”Yehoshua Sobol – două piese” de Gheorghe Miletineanu

359
Imagine din spectacolul ”Un sătuc” de Yehoshua Sobol, Teatrul Cameri din Tel Aviv
Imagine din spectacolul ”Un sătuc” de Yehoshua Sobol, Teatrul Cameri din Tel Aviv

cronica de teatru logo leviathanNu pot să nu-l numesc pe Yehoshua Sobol printre dramaturgii marcanți ai Israelului, cu tot ce deosebește biografia lui artistică de biografiile artistice ale confraților săi.

Sobol, care s-a născut în 1939 în Israel, a studiat la Sorbona și a absolvit ca filozof, a debutat ca dramaturg în 1971 la Teatrul din Haifa, iar între 1984 și 1988 a lucrat acolo ca dramaturg și ca asistent de regie. În 1987, piesa lui ”Sindromul Ierusalim” dădea expresie teatrală fenomenului care face ca, ajunși la Ierusalim, oameni foarte diferiți să contracteze pe neașteptate crize de misticism și de isterie religioasă; piesa a dezlănțuit un veritabil scandal, în urma căruia Sobol a trebuit să-și dea, în 1988, demisia din postul de director artistic. Ulterior, mai multe dintre piesele dramaturgului au avut premiera mondială în Europa, poate pentru că în Israel nu toată lumea apreciază vederile lui consecvent de stânga: ”Alef beit” la Dortmund (1991), ”Absolut de acord” – la Mannheim (1994), ”Schneider și Schuster” la Basel (1994), ”Guvernatorul Poloniei” – la Viena (1995), ”Alma” – la Viena (1996), ”Sunați de două ori” – la Oslo (1996) etc.

Yehoshua Sobol
Yehoshua Sobol

Dintre scrierile lui Sobol, ”Noaptea de douăzeci” a dobândit deja statut de piesă clasică a dramaturgiei israeliene. Jucată pentru prima oară în 1976 la Teatrul din Haifa, piesa a fost pusă în scenă la Teatrul Habima în 1990, iar în 2016 din nou la Haifa. Piesa reconstituie o furtunoasă dezbatere nocturnă pe teme politice și morale între membrii unui grup făcând parte din al treilea val de imigrație în Palestina, val care a avut loc între 1919 și 1924 și care cuprindea numeroși foști membri ai Mișcării de tineret și ai mișcării Hashomer hatzair, animate, printre altele, de idealul contopirii omului cu natura.

În 1982, Sobol a scris o altă lucrare clasică al dramaturgiei israeliene – ”Ultima noapte a lui Otto Weininger” (piesa e cunoscută și sub titlul ”Suflet de evreu”), în care evocă ideile și destinul filozofului austriac, evreu trecut la protestantism, acuzat de antisemitism, care a publicat lucrarea ”Sex și caracter și s-a sinucis la vârsta de 23 de ani. Cartea lui Weininger a exercitat influență asupra filozofului Ludwig Wittgenstein și asupra lui August Strindberg. În 1983, piesa aceasta, montată la Teatrul din Haifa, a fost invitată la Festivalul de la Edinburgh.

În 1984, Sobol a scris piesa ”Ghetto”, jucată și în România, la Teatrul Național din București, în 1993. În 1989, dramaturgul avea să-și completeze trilogia despre ghettoul din Vilna, trilogia pe care o deschide piesa ”Ghetto”, cu piesa ”Adam (prima punere în scenă la Teatrul Național Habima), iar, în 1991, cu piesa ”În beci”, a cărei premieră mondială a avut loc în Statele Unite.

Mai trebuie menționată, dintre scrierile importante, și de răsunet, ale dramaturgului, ”Palestinianca” (1985). Și nu mi se pare posibil să nu amintesc în acest context și frumoasa piesă a lui Sobol despre Spinoza, Solo, montată la Teatrul Național Habima în 1991.

O piesă, recentă, a lui Yehoshua Sobol, a fost jucată pentru prima oară în decembrie 2017, într-una din sălile mici ale Teatrului Cameri, în cadrul celui de al zecelea Festival internațional de teatru al Teatrului Cameri. Piesa nu figurează (deocamdată) în nici una din acele liste de opere ale dramaturgului pe care le-am putut consulta. Statutul spectacolului e neobișnuit: în jumătatea de foaie care îi servește drept program de sală apar numele unui producător, și mulțumiri adresate Facultății de Teatru a Universității din Tel Aviv, ceea ce mă face să presupun că e vorba de o producție ”independentă” pe care Teatrul Cameri o găzduiește doar.

Nu vreau să mă rătăcesc aci în considerații sterile despre titlul acestei piese – e un cuvânt dintr-o pereche de adjective care sunt în ebraică omofone; unul dintre ele desemnează părinți care și-au pierdut un copil, celălalt adjectiv indică echivalența a două lucruri. Nu sunt sigur că mi se va accepta ca traducere a acestui titlu intenționat echivoc Părinți la fel de orfani

Despre ce e vorba în piesă? Două perechi se întâlnesc – o pereche de evrei care și-au pierdut fiul aflat ca soldat în teritorii (adică în teritoriile ocupate de Israel în urma Războiului de șase zile) și o pereche de arabi, care, tot în teritorii, și-au pierdut fetița în vârstă de 13 ani, împușcată de soldați evrei care au bănuit-o, fără nici un temei, că ar fi teroristă. În cuplul evreiesc soția e cea care ține ca întâlnirea să aibă loc; ea vrea să afle adevărul despre împrejurările în care i-a fost ucis fiul, soțul ei ar prefera să uite, fără să-și mai zgândăre rana care încă sângerează. În celălalt cuplu, soțul e de părere că o invitație trebuie onorată din partea oricui ar veni, pe când soția privește ideea întâlnirii cu ostilitate.

Cele două cupluri se întâlnesc totuși. Își înving reticențele. Își împărtășesc experiențele. Amândouă perechile trăiesc aceeași durere. Aceeași revoltă împotriva întocmirilor sângeroase ale lumii în care trăiesc. Ura sălbatică dintre oameni neomenoși este ceea ce le-a ucis copiii. Ultimele vorbe din piesă sunt ale soțului evreu: ”Săptămâna viitoare ne vedem la voi.”

Textul lui Sobol este, în esență, o tragedie poetică. El lunecă întruna între un plan absolut realist și un alt plan, care este cel al imaginii poetice pure; și planurile acestea se întrepătrund mereu. Tânărul regizor Alon Tiran – spre cinstea lui, trebuie spus – a găsit ”cheia” potrivită pentru punerea în scenă a acestei piese. El a plasat acțiunea piesei pe un pătrat delimitat pe podeaua sălii și a așezat publicul, pe câte două rânduri, pe cele patru laturi ale pătratului. Pe spațiul de joc, luminat de nouă becuri puternice, soția-gazdă împrăștie la începutul spectacolului țărână. Patru scaune se află la început grupate în centru, sunt apoi mutate în cele patru colțuri ale ”scenei”, către sfârșit mutate din nou în centru. Patru pahare și un clondir cu băutură, o cană cu pământ, o ramă de fotografie – asta e toată recuzita, care se află de la început și până la sfârșit pe ”scenă”, pe țărâna neagră. Costumele – exacte în caracterizarea celor patru eroi – sunt ale Ednei Sobol. Luminile (excelente – Iaakov Sliv) decupează din spațiul de joc pătrat o fâșie de jur împrejur, pe care se preumblă la începutul piesei cuplul de musafiri, iar apoi, când și când, câte unul sau câte două dintre personaje. Mizanscenele spectacolului sunt cvasiconvenționale, construite ca un desen grafic. Muzica (Ido Manor) susține discret atmosfera piesei, fără excesele atât de frecvente în montările din ziua de azi.

Iar jocul actorilor este de o intensitate constantă, răvășitoare, a emoțiilor, e dur, aprig, și evită pateticul melodramatic. Icho Avital, Suhel Haddad, Salwa Nakkara și Maia Rothschild sunt excepționali, fiecare în rolul lui.

Puține spectacole ca acest Părinți la fel de orfani se pot vedea în Tel Aviv; e substanțial, tulburător, acut sub raport politic și admirabil sub raport estetic.

Piesa Un sătuc a fost pusă în scenă pentru prima oară la Teatrul Ghesher, de către Evgheni Arie, în 1996. A fost un succes nemaipomenit.

Spectacolul a fost jucat de 469 de ori și a fost prezentat la nenumărate festivaluri internaționale de teatru, la Londra, la Berlin, la Roma, la Dublin și altele, și pretutindeni elogiat de critici. În 2013 spectacolul a fost reluat de către teatru. N-aș ști să spun dacă de atunci a fost jucat fără întrerupere sau nu. Eu am asistat la o reprezentație dedicată amintirii actorilor care au făcut parte din distribuția de la premiera absolută și care au trecut între timp în lumea celor drepți.

În 1996 critica israeliană a lăudat fără rezerve spectacolul, dar a găsit că piesa lui Sobol, cu toate calitățile ei, nu e suficient de substanțială, de consistentă. Ceea ce n-a împiedicat-o să primească un considerabil număr de diverse distincții. Opinia rezervată despre Un sătuc se cere, după mine, revizuită. Nu susțin că textul e fără cusur (sunt în el câteva lungimi), dar ”artiștii trebuie judecați potrivit legilor pe care ei înșiși și le-au impus”, acesta e un vechi principiu în critică.

Ce este piesa lui Sobol? Un mozaic de schițe dramatice, de ”clipe de viață” zugrăvind existența de zi cu zi a unui sătuc din Palestina, undeva în anii ’40, după sfârșitul celui de al doilea război mondial, și încă sub mandat britanic. Piesa e populată de tipurile caracteristice locului și timpului și fiecare dintre aceste tipuri are câte o istorioară a lui, fiecare dintre ele are câte ceva de spus – medicul satului, rabinul, învățătorul, un cuplu de agricultori, un arab care furnizează sătenilor îngrășăminte naturale și cu care sătenii se înțeleg de minune, o pereche de îndrăgostiți, o nevastă care-și înșeală bărbatul, un soț înșelat care, până la urmă, strânge cavalerește mâna amantului soției, o mamă care încearcă să-i fie prietenă fiicei ei, doi prizonieri italieni care se ciondănesc întruna, fiindcă unul e din nordul Italiei, iar celălalt din sudul Italiei, o fostă cântăreață de operă care s-a aciuit în sătuc, o refugiată din Europa și așa mai departe, și așa mai departe. Se muncește, se mănâncă, se bea. Se iubește. Se cântă. Se proiectează un film. Are loc o nuntă. Moare un tânăr înregimentat în organizația clandestină Haganah.

Pivotul acestei structuri dramatice foarte laxe este Iosi, tânărul care se recomandă ca fiind ”tembel” și care, în cele din urmă, devine gropar în sătucul lui – e de părere că ani buni sunt anii în care mor mai mulți și el are de lucru. Între nerozie și ingenuitate nu există o demarcație categorică, iar Iosi e un nătărău plin de candoare și plin de farmec. E copilăros. ”În vremea din urmă,” spune el, ”mi se întâmplă să sar, să dau nițel din picioare și zbor…”. În răstimpuri, el își pune chiar întrebări filozofice: ”Unde e mai ușor să ajungi, la mâine sau la ieri?”. Doi prieteni avea Iosi, capra Ditza și curcanul Indik. Căprița moare rezemată de umărul lui, iar curcanul, partizan al amorului liber, e jumulit și fript. Și Ditza, și Indik apar pe scenă, în rând cu ceilalți locuitori ai sătucului.

Câteva momente în viața acestuia sunt sfâșietor tragice, momentele cele mai numeroase sunt nespus de vesele. Sobol a pictat în piesa lui o atmosferă mai mult senină, de voie bună, de cântec, de joc, o atmosferă de început de lume, în care speranța unui viitor luminos e mai puternică decât grijile și necazurile prezentului și în care fantezia se împletește poetic cu realitățile cotidiene. Mi se pare nedrept ca dramaturgul să fi fost acuzat că Un sătuc nu e un text destul de substanțial, fiindcă textul e cât se poate de substanțial, dar e substanțial în felul lui. Și generează magie teatrală.

Pentru spectacolul de la Teatrul Ghesher, Alexandr Lisiansky a imaginat o construcție foarte impresionantă și foarte funcțională, fiindcă permite trecerea rapidă de la o scenuță la alta a textului atât de fragmentar al piesei: înecat între ierburi, se află un inel care se rotește când într-un sens, când în sensul opus, și aduce mereu pe câte cineva în prim-plan; uneori o cortină roșie sau un ecran alb ascund partea din spate a inelului și permit apariția neașteptată a cuiva sau a ceva ce înainte nu s-a putut vedea; pe inel ”circulă” când o bicicletă, când o motocicletă, uneori ”circulă” și un adorabil măgăruș de butaforie, în mărime naturală; în stânga inelului e o oglindă mare în ramă de lemn sculptată, în dreapta e un dulap de sufragerie ca pe vremuri, cu veselă; în sătuc se regăsește câte ceva din târgușorul european de odinioară, cu ifosul lui burghez. În adâncul scenei e un fundal pictat, în fața scenei e un fel de cușcă în care Iosi sapă în prologul piesei o groapă, iar de-a stânga și de-a dreapta acestei cuști sunt scaune ca într-un cinematograf de altădată – pe ele se așează în prolog toți interpreții spectacolului, cu fața către public, iar Iosi îi prezintă acestuia pe toți, pe cei vii și pe cei morți deopotrivă.

Costumele realizate de Anna Khruscheva și Anna Itzkovich sunt nu numai foarte exacte etnografic, ci și concepute într-o luminoasă gamă de off-white, în care rochia roșie și pălăria neagră cu pene a cântăreței reprezintă o foarte picantă disonanță. Și, lucru rar, care se cere notat cu osebire, nici unul din aceste costume nu dă senzația neplăcută de ”costum de teatru”, toate par haine purtate toată ziua, obosite de purtat.

Lui Avi Benjamin i se datorează muzica spectacolului, din care se disting corurile de muncă și de petrecere, cât se poate de comunicative.

Actorii din această montare formează în asemenea măsură o echipă omogenă, un ansamblu care joacă dăruit cu asemenea abnegație și cu asemenea molipsitoare bună dispoziție, că e foarte greu să scoți în evidență pe unul sau pe altul dintre interpreți – fiecare dintre ei izbutește, din două-trei trăsături, să creioneze tipul pe care îl încarnează. Iar Israel (Sasha) Demidov, în rolul lui Iosi, axul în jurul căruia se rotește toată montarea, e absolut senzațional – un vulcan de energie, de o sinceritate cuceritoare, total în exuberanță, total în tristețe, tot numai șarm și glisând, cu o lejeritate uluitoare și un rar simț al nuanțelor, de la inflexiunile prostănacului, la inflexiuni suav naive, la inflexiuni șirete, de om care și-a confecționat un rol ca să-și asigure locul lui în lume; nu știi niciodată când acest fermecător Iosi e nătâng de-a binelea, când se preface nătâng, știi însă clipă de clipă că e cu neputință să nu-ți fie drag.

Ruth Rasiuk, în rolul caprei Ditza, strecoară cu dulceață un discret behăit în mai toate vorbirile omenești ale personajului, iar Alon Friedman, în rolul curcanului Indik, aduce toată morga și tot temperamentul focos al nobilei orătănii, cu știutul ei glu-glu-glu. Nu puteam să nu le consacru o frază, fiindcă ei sunt ființele cele mai apropiate de Iosi. Despărțirea acestuia de Ditza e unul dintre cele mai mișcătoare momente ale spectacolului, o clipă de un pătrunzător lirism.

Sătucul Teatrului Ghesher n-a îmbătrânit, n-a obosit, el pare să dețină secretul tinereții fără bâtrânețe. Dacă mă gândesc bine, așa se și cade unui spectacol care se află, tot, sub semnul lui ”A fost odată”.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.