Primăvara are foarte mulţi vestitori pe care îi ştim bine cu toţii, vestitori care ne anunţă că primăvara e gata să ne îmbrăţişeze cu căldura şi miresmele ei. Totul în natură reînvie sau se naşte o nouă viaţă, un alt început.
Tare mult mi-aş dori să vă descriu aceste minunate momente ale primăverii, dar asta ar însemna să vă scriu un roman şi mă voi îndepărta de povestea mea de azi.
Tot un fel de vestitor al primăverii este şi zmeul de hârtie pe care îl înălţam cel mai mult în perioada de început a primăverii când vântul călduţ ne mângâia obrajii cu lumina tandră a razelor de soare. Nu ştiu de ce, dar în restul anului rar mai înălţam câte un zmeu. Primăvara, pregătirea pentru înălţarea unui zmeu era o treabă foarte serioasă.
Cel mai priceput la construit zmee era un băiat mai mare ca mine, Radu îl chema, dar eu l-am botezat Trompetă, pentru că avea un cap ţuguiat în față, ca o trompetă. Culmea e că fratele lui mai mic, Nicu, avea capul ţuguiat în sus şi-i spuneam Ţugui.
Radu şi Nicu locuiau pe următoarea stradă şi în gaşca lor de băieţi de pe acea stradă, Radu era şef.
E drept că era şi mai mare, dar şi foarte priceput la toate. Meşterea din te miri ce un arc, o arbaletă din lemn, o bărcuţă sau un vaporaş pe care îl lansa în şanţurile pline cu apă, după câte-o ploaie mai zdravănă. Toţi copiii din acea zonă a cartierului îl apreciam şi-l respectam.
Într-o zi, pe la prânz, când mă întoarcem de la Oraca, o pădurice cu salcâmi, cu oile de la păscut, îl văd pe Trompetă împreună cu câţiva prieteni încercând să înalţe un zmeu mare, mai mare ca mine. Era potrivit, că tot bătea un vânticel de primăvară.
Am stat în loc, oile ştiau drumul şi singure, ca să casc gura la spectacolul oferit gratis. Trompetă şi-a pregătit „eroul” pentru zbor şi ajutat de un prieten a lansat zmeul spre cer.
Ce magnific era! Zmeul se legăna dus de vânt, când la stânga, când la dreapta, când în sus, când în jos, planând cu nişte vârtejuri uimitoare. Frumos tare, dragii mei!
Trompetă conducea virajele şi pilota zborul cu mare măiestrie. La un moment dat, Trompetă a vrut să trimită o „scrisorică” zmeului. Adică, găurea o hârtie cam cât o palmă şi băga sfoara, cu care se conducea zmeul, pe acea găurică, iar vântul ducea hârtia zbârnâind direct la zmeu.
Ca să facă asta, a trebuit să-i dea lui Ţugui să ţină un pic sfoara.
N-a mai apucat să trimită „scrisorica”. Zmeul, puternic, împins de vânt, a smuls sfoara din mâinile lui Ţugui şi zmeul dus a fost. S-a oprit, în căderea lui, drept în vârful crengilor salcâmilor din păduricea Oraca. Nu avea cum să-l mai recupereze. Dacă trăgea de sfoară mai tare îl rupea, aşa că Trompetă a rupt sfoara şi a plecat spre casă. Sigur mergea să facă altul.
Ei, şi atunci, curiozitatea mea a devenit de nestăpânit. Voiam să văd şi eu cum construieşte un zmeu. Dar cum?
Când am ajuns acasă, i-am povestit Zburlitei despre întâmplarea cu zmeul lui Trompetă şi că tare mult voiam să învăţ să fac şi eu un zmeu aşa cum îl face Trompetă, dar nu ştiam cum.
‒ Du-te şi întreabă-l, mă sfătui Zburlita.
‒ Nu prea am curaj, Zburlito. El e mai mare ca mine şi mi-e teamă să nu se supere.
‒ Hai cu mine!, m-a îndemnat Zburlita şi m-a luat de mână.
Pe drum spre casa unde locuia Trompetă, i-am spus Zburlitei că eu cred că el făcea un alt zmeu, sigur asta, pentru că e insistent să ducă treaba la bun sfârşit.
Zburlita nu a bătut la poarta lui Trompetă, ci alături, la o bună prietenă de-a ei, Narcisa. Eu îi spuneam Pistruiata pentru că era plină de pistrui. Şi pe mâini avea.
‒ Narcisooo!, strigă tare Zburlita aşa cum face mereu când bate la o poartă.
Toată strada ştia că Zburlita caută pe cineva şi toţi câinii de prin împrejurimi lătrau la strigătul ei.
Aşa s-a întâmplat şi acum. Unii vecini au scos capetele pe la porţi.
N-a ieşit Pistruiata, ci tatăl ei.
‒ Ce vrei, Eleny? Narcisa e pedepsită şi nu o las la joacă.
‒ Nu am venit să ne jucăm. Licuţă vrea să înveţe de la Radu cum se face un zmeu şi voiam să ne urcăm pe casă să ne uităm în curtea lui pentru că el acuma face un zmeu.
‒ Nu degeaba te porecleşte Zburlita. Cum să te urci pe casă, fato? Să cădeţi, Doamne fereşte!, să vă rupeţi gâturile? De ce nu mergeţi la Radu să vă arate?
‒ Nu prea avem curaj. El e mai mare şi…
‒ Asta-i bună. Nu ştiu. Faceţi cum vreţi. Eu am treabă.
‒ Matale nu ştii să ne arăţi?, insistă Zburlita.
‒ Hai, la căşile voastre! Nu stau eu acuma de chestii copchilăreşti, se răsti tatăl Pistruatei la noi şi intră în curte trântind poarta.
Latratul câinilor dar şi vocea ridicată a tatălui prietenei Zburlitei l-a făcut curios pe Trompetă şi a ieşit la stradă. Ţugui, după el.
‒ Ce cauţi p’aici, Lipovene?, m-am trezit strigat de Trompetă.
Mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus, dar nu imediat şi nu de ce am venit.
‒ Ăăă… Am venit cu Zburlita să ne jucăm cu Narcisa şi… nu o lasă tatăl ei şi…
‒ Am venit ca să înveţe şi Licuţă cum se face un zmeu, a răspuns scurt Zburlita.
‒ Păi şi ce căutaţi la poarta Narcisei? Veniţi la mine să vă arăt, tocmai făceam un zmeu. Hai, măi Lipovene! Ştiu că mă porecleşti Trompetă şi pe frate-miu Ţugui, dar nu ne supărăm. Tu nu eşti un lipovean?
Mai târziu, aveam să aflu că cele două familii se certau mereu. În curtea lui Trompetă era un nuc mare şi o creangă groasă dădea în curtea familiei Pistruiatei. De aici ceartă mereu când nucul dădea rod. Adevărul era că tatăl Pistruiatei era invidios pe Trompetă pentru că se pricepea la toate, ba şi la reparaţii prin gospodărie. Asta era râca, nu nucul.
Trompetă mi-a arătat cam cum se face un zmeu şi bucuros mi-ar fi dat materiale să fac şi eu, dar nu mai avea. Dar avea un şerbet delicios cu care ne-a servit pe o băncuţă, sub nucul cu pricina.
Până acasă, pe drum, luat cu Zburlita la joacă am cam uitat exact cum se face un zmeu. Cred că de la şerbet mi se trage uitarea.
Când am ajuns pe strada noastră, Tatalai înălţa un turcafleţ, un fel de pui de zmeu mai simplu. Ne-am făcut că nu-l vedem şi ne-am apucat de făcut zmeul.
Hârtie am găsit, stinghii, un fel de scândurele subţiri, am rupt din gard, cârpă pentru coada zmeului a adus Zburlita dintr-o perdea a mamei ei, iar lipici am făcut din apă şi făină.
Toată curtea era numai făină, iar Zburlita avea cocă peste tot, până şi-n păr.
La montat zmeul au fost probleme. Nu mai ştiam unde să-i punem coada şi unde să-i punem zbârnâitoarea, hârtiuţa care se pune la cap ca să bâzâie la vânt.
Din cauza nepriceperii, stinghiile se dezlipeau şi se rupea hârtia. Şi iar le lipeam.
Ufff! M-am dat bătut. Zburlita mă privea inocentă cu capul într-o parte.
‒ Lasă, Licuţă! O să mai încercăm şi altădată să facem un zmeu. Acuma, tu eşti zmeul meu.
Şi m-a sărutat gingaş, iar eu i-am dezlipit coca din păr.
Am ieşit pe stradă să ne jucăm cu turcafleţul lui Tatalai. C-aşa e în copilărie.
Nu a fost o poveste extraordinară. Extraordinare sunt clipele din copilăria noastră pe care, atunci, nu aveam cum să ştim că ne vor marca toată viaţa. Chiar şi de la un zmeu nereuşit.
Mai ales!
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
