”Virilitatea clasei muncitoare” de Nicolae Lotreanu

69
clasa muncitoare eseu nicolae lotreanu

logo al treilea ochiLa începutul anilor ’80, cunoscutul sociolog francez Pierre Bourdieu surprinsese media franceză cu un nou concept, virilitatea clasei muncitoare. Unii l-au suspectat de încercarea de a întări ouvrierismul. Nu ştiu dacă măcar vreunul dintre specialiştii în ştiinţele sociale, care tentează contribuţii teoretice originale, a scăpat de procese de intenţie ideologică, pe care mai ales jurnaliştii le intentează cu cea mai mare uşurinţă. De altfel, faptul nu are mare importanţă – orice îndeletnicire umană are riscurile ei.

Importantă este însă ideea, nu… trandafirul. Pentru Bourdieu, virilitatea este complexul unei clase pentru care forţa fizică este preponderentă, dar care se găseşte mereu într-o stare de dominaţie, este o reacţie, o identitate culturală. Oricui, dacă cunoaşte mediul muncitoresc, îi este uşor să  producă  argumente: gestul, cel mai intim poate, de prietenie al unui muncitor este să te atragă într-o întrecere fizică: un scanderbeg, o strângere puternică de mână, chiar cu riscul strivirii degetelor, o îmbrăţişare vecină cu sufocarea… În plus, sporturile preferate de muncitori sunt boxul, luptele, popicele, belota; probele pentru un ucenic sunt variaţii pe aceeaşi temă: construirea unei piese numai din pilă, strângerea unei piuliţe, desfacerea unei menghine ruginite etc.

Muncitorul întâmpină cu circumspecţie orice vorbire complicată sau subtilă şi sare mereu în apărarea celui mai slab. ”Noi muncim, nu gândim” nu este o lozincă atât de agresivă cum se crede, pentru că un muncitor exprimă ceea ce simte şi nu despică firul în patru. Sprijinul demonstrativ pentru fragilul nostru guvern provizoriu din 1990 a fost determinat de această reacţie tipică şi nu de opţiuni ideologice. Pentru el, comunismul a devenit un simplu cuvânt, iar cei care i-au cântat la fereastră serenade anticomuniste, erau doar vagabonzi. Glumele lor sunt dure, bancurile lor ”fizice” sunt contondente. Te lovesc rău, dar fără răutate.

Ieşirea în stradă a muncitorilor a fost decisivă în decembrie 1989, noul guvern era expresia speranţei lor de mai bine şi deodată ei îl văd la televizor încolţit de o opoziţie agresivă de care nu mai auziseră până atunci. Gestul lor firesc a fost să-i sară în ajutor. Ostentativi, în salopete şi murdari. Oferindu-şi spectacolul unei bărbăţii ignorate. Curând însă, au intrat la bănuială şi atunci s-a produs explozia sindicală. Lipsiţi de experienţă şi încrezători, au devenit rapid victimele unor lideri demagogi, iar elanul lor sindical avea să scadă rapid.

Astăzi sunt decepţionaţi şi neîncrezători. Din avanscena vieţii politice au plonjat în umbră, prinşi în plasa unor negocieri agasante şi mercantile, cu un salariu care li se topeşte în palmă, cu veleitari politici în loc de lideri, cu promisiuni neacoperite şi cu patroni capricioşi. Se simt trădaţi de o amantă plină de ifose şi mai mult decât năzuroasă. Or, muncitorului nu-i plac fiţele.

După ce au simţit o clipă gustul paradisului, muncitorii s-au retras în lumea lor, drămuindu-şi forţa şi socotindu-şi problemele. Nu au încredere în partide, chiar dacă liderii lor îşi caută debuşee politice, nu mai ştiu cu cine să voteze, nu-i mai animă câtuşi de puţin reacţia echivocă a unor socialişti de buzunar şi se uită la televizor unde abundă filmele agresive şi vulgare. Îşi oferă o pauză de circ. Toate astea după o vară când, aşa cum au putut, au petrecut câteva zile la mare, oferindu-şi, după câţiva ani, o iluzie de egalitate cu câştigătorii cursei democratice.

În 22 decembrie 1989, prin mulţimea din faţa Televiziunii inşi bine îmbrăcaţi încercau să-şi facă loc ca să ajungă, într-un fel sau altul, în faţa camerelor. Mulţimea, dominată de muncitori, îi împingea ostentativ spre curtea Televiziunii. N-am să uit niciodată privirile celor care, cu o amabilitate ironică, le făceau loc, îmbrâncindu-i totodată cu blândeţe. Erau totodată îngăduitoare şi sceptice, curioase şi dispreţuitoare.

Să fi văzut acei ochi, încă de atunci, că nu sunt decât circari de două parale?

Arhiva rubricii Al treilea ochi de Nicolae Lotreanu

Arhiva rubricii Receptare și comunicare de Nicolae Lotreanu

Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.