”Vânduta” de Ani Bradea

629
ani bradea vanduta obicei arhaic la sat leviathan.ro

logo rubrica ierburi dulci pajisti amare ani bradea leviathan. roPoate că, dintre toate poveștile auzite în copilărie, cel mai mult m-a intrigat aceea care făcea referire la vânzarea mea! ”Tu nu mai ești a mea, te-am vândut! Asta e!” – spunea tata atunci când dorea, cu orice preț, să mă necăjească. Și chiar îi reușea asta, cu toate că el făcea afirmația în glumă, și cu mare drag, amintindu-și de ceea ce se întâmplase cu ani în urmă. Cum au stat cu adevărat lucrurile, tot Maica, draga de ea, m-a lămurit, oarecum supărată că nu a putut să mă cumpere!…

Înainte de mine, părinții mei au mai avut un băiat, care a murit, inexplicabil, la naștere. Chiar dacă fusese un copil sănătos, cu o greutate normală, urmare a unei sarcini obișnuite și care a fost dusă cu bine până la capăt. Tata a suferit mult, chiar mai mult decât mama. Iubea copiii, îl dorise foarte tare pe cel care nu supraviețuise nici măcar o zi lumii acesteia, și-i era teamă să nu se mai întâmple vreo nenorocire și la următorul. Am venit eu, cu mare greutate, supunându-mi mama la chinuri cumplite. Am fost aproape sufocată la naștere și nu am putut respira, câteva săptămâni bune, în afara incubatorului. Apoi totul a intrat în normal. Până într-o zi când – trecuseră câteva luni de când mă aduseseră acasă, în Submarginea – am început să plâng din senin. Și am plâns, ceasuri întregi, fără să mă opresc, oricâte încercări disperate a făcut mama, până când m-am înnegrit toată și atunci, speriată, ea a ieșit cu mine în brațe, afară. Aerul rece al toamnei, probabil, a întrerupt plânsul meu. A doua zi, însă, povestea s-a repetat. Părinții m-au dus degrabă la doctor. La o primă evaluare, doctorul a constatat că… nu am nimic! Totul era în regulă! Dar, o dată întoarsă acasă, am început din nou să plâng, până la sufocare. Zi de zi se întâmpla la fel, mă opream din plâns doar după ce mă scoteau afară, în aer liber. Au fost consultați mai mulți doctori, s-au făcut seturi de analize, investigații… De fiecare dată, răspunsul era același: copilul este sănătos! Îmi înnebunisem de tot părinții, care nu știau ce să mai facă, tata vedea deja, cu groază, repetându-se scenariul întâiului născut. Într-o zi, o bătrână din sat a oprit-o pe bunica mea, mama mamei mele, pe cărare, venind de la pâine, întrebând-o de ce nu mă cumpără ea, că doar a avut noroc la fete (bunica născuse două fete). Era dovada că tot satul era la curent cu plânsul meu neobișnuit. Așa că bunica a venit direct la casa noastră și i-a vorbit mamei despre ”tranzacție”. Tata a fost oarecum afectat de această soluție, chiar dacă totul ținea de simbolistică, de obicei, și, cu lacrimi în ochi, m-a dat bunicii, pe fereastră, în schimbul a cinci lei. Așa stabilise el ”prețul”, fără să se gândească, suma oricum nu conta, numai că bunica își cheltuise banii la Alimentara și nu mai avea în buzunar decât trei lei. Până în ziua de azi i-a rămas datoare tatii cu doi lei! Maica (ea nu născuse decât băieți, așa că nu se știa dacă ar fi avut noroc și la fete, motiv pentru care nu m-a putut cumpăra) îmi povestea amuzată toate acestea, dar eu făceam ochii mari, de câte ori îi tot ceream detalii în poveste, și nu-mi putea intra nicicum în cap faptul că ai mei mă vânduseră! După ce m-a cumpărat, bunica m-a dus la casa ei de la marginea pădurii, unde m-a îngrijit vreo două-trei luni. Sigur că mama și tata veneau zilnic acolo, dar abia după această perioadă au putut să mă readucă, nu fără temeri, acasă. Din fericire, totul a fost bine. Printr-o minune mă vindecasem, nu mai plângeam și, de la acel incident, în toată copilăria mea nu am mai avut niciun fel de probleme ciudate.

Atunci când vârsta m-a făcut mai înțelegătoare, am întrebat-o pe Maica despre acest obicei. Mi-a spus că în Submarginea exista credința aceasta, potrivit căreia copiii blestemați ori bolnavi, cărora nu li se găsea leacul, puteau fi salvați dacă erau vânduți unor oameni care au avut noroc la copii, altfel existând riscul ca aceștia să moară. Târgul efectiv trebuia făcut, neapărat, pe fereastră. Cumpărătorul stătea afară, iar din casă părintele îi dădea acestuia copilul prin fereastra deschisă. De ce era acesta un detaliu obligatoriu al ritualului, Maica nu a știut să-mi spună. Așa pomenise ea, zicea, din bătrâni. Mai era o soluție, în asemenea cazuri. Și anume ca numele (de fapt prenumele) copilului să fie schimbat cu cel al unei jivine, de care să-i fie teamă bolii, în cazul băieților, Lupu sau Ursu fiind nume noi destul de frecvente. Aveam un vecin, cu vreo doi ani mai mare decât mine, pe care-l chema Ursu. Maica mi-a confirmat: da, Ursu fusese grav bolnav pe la vârsta de un an, doctoriile nu dădeau rezultate și atunci mama lui a luat hotărârea să-i schimbe numele din Marius în Ursu. Toată lumea îi spunea Ursu, și așa i-au zis, cei din sat, pentru totdeauna. Desigur, numele nu-i fusese schimbat și în acte, dar asta nu a mai contat, boala, speriată, a fugit din trupul copilului, întărit de puterea noului nume.

Obiceiul vândutului pe fereastră, al copilului bolnav care nu mai poate fi altfel salvat, îl întâlnim și în literatura noastră, dovadă a tradiției sale arhaice. Sadoveanu îl amintește în ”Baltagul”, unde cele două variante aflate de mine în Submarginea sunt contopite într-una singură. Numele adevărat al lui Nechifor Lipan fusese Gheorghiță (cum își botează Vitoria copilul, știind povestea bărbatului ei), dar boala de la vârsta de patru ani o silește pe maică-sa să-l vândă, pe fereastră, unei țigănci, care-i schimbă numele: ”Gheorghiţă era numele care plăcuse Vitoriei, căci era numele adevărat şi tainic al lui Nechifor Lipan. Acest nume i-l rostiseră preotul şi nănaşii la sfântul botez, când îl luminaseră cu agheazmă şi cu mir întru credinţa cea adevărată, însă într-al patrulea an al vieţii se bolnăvise de hidropică şi atâta slăbise încât au fost poftiţi preoţi de i-au făcut sfintele masle. Atuncea, după masle, a venit şi ţiganca cea bătrână a lui Lazăr Cobzaru şi maică-sa i l-a vândut pe fereastră luând preţ pentru el un bănuţ de aramă. Primindu-l de la mama lui, Cobzăriţa i-a suflat pe frunte descântând şi i-a schimbat numele, ca să nu-l mai cunoască bolile şi moartea. De-atuncea i-a rămas numele Nechifor; dar când n-o auzea nimeni şi erau singuri, Vitoria îi zicea, cu anumit glas, tot Gheorghiţă.”

Dacă la toate acestea adaug și înțelegerea pe care o dau ferestrei Jean Chevalier și Alain Gheerbrant în ”Dicționar de simboluri” (”deschidere spre aer și lumină, simbolizează receptivitatea; dacă fereastra este rotundă, este vorba de o receptivitate asemănătoare celei a ochiului și a conștiinței; dacă este pătrată, se referă la receptivitatea terestră în opoziție cu aportul cerului”), încetării plânsului meu, din primele luni de viață, atunci când eram scoasă afară, parcă m-aș încumeta să-i găsesc interpretări.

Vezi arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.