Hristo Boicev este un dramaturg bulgar născut în 1950. De meserie inginer, a debutat în 1984 cu piesa ”Lucrul acela”, care mai târziu a fost ecranizată. A studiat apoi, timp de patru ani, dramă la Academia Națională de Artă Teatrală și Film. Dintre scrierile sale pentru teatru sunt de menționat ”Orchestra Titanic”, pusă în scenă, în 2018, la Teatrul Național din București, ”Underground”, ”Spitalul comunal”, ”Labirint”, ”Colonelul Pasăre”. Piesele lui Boicev sunt jucate în peste 40 de țări, din cinci continente. Pentru opera sa dramatică a fost distins cu numeroase premii internaționale de prestigiu.
Piesa care se joacă la Teatrul Karov din Tel Aviv sub titlul ”Zbor spre libertate” este ”Colonelul Pasăre”, câștigătoarea desemnată de Harold Pinter a Competiției Internaționale de Dramă organizate de British Council, ediția 1997.
Ce se întâmplă în această piesă? Într-un mic sanatoriu psihiatric situat într-o fostă mânăstire undeva în munți, în Balcani, șase pacienți și un doctor foarte tânăr sunt lăsați de izbeliște, în toiul iernii, fără încălzire, fără hrană, fără medicamente. Într-o noapte, pe furtună, avioane ale ONU zburînd spre Bosnia rătăcesc drumul și lasă să cadă, din greșeală, deasupra mânăstirii-sanatoriu, pachete cu ajutor umanitar. Pachetele conțin alimente și uniforme militare. Costumați în chip de ”căști albastre”, pacienții sanatoriului se transformă într-o veritabilă unitate militară și, în această nouă calitate, izbutesc să evadeze din sanatoriu și să-și dobândească libertatea. ”Marile încercări reușesc foarte rar! Poate există un Dumnezeu al nebunilor.”
Piesa este, evident, o parabolă. Ce exprimă această parabolă e mai puțin evident. Boicev se folosește de mjloace împrumutate din teatrul absurdului. Îl interesează condiția umană a nebunului, ca și pe alți dramaturgi de seamă de-a lungul timpului – Pirandello, de pildă – și cercetează relația, foarte complicată, între boala mintală și un psihic perfect sănătos. Îl mai interesează pe Boicev și relația, la fel de complicată, dintre normalitate și orice fel de alteritate: ”Nu sunteți nebuni, domnilor! Sunteți numai altfel decât ceilalți. Nu sunteți făcuți pentru această lume, domnilor, pentru că această lume e făcută pentru oameni la fel.” Pe Boicev îl interesează și unul dintre aspectele cele mai incitante ale psihiatriei moderne, văzută ca studiu al patologiei ”vieții de relație, la nivelul asigurării autonomiei și adaptării omului în condițiile propriei existențe”, adică, dacă înțeleg eu bine, relația așa-numitului bolnav mintal cu sine însuși și cu tovarășii lui de suferință. Și îl mai interesează pe Boicev ceva – relația celor excluși din societate ca anormali cu întocmirile politice ale lumii normale; sau ale lumii ”normale”… ”Până acum m-am luat numai după normali și n-aș putea spune că am ajuns departe.”
Toate aceste motive se aud în spectacolul montat la Teatrul Karov de Niko Nitai, care a știut să păstreze măsura și, preocupat de destinele omenești ale eroilor, să nu apese pe șabloane ale anecdotelor cu nebuni. Decorul montării a fost ingenios redus de Zvi Fedelman la trei cuști paralelipipedice, ca trei blocuri de paturi suprapuse, care se lasă folosite în scopuri dintre cele mai diverse, inclusiv ca tribună pentru orator. Costumele au fost create, cu pricepere și gust, de Yaara Zadok, ca și păsările-păpuși care zboară în spectacol; mărturisesc însă că n-am înțeles combinația bizară de veston militar cu izmene zdrențuite pe care o poartă pacienții sanatoriului după ce adoptă noul stil, cazon, de viață, înlesnit de pachetele ONU picate din cer.
Tânărul doctor din piesă e, la Teatrul Karov, Asaf Mor; începe rolul excelent; din păcate, se lasă apoi furat de un moment de isterie scenică, după care dicția lui începe să sufere de precipitări și își pierde din claritate. Și Dalia Riber își începe rolul excelent, pentru ca apoi să se lase pe alocuri ispitită de exagerări comice absolut inutile.
Personaje care se rețin și se țin minte, întruchipează Osher Beit Halahmi în rolul lui Matei, cel care se chircește și se ascunde tot timpul, din teama de a nu fi călcat în picioare de ceilalți, și Leon Nonin în rolul lui Kiro – cleptomanul bețiv, care își povestește isprăvile cu o irezistibilă seninătate. Am apreciat tactul – și farmecul – cu care Gal Israeli joacă personajul Davud, cel obsedat de faptul că în sanatoriu a devenit impotent. Yoav Sadovski e, hazliu și foarte convingător, Haceo ”Televizoru’”, cel care se pretinde surd, deși nu e, și care rostește știrile de la televiziune în timp ce se vede doar imaginea crainicei, fiindcă sonorul televizorului e defect.
Rolul colonelului Fetisov, Colonelul Pasăre, cel care parvine să determine schimbări miraculoase în colectivitatea de alienați și să-i facă să zboare către libertate
i-a fost încredințat lui Ofir Duan. Mi s-a părut extraordinar, simplu și autentic, cât timp încă nu adoptase alura de comandant feroce; lăsând cu totul la o parte faptul că transformarea însăși nu capătă o expresie scenică plauzibilă, am găsit că a doua ipostază a rolului e un clișeu excesiv împins spre caricatură și grotesc.
Spectacolul se încheie cu un deosebit de frumos cântec compus de Alexei Tashiev pe versuri scrise de Niko Nitai, un cântec care readuce montarea, după amuzante paranteze satirice, pe tărâmul metaforei poetice.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
