Orele cu trenul spre Hanovra au trecut mai ușor decât credeam. Maică-mea venise pentru o lună la noi și cea mai mare bucurie a ei era să se joace cu cei mici. Eu eram frântă. Am împachetat toată casa în cartoane, am pictat pereții, a trebuit să pictez și ușile, cu alb, caută o firmă de transport, încarcă totul, păzește totul, pentru că oamenii nu aveau chef să meargă cu camionul la firmă și să vină a doua zi aici. Este groaznic să stai cu un cot sprijinind fereastra bucătăriei, să cucăi de nebun și să te trezești vorbind singur, toți vecinii aveau frică de hoți, iar eu îmi păzeam sărăcia adunată în cartoane. Pe la zece dimineața au plecat, era ceva drum până la Hanovra. Și noi am predat apartamentul, aproape la marginea nebuniei, administratorul căutând acul în carul cu fân, eram niște străini, nu născuți acolo, deci trebuia să fim puși la punct și educați pe linie, deși preluaserăm totul neîngrijit, dar el vroia și ceva ciubuc, așa că i-am dat niște cadouri aduse de mama, iar el ne-a întins hârtiile că suntem liberi să părăsim locuința și să luăm un tren spre nordul țării. Am dormit tot timpul. Ploua în draci când am coborât pe peron. Mohorât, străin, plin de vagabonzi, beți ori drogați, mirosind bestial a tărie și urină. Erau ceva mai mulți ca în Nürnberg. Stăteau la ieșirea spre stația de autobuze și taxiuri, adunați ca niște animale, era frig afară, ploua cu gheață, era vânt puternic și întuneric beznă. Nici în gară nu era mai cald, însă aici erau feriți de apă. Maică-mea începuse să-și facă cruci, îi era frică și milă de ei, așa ceva nu văzuse la oraș, ori în Simeria, chiar dacă și acolo se bea pe rupte, se urina pe peron și se dormea în sala de așteptare, mai ales că era mereu pustie. Noul apartament era mai aproape de locul de muncă al soțului. O casă cu cinci etaje, apartamentul era mare și rece. Din nou problema ceasurilor de la calorifere. Ne era frică de ele. Nu știam nici acum rostul liniuțelor de termometru.
Era imposibil să încălzești toate cele cinci camere în același timp. Ar fi costat enorm. Școala era și ea foarte aproape de casă, puteam vedea aleea pe care se întorceau copiii, de la geamul sufrageriei. Mie nu mi-a plăcut, însă nu am vrut să stric atmosfera familiară. Pur și simplu nu mă simțeam acasă. Alergam ca beată, de la un birou la altul, noua adresă, noua școală, eu căutam de lucru, banca ne preluase și dorea semnăturile, biserica ne preluase și dorea să fie sigură că unul plătește taxa, pentru că ”bine ați venit” nu ne-a spus nimeni. Mama făcea pâine, mâncare, prăjituri, soțul lucra, eu eram responsabilă cu tot ce nu-mi făcea plăcere. Cred că oamenii de la birouri sunt la fel peste tot. Se uită la tine de sus în jos și de jos în sus, poate sunt buni observatori și școliți special pentru publicul din fața lor, știu să-i intimideze, pun întrebări întortocheate, așteptând să te prindă cu ceva în plasă și dacă nu au avut parte de o mică răutate, caută una, numai ca să-și împlinească ziua. Urci etaje, cobori etaje, stai la cozi și spui de o mie de ori, zîmbind, ”bună ziua”, spui ce vrei și auzi că ”azi nu se poate, însă vă dau un număr pentru mâine.” Mulțumești zîmbind, ieși zîmbind, deși l-ai răsuci cu scaunul până la perete, îl poți auzi cum întreabă de o cafea,”a fost mare stres azi”, auzi și te întrebi ce dracu’ l-a obosit așa de tare, că, în lift, aproape toți au un număr pentru a doua zi. Copilul îi spune învățătoarei că părinții sunt foarte duri, temele de acasă se fac și se verifică, doamna îmi spune că nu pot forța progenitura, el are drepturi și eu trebuie să învăț să le respect, eu, leșinată de foame și de durere de genunchi, vreau acasă și îi spun că fac totul spre binele lui, iar ea îmi răspunde ca un robot, că acest fiu frumos și deștept, Edi al meu, scrie cu greșeli, dar are o fantezie uluitoare, că are vreme până în clasa a patra să învețe să scrie. Mă dau bătută. Vreau plăcintă cu ceapă și zamă acră, trăiască analfabetismul și fantezia, cine știe, gândesc, poate va lua Nobelul cândva și ajunge mai departe decât visasem eu. Plăcinta o pot mirosi din lift, vecinul de la cinci, un polonez muieratic, se bagă în mine, slavă domnului că fusese la piață și avea câteva plase cu el și-mi spune: ”Noi doi vom ajunge foarte aproape”, zice și mă lasă să ies afară. Îi zic: ”cu tine niciodată, zic, ai grijă că data viitoare îți poleiesc mutra…”. Ușa se închide, mama și copiii stau în fața intrării, altă nenorocire, dar mama îmi zice: ”Vezi că te-au sunat cei de la Serviciul de muncă, ți-au dat pentru azi o audiență.” Mușc din plăcintă, iau mapa pregătită, ies la tramvai și corrida începe din nou. Este ca la cursa de cai. Etajul patru. Doamna are timp, cafeaua miroase la nebunie, se dă prietenoasă și gata să se sacrifice pentru emigranți. Îi spun ce-am învățat și ce caut. Nu era nevoie. Toate hârtiile, semnate prin celelalte orașe, sunt în fața ei. Îmi spune că este căsătorită cu un italian și că, sărmanul de el, a trecut, ca și mine, prin momente grele până și-a găsit o slujbă.
– Putea face pizza, am încercat să fac o glumă, după ce mi-a povestit ce greu i-a fost la Horton, dar s-a făcut că nu înțelege.
– Ce are pizza cu Horton?, întreabă nervoasă.
– Absolut nimic, am zis, făcusem o glumă. Dacă eu aș putea face pizza… nu știu, însă, s-o fac, și-mi caut un job…
Scrie ceva, semnează altceva, nu se mai uită în ochii mei, asta cu pizza nu i-a plăcut, o doamnă angajată la stat cu un bărbat care face pastă, nu, nu se poate, dacă nu-i pizzeria lui, poate este cine știe ce șef la Horton.
– Coborâți la etajul doi, zice, întinzându-mi hârtiuța galbenă, cu un număr de birou și un nume de femeie, acolo vă vor da de lucru. Trebuie să vă fac atentă, zice, întâi ai noștri, cei de-aici, apoi cei veniți… nu așteptați minuni…
Din nou mă aplec un pic, de parcă vin din Japonia, zâmbesc și ies afară. La etajul doi nu era coadă. Bat, intru, o femeie bătrână, acră și neprietenoasă mă roagă să iau loc și mă întreabă când mă gândesc să încep lucrul.
– Mâine, zic.
Scrie și ea ceva, ștampilează hârtia, sună undeva, vorbește așa de repede că înțeleg numai gară și ora șapte, îmi vâră, aproape, hârtia în mână și se așază pe scaun cu un aer de profundă mulțumire.
– Dacă toți ar fi ca dumneavoastră, zice, nu am avea șomeri… nenorocirea este că mulți vin și pretind lucruri imposibile… apoi sunt nemulțumiți și trăiesc pe spinarea societății.
– Soțul meu lucrează, spun, noi nu trăim pe spinarea nimănui…
– Spor la treabă, zice și mă lasă să înțeleg că pentru ea nu mai exist.
Ies, cobor, merg prin ploaie până la Gară, iau tramvaiul și, spre norocul meu, găsesc un loc liber și-mi odihnesc picioarele. Încet, încet se umple tramvaiul de lume, cei mai mulți sunt turci, familii care se întorc acasă din oraș, cartierele astea satelit sunt destul de aproape de centru, oamenii ies să facă cumpărături, ori să se întâlnească unii cu alții, mai ales că exact pe lângă Poștă sunt magazinele turcești, ba chiar și o moschee. Cartierul nostru era în mâinile turcilor. Veneau polonezii, rușii, iar la urmă de tot cele câteva familii emigrate din România. Auzisem de ei, dar nu cunoșteam pe nimeni. Erau toți fugiți, cu relații de zeci de ani în Germania, cu nasul pe sus, oameni cu care eu nu m-aș fi simțit deloc bine. Eram prea directă și de loc diplomată ori mincinoasă. Preferam să stau singură în iurta mea.
– Am reușit, zic, deschizând ușa, mâine la șapte încep…
– Unde?, întreabă soțul.
– La Tribunal, zic, este lângă gară, am avut noroc… cred că-i ceva într-un birou…
– Dacă câștigi bine, mergem în Spania, zice cel mic, să vedem delfinii.
– Bineînțeles. Nici eu nu i-am văzut…
Ocupasem baia pe la cinci, după ce soțul începuse să-și bea cafeaua, îmbrăcasem ce aveam mai bun, mă parfumasem cu ultimele picături dintr-un Chanell 5 și, cu toate hârtiile în geantă plus crucea mamei, ca să-mi meargă bine toată ziua, mă urcasem în vagonul din față, chiar lângă ușă, să nu cumva să uit să cobor. A fost ușor să găsesc clădirea Tribunalului. Porți maiestuoase, mari, ferestre la fel de mari, dintr-o altă epocă. Totul era închis. Am așteptat până la șapte, Nu ploua. Era frig și bătea vântul. Cineva a intrat pe ușă. Nu era închisă, cum crezusem. Am intrat după el. Însă toate birourile zăceau în întuneric. La capătul coridorului era lumină și se auzeau voci. M-am gândit că nu ar fi rău să întreb, poate trebuia să merg la un etaj, cine știe, prima zi de lucru și ajung cu întârziere.
– Am nevoie de ajutorul dumneavoastră, zic, întinzând hârtia galbenă unei doamne în uniformă albastră.
– Aaaaa, zice, la ora asta trebuia să fii în uniformă, Fräulein, ai întârziat…
– Nu, zic, vă înșelați, am venit la lucru…
– Bineînțeles, ăsta-i lucrul tău… Vii ca la operă, zice, acum intră în camera aia din colț, dezbracă-te și pune uniforma peste hăinuțele astea delicate, aici, zice, arătându-mi un căruț cu mătură, pungi de gunoi, mănuși de plastic, detergenți și alte instrumente pentru a spăla pe jos și a curăța de praf, căruțul ăsta este, începând de azi, biroul tău de lux… gata, destule explicații, ai toate WC-urile de la parter…
Parcă mă împușcase cineva în cap. Intru în cameră, îmi văd numele pe un dulap, mă dezbrac, pun uniforma și îmi iau căruțul în primire. Două camere mai departe erau WC-urile. Cred că pe tot coridorul erau șase pentru angajați și alte șase pentru public. Intru. Deschid capacul, totul este murdar, arunc nu știu ce detergent verde dintr-o sticlă și încep să frec, iese greu, las apa și o iau de la capăt. Cândva era curat și alb. Chiuvetele erau mai ușor de curățat. Plâng ca o disperată, frec și inhalez detergentul verde, las apa să curgă și-mi șterg nasul, merge greoi, pentru că nu peste tot este curat, sau pentru că îmi lipsește experiența. Femeia obraznică cu care vorbisem deschide ușa, mă vede bocind și-mi zice:
– Mai repede, păpușă, mai repede că ne apucă seara…
Pleacă și simt fumul de țigară lângă ușă, idioata asta abia știe că citească ziarul, mă gândesc, și se poartă cu mine de parcă era o supraveghetoare de sclavi, încep s-o urăsc, îmi este clar că mâine nu mai apar aici nici adusă de armată, frec din nou cu hărnicie și îi mulțumesc lui Dumnezeu când, după controlul de calitate, șefa îmi spune că pot pleca acasă, cele patru ore contractate se terminaseră. Intru în cameră, mă spăl pe mâini, mă îmbrac și ies ca gonită afară. Femeia după mine.
– Stai, zice, trebuie să semnezi o hârtie…
– Ce hârtie ?
– Că ai fost aici. Eu o dau mai departe. De plătit, te plătesc alții.
Mă întorc, semnez, dispar.
– Să ai o zi frumoasă, aud în spatele meu, dar nu întorc capul.
Intru în gară și mă opresc direct în fața ușilor de la Crucea Roșie. Înăuntru era plin. Oamenii care dormeau pe stradă noaptea, veneau aici să-și ia, gratis, micul dejun.
– Azi nu, îmi zic, pentru azi a fost destul, dar mâine vin aici și-i întreb dacă pot lucra cu ei…Tot n-am ce face acasă. Așa îi ajut măcar pe amărâții ăștia… fără bani…
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav
Vezi și: Letiția Vladislav: ”Duc țara în mine, ca pe o a doua inimă” – articol de Pușa Roth la rubrica România celor 100 de ani văzută din diaspora
