„Unde se sfârșește povestea?” de Ionuț Cristache

134
tabletă ionut cristache

in marginea filosofiei rubrica leviathan.roAm recitit-o de curând… E vorba despre Băiatul cu pijamale în dungi de John Boyne. Am revăzut și filmul. Boyne e un scriitor irlandez, are aproape 51 de ani, iar cartea despre care vă vorbesc s-a vândut în peste șase milioane de exemplare.

Bruno e un băiețel de nouă ani, iar tatăl lui conduce un lagăr nazist, în Polonia. El nu înțelege nimic din ceea ce se petrece dincolo de gardul cu sârmă ghimpată, pe care îl vede pe fereastra casei lui și a familiei Comandantului. Ochii lui, deschiși spre lumea necunoscută din jur, cercetează imagini, fapte, tablouri cu mii de oameni, toți cu „pijamale în dungi”. Apoi, într-o zi, lângă marginea gardului înalt îl cunoaște pe Shmuel, un alt băiețel, dar trist și condamnat să poarte aceleași pijamale ciudate.

E o poveste tulburătoare, despre prietenia dintre doi copii, care trec de la candoarea vârstei lor la o maturizare galopantă și crâncenă. Vă rog să citiți cartea, e o poveste despre pierderea inocenței, scrisă prin mintea și sufletul unui copil al cărui tată poartă o uniformă sclipitoare, se întâlnește cu Fury, cum înțelege băiatul că se numește omul cu mustăcioară inutilă. „El conduce țara, idiotule”… îi strigă sora mai mare a lui Bruno, un Caz de Fără Speranță, cum o numește băiatul de nouă ani.

Da, e o poveste despre ororile războiului, dar și despre prietenie, văzută prin ochii a doi băieței, iar finalul e dincolo de bine și de rău. Apoi, după ce o citiți, dacă aveți o seară tristă și îngândurată, căutați și filmul și nu zâmbiți în cele 90 de minute. Desigur, spune autorul, toate acestea s-au întâmplat cu mult timp în urmă și nimic asemănător nu mai trebuie să se întâmple vreodată. Nici acum și niciodată! Poate vor înțelege toate acestea și oamenii de care, iată, depinde azi viața noastră, viitorul copiilor noștri. Din păcate, scenariul e atât de aproape de noi chiar în aceste zile…

Am rămas cu povestea lui Bruno în liniștea casei mele, ascunsă prin ceața de februarie. Și m-am întors la noul meu roman, căutam de mult un subiect diferit de cele mai vechi. Cartea mea neterminată începe așa: „Până și luna atârna mică, galbenă și înghesuită printre nori. Departe, în creasta munților, lunecau valurile de spumă ale unei mări imaginare. Fratele Iosif simțea nevoia să aibă încredere în chipul lui nou, cu tristețea din priviri răspândită prin chilia cu mobilă veche și cam prăfuită. Era strivit de o tandrețe stăpânită cu greu. Răscolea în minte lucrurile, ca pe niște cuvinte greu de înțeles, iar memoria veche îi aducea în surdină întâmplările trecute. Afară era furtună, iar vântul sufla înghețat. Copacii de lângă pereții mănăstirii se aplecau sub rafalele puternice, câteva frunze se lipiseră de fereastră și un desen ciudat s-a format peste sticla umedă. S-a făcut întuneric ca într-un miez de noapte. Fratele Iosif se trezise de la patru dimineața, a visat toată noaptea că în jurul lui se stinseseră brusc toate sunetele, tot așa cum se născuseră. Praful plutea în aer, prin chilia întunecată, iar varul se cojise în bucăți mici, alunecate lângă peretele rece. Mirosea ciudat, a tămâie și a clei, a rumeguș putred, iar dimineața se apropiase moale și apăsătoare”.

În curs de apariție la Editura Leviathan: „A doua față”, roman de Ionuț Cristache, detalii, click aici.

Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.