„Mușcata” de Cornelia Bartels

55
cornelia bartels muscata decupaje

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsÎmi plac și mi-au plăcut întotdeauna poveștile cu flori, întâmplările legate de plante, copaci, semințe de flori. Trebuie să mărturisesc însă, încă de la început, izvorul acestei bucurii pe care am păstrat-o mereu în sufletul meu. Așadar, pionier fiind, mi-am dorit foarte mult să fiu și eu prezentă la activitățile organizate la Palatul Pionierilor din Cotroceni. Erau singurele activități pionierești care mă atrăgeau, așa că m-am dus să mă înscriu la o secție oarecare. Mă gândeam la un grup de teatru, de balet, dar cum sportul nu mă atrăgea deloc, căutam ceva ce mi s-ar fi potrivit. Muzica mă atrăgea foarte mult, să învăț să cânt la un instrument, mai ales la pian, îmi doream să cânt, cu toate că nu aveam ureche muzicală, dar să cânt și, mai ales, corurile mă atrăgeau. Toți copiii adunați la un loc, care-și dădeau drumul glasurilor într-o frenezie generală, mă fascinau. Dar nu a fost să fie așa cum îmi doream. Nicăieri nu am găsit locuri libere. Nici măcar la grupul micilor pictori, la balet sau dansuri populare. Toate erau asaltate de copiii mai talentați decât mine. Singurul loc liber a fost la grupa micilor botaniști care-și ocupau timpul petrecut acolo în serele din jur și, uneori, la Grădina Botanică de vizavi. Mi-am semnat adeziunea imediat și de atunci am luat cunoștință cu lumea butașilor, a rădăcinilor și altoirilor. Și-acum mai port în nări mirosul pământului reavăn pe care îl răscoleam cu mâinile mele nerăbdătoare să mai sădesc o nouă plantă. Și acum mă emoționează căldura serelor, adevărate grădini cu flori. Îmi plac mai puțin buchetele cu flori rupte sau tăiate, în schimb o floare într-un ghiveci îmi face o mai mare bucurie. Am aflat multe secrete din lumea plantelor alături de instructor și de grădinari și niciodată nu mi-a părut rău că am ajuns acolo, la secția micuților botaniști de la Palatul Pionierilor din Cotroceni.

Cu timpul am fost pasionată și de semnificația florilor, am răsfoit mai multe dicționare despre semnificația și limbajul florilor. Teribil de interesant. Fascinantă lumea florilor, a naturii pe care o cunoaștem atât de puțin, din păcate…

Urmăresc iarba din curtea blocului. Este verde și strălucește în bătaia soarelui. De câteva zile s-a deschis un mic șantier în curte, au venit meșterii cu țevi și cabluri noi care să le înlocuiască pe cele vechi. Toate aceste obiecte lungi, grele, au fost așezate unele lângă altele pe firul ierbii verde, fragil, acoperindu-l, copleșindu-l sub greutatea lor. Mi-a fost milă de bietul firicel de iarbă acoperit și strivit fără milă și număram zilele în speranța că totul se va sfârși curând. Dar nu a fost să fie așa cum speram eu, căci peste două-trei zile de primăvară grăbită au venit, peste noapte, geruri grele și chiar zăpadă care a durat aproape o săptămână. Iarnă grea și neașteptată. Ceva neobișnuit pe la noi. Totul s-a oprit într-o nemișcare înghețată la minus 16 grade. Niciun picior de muncitor prin curte. În tot acest timp iarba a rămas acoperită nu numai de zăpada rece și grea, ci și de greutatea țevilor de metal, respirând cu greu spre a supraviețui. Totul a venit peste noapte, neașteptat, fără să fiu pregătită să-mi salvez de la îngheț florile de pe balcon. Printre ele aveam două ghivece cu mușcate roșii care mi-au înflorit toată vara, toamna și chiar acum în februarie mai aveau flori mușcatele mele. Eram foarte mândră de ele. Mă bucuram de fiecare dată când vedeam roșul florilor ce zâmbeau la soare în ghivecele de pe balcon. Îmi aminteam mereu de pervazurile caselor de la țară, din România, care erau împodobite cu asemenea mușcate roșii. Florile erau ca niște inimi scoase la soare care își dezvăluiau iubirea, căci florile iubesc, simt. Și mușcatele mele erau salvate de mine de un an de zile și-acum își arătau recunoștința. Se înfiripase între noi o comunicare permanentă care ne făcea bine. M-am bucurat tare mult că le-am putut salva și ele își arătau bucuria înflorind mereu și mereu. Tot anul. Când le-am găsit pe jos, cu un an în urmă, pe iarba din curte, sub balconul unui vecin care-și aruncă florile în fiecare toamnă, curățind balconul, le-am luat cu mine, grăbită să le pun în apă, să nu moară. Erau două ramuri verzi, rupte de căzătura din balconul de la etajul doi… Frunzele încă mai erau verzi și cărnoase, așa că le-am pus în apă, așa cum am învățat ca mic pionier botanist și am așteptat să dea rădăcini… Era în toamna anului trecut. Le urmăream cu îngrijorare și-mi doream să nu moară peste iarnă și să mai aibă curajul de-a aștepta și întâmpina primăvara. Și, într-adevăr, după câteva luni de așteptare, crenguțele și-au arătat, spre marea mea bucurie, câteva rădăcini albe, firave. Le-am salvat. Nu știam încă ce culoare vor avea florile, dar știam că odată puse în pământ vor crește și vor înflori. Au crescut cu adevărat și mi-au dăruit cele mai frumoase flori roșii. Erau două mușcate surori de o mare frumusețe cu care m-am mândrit o vară întreagă, o toamnă și-o iarnă până în noaptea aceea geroasă de mijloc de februarie care a trecut peste noi. Aveau încă flori când le-am luat în casă, erau încă vii sau așa îmi închipuiam eu, dar gerul și-a înfipt colții neiertători în frunzele și în tulpina lor omorându-le. Știam de la mama că mușcatele trebuie luate iarna de afară și aduse în casă, apoi primăvara, puțin îngălbenite, erau readuse în pervazul ferestrelor. Își reveneau încet, încet la lumina soarelui și la căldura primăverii. Mușcatele mele înflorite nu și-au mai revenit. Au murit una după alta în căldura camerei. Mai întâi au căzut frunzele, apoi florile și nu au mai rămas decât două tulpini înnegrite… E dureros să le vezi cum se duc și te părăsesc, și tu nu mai poți face nimic. Eram prietene. Eram ca două, trei surori care au crescut împreună. M-am simțit vinovată. Mi-am cerut iertare. O durere adâncă m-a însoțit până în clipa în care le-am adus din nou la lumina de-afară, pe balcon, sub ocrotirea soarelui prieten sperând într-o minune. Încă mai cred în această minune. Nu am pierdut-o definitiv. Nu se știe niciodată. E foarte greu să pierzi ceva drag, chiar și o floare, chiar și o mușcată și să te simți vinovat că nu ai făcut la timp ceea ce trebuia să faci. De-acum înainte voi face așa cum a făcut și mama, și bunica… pentru a salva mușcatele de îngheț și să nu moară.

Primăvara asta își face cu greu loc și în etape. Când este foarte cald, când din nou frig și vând, și ploaie cu grindină. Vremea a devenit capricioasă. Numai ghioceii și brândușele nu se lasă impresionate și înfloresc grăbit, ascunzându-și căpșoarele de flori în zăpada încă netopită. Și copacii încă goi își leagănă crengile la fiecare bătaie a vântului și așteaptă demn să-nmugurească. Ici și acolo, au apărut mâțișorii pufoși și ei pregătiți de primăvară. Narcisele îngălbenesc colțurile grădinilor și se întrec să înflorească alături de ghioceii și brândușele deja obosite. Sunt primele semne ale primăverii care se strecoară și ea obosită după o iarnă atât de lungă și de rece.

Chiar și muncitorii au revenit în curtea din jurul micului bloc și au terminat șantierul, și au acoperit găurile săpate adânc în pământ. Au dispărut și țevile grele de metal, așezate fără milă pe firul firav al ierbii. Locurile au rămas marcate de suferința firului de iarbă. Nu mai e verde, este îngălbenit și strivit. Ca și mușcatele pe care mama le scotea primăvara din pivnița ocrotitoare, dar întunecoasă a casei, la soare, în grădină.

Acum e soare de câteva zile și privesc iarba din nou. Și-a revenit. Printre firele de iarbă a apărut și un mușchi, tot verde, dar dens și pufos. Ceva nou. Printre firele de iarbă firave el pare ocrotitor. „Mușchiul este simbolul dragostei materne fiindcă, la fel ca aceasta, bucură sufletul atunci când iarna potrivnică ne copleșește și prietenii de peste vară ne-au părăsit” (Henrietta Dumsut, Limbajul florilor).

Dimpreună cu mușchiul verde, moale, iarba a căpătat iar culoarea ei verde, strălucitoare, spălată de ploile fugare de peste noapte. E un exemplu de viață pe care îl înțeleg și pe care încerc să mi-l însușesc. Aidoma firului de iarbă, am rezistat și eu de-a lungul anilor unor greutăți care m-au acoperit, m-au ținut sub greutatea lor implacabilă, dar nu m-au omorât. Aidoma firului de iarbă am reînviat de fiecare dată la prima rază de soare și cer senin. Dacă simți că-ți pierzi pământul de sub picioare, agață-te de cer, am citit undeva. Bun sfat. O fac cu plăcere aidoma copacilor care-și ridică crengile dezgolite la cer, ca o rugăciune în căutarea puterii de-a reînfrunzi.

Dar mă întreb, oare mușcata mea își va regăsi puterea de a căpăta rădăcini și reînfrunzi? Mușcata, într-un dicționar al florilor, înseamnă prietenie, preferință, melancolie, nebunie…

Nebunia de a reînvia…

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021 – click aici.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.