Dacă destinul meu este dominat de materie, de ce mi se face greață când vin în contact cu tina pestilențială care generează viața? Împotriva utopiei, toate ideologiile, oricât de radical diferite ar fi, se unesc. Pentru că, la rigoare, nu este și nici n-a fost altă ideologie decât pragmatismul. Să ne amintim de Iuda! Ori să fi fost Guevara un nou crucificat, cum sugerează documentaristul evocând forma stâlpilor de electricitate din localitatea unde a fost ucis? Dar oare câți profeți au fost uciși înainte de Christos pentru a fi închiși într-o ideologie/instituție (biserica) și câți după, pentru a fi apărată?
Biserica a fost posibilă pentru a împăca utopia cu viața nemijlocită a oamenilor, adică biserica este pragmatică prin excelență. Și a trebuit să fie pragmatică, altfel europenii s-ar fi sfâșiat între ei ca fiarele, după ce marele imperiu roman s-a prăbușit. Să ne aducem aminte că, deși barbarii au luptat continuu împotriva Imperiului roman până l-au distrus, după acea au încercat mereu să-l refacă, ba chiar l-au păstrat simbolic (vezi Imperiul Francilor sau Sfântul Imperiu Romano-German). Nu din aceeași cauză se leagă biserica atât de strâns de ultimul imperiu mondial…? Dar nu cumva acest pragmatism a devenit prea influent, prea acaparator pentru a mai aduce echilibru?
Pragmatismul: cum poți să crezi într-o societate umană (adică omenoasă)? Ori ești tâmpit, ori ipocrit, ori ești un profitor sau un nebun! De aceea, n-a existat un dușman mai mare pentru comunism (în măsura în care el este o încercare de inovare socială, adică o utopie) decât pragmatismul. Dar n-am aruncat și de această dată, cum spune Hegel, și copilul din copaia cu apă murdară?
Eu cred, alături de Jan Tinbergen că astăzi orice este periculos în afară de utopie. Comunismul s-a inspirat, la origine, din utopie, dar n-a mai păstrat nimic ajuns la maturitate (adică implantându-se în societate ca sistem politic), iar, treptat, a început să fie dominat, in actu, de pragmatism. Pragmatismul a dat comunismului lovitura de grație din interior, lipsind sistemul și de ultima pâlpâire a revelației utopice și transformându-l într-un totalitarism vulgar și atotcuprinzător (deci, peste orice formă de totalitarism, inclusiv cel fascist). E drept că el a murdărit utopia și, de aceea, mulți oameni au ajuns să o confunde cu comunismul. Dar ce legătură poate fi între Thomas Morus și Lenin sau între Saint Simon și Stalin?
Este steril să combați utopia ori să o pui sub semnul întrebării, pentru că utopia nu vrea, nu cere, nu incomodează cu nimic, pentru simplul motiv că nu are realitate; ea este altceva decât realitatea (sau dacă vrei realitatea momentană). La fel cum este imoral să o negi ori să o combați. Nu poți spune pur și simplu, ceea ce spui tu este o utopie, în sensul că este o prostie sau un lucru imposibil! Nu poți crede, după atâtea experiențe cognitive păstrate încă în memoria umanității actuale, că există sau că este posibilă o singură realitate, că există ceea ce există și gata. Să ne amintim tautologia absolută pusă în gura ”marelui filosof bulgar Stoian Stoianov”: ”ceea ce este este, ceea ce nu este nu este; asta este!”. În plus, utopia nu poate fi realizată, nu poate fi trecută în realitate, nu poate fi clamată de nici un voluntarism, pentru că ea nu poate fi decât o altă față a omului, ieșirea lui din istorie, sau cum s-a zis, din imperiul necesității, de fapt din imperiul unei realități străine și alienante. De aceea ea nu poate muri pentru că nu s-a născut încă…
Ideologia n-a murit, au murit însă marile ideologii politice. În fond ideologia este o sinteză a cunoașterii momentane, un fel de aproximare cognitivă a totalității pentru că oamenii vor să știe înainte de a cunoaște, vor să înțeleagă înainte de a cuprinde toate semnificațiile posibile ale unui fapt. Dacă cunoașterea este, în mod obiectiv, un continuum infinit, conștiința vrea sisteme de referință imediate pentru a putea să păstreze echilibrul între cunoscut și necunoscut, între cognoscibil și noncognoscibil, adică pentru a putea genera viața subiectului. Asemenea sisteme sunt ideologiile și ele servesc subiectul în toate domeniile.
În plan politic însă, după experiențele devastatoare ale secolului XX (comunismul și fascismul înainte de toate), chiar și ideea de… ideologie politică a devenit ridicolă. Pragmatismul nu este o ideologie, ci un substitut, pragmatismul nu rezolvă nici o problemă, el pur și simplu o gestionează, pragmatismul ia realitatea așa cum este și caută un drum pe care subiectul să întâmpine cele mai mici și mai puține riscuri. S-ar putea spune că pragmatismul este o ideologie de așteptare.
Arhiva rubricii Al treilea ochi de Nicolae Lotreanu
Arhiva rubricii Receptare și comunicare de Nicolae Lotreanu
Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu
