari a fost păstrat.

Montarea lui Bornstein reprezintă, desigur, o reducție a textului; pe scenă se află numai doi interpreți, ei se slujesc de păpuși, totul e, firește, miniatural; toate astea introduc un element de relativizare, de distanțare față de textul shakespearian; sunt detalii neînsemnate din text care devin deodată frapante, altele, foarte importante, apar, pe neașteptate, minimalizate; Rosenkrantz și Guildenstern sunt scoși dintr-o casetă – ei au înfățișarea a două capete de copii bucălați, blonzi și cârlionțați; odioșii spioni iau astfel aspectul unei inocențe depline. Montarea focalizează atenția publicului mereu pe un alt amănunt semnificativ al tragediei.

”Hamlet” e o piesă în care foarte multe roluri sunt de oameni tineri. Să vezi și să auzi un Hamlet vârstnic, cu multă experiență de viață, pune în lumină înțelepciunea prematură a eroului. Să vezi și să auzi o femeie de o anumită vârstă sugerând adolescența candidă a Ofeliei te ajută să înțelegi grozăvia șocurilor pe care personajul le are de încasat în cursul piesei.

Cei doi interpreți se folosesc de traducerea superbă a lui Boris Pasternak, iar faptul că întregul are un aspect de joacă, de actorie serioasă care, totuși, refuză transfigurările totale, înfăptuite cu excesivă seriozitate, ci doar istorisește piesa în comunicare cu păpuși și cu recuzită te face s-o redescoperi cu plăcere sporită. Tehnica celor doi interpreți ai spectacolului amintește întrucâtva tehnica de care Brecht îi sfătuia pe actorii lui să se slujească în repetiții, pentru a se distanța de acțiunile caracterelor jucate. Împrejurarea că Bornstein și soția lui trec tot timpul din personaj în personaj, uneori ca oameni în carne și oase, alteori prin mijlocirea păpușilor, scoate în relief extraordinara unitate a atmosferei în care se petrece tragedia, dar și ambiguitatea acelor personaje care apar o dată ca oameni, și altă dată ca păpuși, așa cum se întâmplă cu Polonius. Iar ingeniozitatea soluțiilor regizoral-scenografice oferă uneori prin ea însăși satisfacție: nu credeam să urmăresc vreodată celebrul ”A fi sau a nu fi” cercetat cu creta pe tablă ca o problemă de matematică sau de fizică; la fel, mă întrebam, la un moment dat, cum va fi realizat în final duelul lui Hamlet cu Laertes; am văzut apoi niște străfulgerări în întuneric și am descoperit după aceea că armele celor doi sunt legate între ele printr-o panglică metalică a cărei mișcare produce acele sclipiri de câte-o clipă; mi-am spus în acel moment că, din păcate, teatrul ”tradițional” e lipsit de asemenea resurse de expresivitate.

Cel de al doilea spectacol invitat la festival a fost ”Eu sunt Edith Piaf”. Piesa era de Nina Mazur, și interpretată, în limba rusă, de Anastasia Weinmar, care și-a și regizat ”spectacolul-monolog”, în colaborare cu Evghenia Boghinskaia, și e însoțită, în câteva scene, de figuranți (între ei doi copii). Spectacolul, creat cu prilejul aniversării a o sută de ani de la nașterea genialei cântărețe, a fost elaborat de către absolvenți ai Academiei de Artă Teatrală de la Petersburg și a fost prezentat la Tel Aviv sub egida Teatrului Internațional de Dramă de la Berlin.

E din partea mea un gest de generozitate să nu intru în amănunte cu privire la această montare, care, după mine, este, din capul locului și în întregime, o eroare. Sunt însă dator cititorilor mei o foarte succintă explicație a atitudinii mele. Actorii sunt, chiar mai des decât s-ar putea crede, în situația de a juca personaje istorice, și uneori personaje istorice foarte bine cunoscute de toată lumea. Sunt însă personaje istorice pe care actorii ar fi preferabil să nu-și dorească și nici măcar să nu accepte a le întrupa și a le întruchipa vreodată. Edith Piaf a fost un asemenea personaj. Geniul ei, consemnat în zeci de înregistrări și în câteva zguduitoare secvențe filmate, era absolut unic, prin fantastica lui ardere lăuntrică, prin timbrul de neconfundat al vocii artistei, prin dicțiunea ei impecabilă, prin ceea ce iradia personalitatea ei fără seamăn; geniala cântăreață avea o biografie fără seamăn în îmbinările ei de trivial și de tragedie antică; pe lângă asta, ea își construise și o imagine publică fără seamăn. Așa stând lucrurile, să apari sub titlul ”Ich bin Edith Piaf” – titlul spectacolului din mini-festival – reprezintă, după mine, o neobrăzare.

Două spectacole-lectură au întregit repertoriul mini-festivalului, care cuprindea, firește, și spectacole din repertoriul curent al teatrului-gazdă.

Prima lectură a fost a unei piese scrise în cehă de către Karol Sidon, scriitor reputat (traducerea în ebraică îi aparține lui Peer Friedmann); autorul se afla în sală în seara lecturii; Sidon a fost rabinul-șef al Pragăi și este acum rabinul-șef al Republicii Cehe. Piesa este intitulată ”Schapira”, iar eroul ei titular este un personaj istoric – a fost un cunoscut negustor de antichități la Ierusalim, Moses Wilhelm Schapira, evreu trecut la luteranism; Schapira a vândut mai întâi unui muzeu din Franța niște statuete de zei moabiți care au fost dovedite a fi falsuri de către un distins savant francez, Clermont-Ganneau; apoi Schapira a încercat să vândă către British Museum, pe o sumă exorbitantă, niște manuscrise străvechi pe pergament, pe care le-a prezentat în 1883 la Londra, manuscrise despre care același Clermont-Ganneau a afirmat că sunt falsuri și care ulterior au dispărut. Schapira a recunoscut că statuetele, confecționate, se pare, de el însuși, au fost falsuri, dar a susținut mereu că manuscrisele erau autentice. În martie 1884 el s-a sinucis într-o cameră de hotel la Rotterdam. Până în ziua de azi nu e elucidată pe deplin întrebarea dacă manuscrisele erau într-adevăr falsuri, sau erau autentice – descoperirea între 1947 și 1956 a Manuscriselor de la Marea Moartă a determinat câțiva cercetători să încline către a admite că acelea pe care voise Schapira să le vândă erau autentice.

În miezul piesei nu se află însă investigația quasi-polițistă în legătură cu persoana lui Schapira, ci dezbaterea spinoasei și dureroasei teme, de importanță capitală în iudaism – cine este și cine nu este evreu, în funcție nu numai de părinți, ci și, mai cu seamă, de convingeri și de manifestări sociale.

Lectura, foarte convingătoare, realizată de Michael Teplitsky, Elena Yaralova, Sharon Tal, Ori LevanonAnna Dobrovitsky, Rodie Kozlovsky, Dima Ross, s-a desfășurat într-o atmosferă destinsă și caldă, în care disputa de idei era picurată de umor.

foto teatrul malenki

Într-un cadru mai intim, dar nu mai puțin voios, a avut loc lectura unei dramatizări după un roman de Serghei Dovlatov (interpreți – Evghenia Sharova, Rodie Kozlovsky, Vitaly Voiskoboinikov, Ilia Domanov, David Ziselsohn, Michael Teplitsky). Autorul, astăzi unul dintre cei mai citiți autori ruși, s-a născut în 1941 la Ufa, în URSS, într-o familie evacuată din Leningrad, și a avut o viață destul de aventuroasă – a fost, printre altele, paznic într-un lagăr de muncă; a lucrat ca ziarist, a fost prieten cu scriitori disidenți cunoscuți și n-a parvenit să se facă publicat în Uniunea Sovietică; întregul tiraj al unei culegeri de povestiri scrise de el a fost distrus; în 1979 a emigrat, împreună cu mama, cu soția și cu fiica lui, în Statele Unite și a fost, în sfârșit, recunoscut ca un scriitor important. În 1990 a murit în urma unui atac de cord. Scrierile lui Dovlatov, sclipitoare, conțin o satiră vitriolantă a realităților lumii sovietice.

Teatrul Malenki a montat în trecut o dramatizare, în limba rusă, a romanului ”Femeia de pe alte meleaguri” (nu-mi vine să traduc titlul prin ”Străina”, ca să nu fie pus în legătură cu romanele intitulate ”Străinul”!). Romanul înfățișează existența imigranților ruși din cartierul new-yorkez Forest Hills. În centrul acțiunii se află personajul unei ”fete cuminți”, descendenta unei familii prospere de nomenclaturiști; fata cuminte încetează destul de repede să fie cuminte; romanul relatează toate avatarurile ei, emigrarea ei în Statele Unite printr-o căsătorie fictivă și modul în care, în noua ei patrie, ea dobândește într-un târziu un fel de echilibru și ceva ce seamănă a împăcare cu viața, într-o existență modestă, dar netulburată de veșnice insatisfacții.

Prin lectura la care am asistat, cei de la Teatrul Malenki urmăreau să verifice dacă textul, tradus în ebraică (traducătoarea, Sivan Beskin, era de față) și cu acțiunea strămutată în mediul imigranților ruși din Israel, are șanse să ”porteze” sau riscă să nu ”porteze” la publicul obișnuit al teatrului. După părerea mea – deși de-obicei mă opun atât dramatizărilor, cât și ”adaptărilor” și localizărilor de texte cu scopul de a le face mai comunicative atunci când sunt aduse pe scenă – o versiune israeliană a dramatizării romanului lui Dovlatov are foarte mari șanse să ”porteze”.

Arhiva rubricii Cronică de festival

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.