”Un doliu fără sfârșit” de Gheorghe Miletineanu

64
cronica de teatru gheorghe miletineanu hanoch levin

cronica de teatru logo leviathanCând a trecut în lumea umbrelor în vara lui 1999, Hanoch Levin a lăsat în urma lui – după cum a ieșit recent la iveală – nu mai puțin de 22 de piese de teatru redactate în întregime, dar pe care nu a apucat să le vadă puse în scenă. Văduva dramaturgului, actrița Lillian Barreto, i-a propus cunoscutului regizor de film Ari Folman să pună în scenă, pentru prima oară, una dintre ele și, după ce a citit câteva, regizorul a ales Un doliu fără sfârșit, montarea aceasta de la Teatrul Cameri din Tel Aviv fiind prima lui experiență regizorală în domeniul teatrului.

Nu am sentimentul că această piesă adaugă ceva cât de cât important profilului artistic al autorului, așa cum e cunoscut acest profil și mă gândesc la tinerii care vor avea parte de asemenea premiere absolute în următorii 21 de ani – eu nu voi mai apuca toate aceste răsunătoare evenimente, dar nu asta mă face să mă tem de moarte.

Program de sală la premieră, bineînțeles, nu era. Nu-mi dau seama dacă încadrarea în gen a piesei aparține autorului sau teatrului – ”dramă poetică”, scrie pe foaia pe care am primit-o în loc de program. După știința mea, nici Shakespeare, nici Molière, nici Cehov și nici Tennessee Williams nu au declarat vreodată despre vreuna din scrierile lor că ar fi poetică, deși drame poetice au scris toți patru, și mulți alții încă, nu neapărat mai modești.

Despre ce e vorba în această piesă – pe care foaia de distribuție o declară și ”mitică”, deși statutul mitic e ceva ce se încheagă în mulți-mulți ani de zile – la drept vorbind, în multe-multe secole. Un rege este îndurerat de agonia fiului său, pe care nimeni și nimic nu-l poate salva. Muribundului i se schimbă întruna așternutul, în curând el se va preface în giulgiu. Moartea copilului îl prăbușește pe tată într-o durere fără seamăn, într-un doliu care pare că nu va lua vreodată sfârșit. O suspiciune că acel rege e mai puțin îndurerat în adâncul lui decât ține să pară planează asupra personajului din capul locului. După moartea fiului, regele își revine încet-încet, puțină activitate sexuală în tovărășia îngrijitoarei, a infirmierei fiului răposat pare legitimă și binefăcătoare. Ea însă nu îl scoate pe tatăl rămas fără moștenitor din îndolierea lui încrâncenată. El se lasă convins să apeleze la un făcător de minuni, care ar putea, eventual, să-i readucă fiul la viață. Făcătorul de minuni e un ins care circulă într-un cărucior de infirm, poartă o coadă lungă până în pământ și e însoțit de un tip care știe să ghicească viitorul, deși e orb și mut – ați înțeles subtila metaforă. Către finalul dramei poetice devine limpede că făcătorul de minuni n-are nevoie de nici un cărucior de paralitic, întrucât umblă perfect, iar orbul cel mut vede perfect și vorbește fluent – amândoi nu sunt decât niște escroci. Amândoi nu sunt, în fond, cu nimic mai breji decât cei doi doctori care îl îngrijesc pe copilul muribund și care nu sunt în stare decât să constate sec că boala copilului e fără leac; doctorii sunt niște caricaturi capabile doar să gesticuleze cu stetoscopul; asta pare să fie opinia lui Hanoch Levin despre toată branșa medicilor, despre medicină în general. No comments.

Copilul părăsind această lume, pe scenă apar trei ființe fantastice, care par a fi eroii îndrăgiți de răposat, cei cărora chiar le e cu adevărat dor de cel plecat pentru totdeauna – o momâie cu înfățișare de extraterestru, o făptură cu înfățișare disney-ană și o a treia ființă, învălătucită în ceva ce arată ca o uriașă blană albă și pare a semnifica un pudel. Un specialist în aranjat giulgiuri apare de asemenea, asigurându-i pe toți că el ține minte totul, și chiar mai bine decât oricine – altă metaforă fină.

În continuarea acțiunii dramei poetice, tatăl neconsolat organizează an de an, în ziua în care se comemorează sfârșitul prințului moștenitor, o reconstituire exactă a agoniei acestuia, cu interpreți convocați ad hoc. Tragedia din realitate devine astfel pretext de tragedie teatrală. În aceste împrejurări e limpede că nimic din durerea tatălui nu a fost vreodată pe deplin autentic, fiindcă viața, cea adevărată, e întocmită în așa fel, încât pierderile cele mai dureroase nu o împiedică să continue și după ce aceste pierderi s-au produs, cutremurătoare, și nu o împiedică să continue, cu toate implicațiile unei asemenea continuări. Nici măcar n-am să încerc să compar situația descrisă de Hanoch Levin cu o situație analogă dintr-o superbă piesă a lui Luigi Pirandello, Viața pe care ți-am dat-o – Pirandello avea tact, Hanoch Levin mult mai puțin, mai deloc.

Drama poetică a lui Hanoch Levin nu se mulțumește să constate – cu regret, cu tristețe, eventual cu cinism – că nici un doliu nu durează veșnic, ea sugerează, insinuându-l perfid, un alt ”adevăr”, care consonează întru totul cu viziunea neagră asupra condiției umane, viziunea exprimată în atâtea și atâtea opere ale marelui clasic israelian: oamenii în general nu sunt capabili de sentimente autentice și deci nu sunt capabili nici de îndurerări autentice. Ei sunt predestinați să mimeze asemenea dureri, care cât poate de bine, și să transforme, când își pot permite, aceste dureri în spectacol. Limitele lăuntrice nu sunt, întâmplător, ale unui ins sau ale altuia, ele decurg din însăși condiția umană.

Nu cred că trebuie considerații estetice rafinate pentru a combate această concepție întunecată, pesimistă, asupra firii omenești. E suficient ca spectatorii să-și amintească de pierderile ireparabile pe care le-au suferit în viață, și cărora au trebuit să le supraviețuiască. Poate că asta nu e o constatare înveselitoare, dar nu toți suntem Romeo/Julieta, ca să nu putem supraviețui nici măcar un ceas iubirii noastre zădărnicite.

Ari Folman a pus în scenă spectacolul în scenografia lui David Polonsky. Decorul acestuia alătură – după mine, fără suficient discernământ – elemente eteroclite; la grădină, e un fel de turn în vârful căruia se află o cântăreață; cântăreața se întâmplă să-și părăsească postul de câteva ori în cursul spectacolului, dar revine mereu la locul ei fix din vârful turnului. Un practicabil foarte mare servește prințului drept pat, apoi drept catafalc. La curte, e o construcție prevăzută cu trepte, care-i permite tatălui, îndrumat de îngrijitoarea, infirmiera fiului să se urce, ca să poată privi de sus agonia acestuia, o agonie care se exprimă nedezmințit prin spasme – copilul nu reușește să respire normal. În fața acestor elemente de decor se află două panouri care,  suprapunându-se pe o porțiune a lor, creează un fel de boltă, pe care se proiectează, foarte expresiv, mai mult în jocuri de umbre decât în imagini reale, crengi de copaci și păsărele. În spatele elementelor menționate mai sus se află câteva trepte, iar în spatele lor, în niște spații prevăzute anume, unul în formă de cerc perfect, celălalt de o formă mai capricioasă, se proiectează iarăși, mai mult sub formă de umbre, peisajul din parcul care înconjoară castelul, cu siluete de plopi legănându-se. Ansamblul scenografic nu e plăcut la privit, dar jocurile de umbre sunt ingenioase. Intrările în scenă, dinspre parc, ale personajelor, care se transformă, intrând, din umbre în realități concrete, sunt deosebit de spectaculoase. Costumele sunt toate justificate – prin Orna Smorgonski, despre care am mai avut de câteva ori prilejul să scriu de bine.

Spectacolul e însoțit de muzica scrisă de Efrat Ben Tzur, interpretată de un mic ansamblu, alcătuit din trei muzicanți, dintre care toboșarului, fiindcă acesta impune ritmuri și creează tensiune, îi revine partea leului în frazele muzicale obsesive care însoțesc spectacolul.

Periodic, o parte dintre personaje se angajează în dansuri voinicești, în contrapunct, chipurile, cu jalea în care se scaldă, ca ton fundamental, tot spectacolul.

Sunt iar practic în imposibilitatea de a vorbi despre actorii distribuiți în spectacol, din cauză că, în absența unui program de sală, foaia ”de distribuție” nu permite identificarea fiecărui interpret al fiecărui rol. Presupun că partitura regelui i-a fost încredințată lui Maurice Cohen, pe care-l țin minte de pe vremea când era student la Beit Zvi. E fals cu măsură – adică plauzibil! – în nesfârșitul lui doliu, și la fel de plauzibil în lipsa lui constantă de sinceritate, ascunsă sub poza veșnicei suferințe de nemângâiat. Excelent îndrumat, actorul pune în lumină falsitatea funciară a personajului și face asta cu relativă economie de mijloace. Cabotinajul eroului e elegant pus în valoare.

Restul distribuției îl susține cu exemplară profesionalitate, chiar și atunci când interpreții sunt puși de dramaturg în situații care, într-o realitate normală, sunt absolut imposibile. Chiar și atunci când textul conține repetiruri exasperante, pasămite profund semnificative.

Către finalul montării se petrec pe scenă câteva momente realmente poetice, și realmente mișcătoare – jocul copiilor, de pildă, continuând netulburat, cu adevărat pe vecie, spre deosebire de doliul tatălui, deși unul dintre copii nu mai e în viață.

Dar în parabola pe care regretatul dramaturg și reputatul regizor de film o propun publicului, nimeni nu izbutește să aducă adevăr omenesc emoționant, și cred că nimeni în distribuția asta nu și-a propus să aducă în scenă un asemenea adevăr. Ce și-au propus realizatorii e greu de ghicit – ei par să fi citit textul lui Hanoch Levin la scara 1 : 1, nu ca pe o parabolă – convingătoare sau  nu – ci ca pe relatarea unui grotesc caz morbid. A fost o mare imprudență. Erorile – flagrante – de gust abundă în spectacol, ca, de pildă, brutalitatea cu care copilul în agonie este una-două luat în brațe și trântit în brațele cuiva sau exercițiul de levitație pe care îl execută la un moment dat cadavrul prințului.

Publicul nu pare în vreun fel stânjenit de această împrejurare. El urmărește în tăcere reculeasă priveliștea ifosativă, nici măcar nu pare să se sastisească de macabrul ei monoton și de sinistra ei filozofie. Conștiința că se asistă la un mesaj postum – și mitic – al unui clasic funcționează paralizant pentru simțul critic.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.