„Zburlita Roşie” de Lică Barbu

118
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaCele mai minunate momente şi cele mai magice trăiri care mi-au rămas întipărite în suflet pentru toată viaţa au fost clipele în care mergeam cu grupa de la grădiniţă la teatrul de păpuşi.

Vedeam piese de teatru după poveştile pe care le ştiam deja, dar acolo era altceva. Toate întâmplările din poveşti, toate personajele erau fantastice, prindeau viaţă.

Când intram în sala de spectacol, până să înceapă piesa de teatru, ne tot fâţâiam, ne ciondăneam, glumeam, râdeam pentru că aşa sunt toţi copiii, nu stau locului o secundă.

Când se auzea primul gong, gata!, toţi eram statui. Cu ochii mari, privind cortina, aşteptam cu sufletul la gură povestea ştiută sau neştiută.

La al doilea gong, luminile din sală se stingeau încet-încet, rămânând o lumină puternică pe cortină, ca o oază strălucitoare ce aştepta deschiderea către o altă lume.

Eram fascinaţi, iar curiozitatea mai avea puţin şi exploda. Eram salvaţi de al treilea gong care însemna deschiderea cortinei tăindu-ne respiraţia. Vraja ne cuprindea şi intram prin poarta poveştilor.

Toţi eram numai ochi şi urechi, iar dacă vreun copil scârţia scaunul, şuşotea sau strănuta era „mâncat” de zeci de ochi nemiloşi.

La plecare, pe stradă sau în autocarul care ne ducea înapoi la grădiniţă, se purtau între noi discuţii, păreri sau aprecieri despre piesa de teatru vizionată. „Ai văzut ce nas mare avea Pinocchio? Eu nu cred că nu era din lemn. Cine a mai auzit că nasul e din lemn?”, „Eu tot nu am înţeles cine era porcul şi cine era prinţul?”, „Oh! Ce frumos era Harap Alb!” şi multe alte discuţii care ne ajutau să ţinem minte mai bine poveştile şi care astăzi mă fac să zâmbesc gândindu-mă la cât de naivi eram atunci.

Toţi oamenii mari au în bagajul amintirilor astfel de momente, iar eu nu fac altceva decât încerc să le vi le reamintesc. Dar nu ăsta e motivul povestirii mele de acum, ci ceea ce mi s-a întâmplat într-o frumoasă zi de primăvară. Să vă povestesc:

În acea zi, am fost cu grupa de la grădiniţă la teatrul de păpuşi. Bineînţeles că a mers şi Zburlita, că doar eram colegi de grupă. Am văzut piesa de teatru Scufiţa Roşie o poveste scrisă de Fraţii Grimm. La întoarcerea spre casă, de la grădiniţă, Zburlita era cam gânditoare. Încercam să discut cu ea despre piesa de teatru, despre ce papa aveam acasă, despre, nu ştiu, habar n-am, iar ea nici nu mă auzea. Parcă era absentă. Mă rog, de-ale ei. Îi ştiam mofturile şi nu mă îngrijoram. Îi trece, îmi spuneam.

Nici nu am terminat bine de mâncat mămăliguţa rece cu borşul de ştevie, tot rece, nu-mi era lene să încălzesc ciorbica, dar mie îmi plăcea rece, cu ceapă verde din grădina noastră, o nebunie, că am şi auzit-o pe Zburlita strigând tare la mine:

‒ Licuţăăă! Lică fără fricăă!

Şi a ţinut-o aşa până i-am deschis poarta. Toată strada ştia când Zburlita mă vizita.

‒ Ce-i Zburlito? Tu nu ai stat la masă?

‒ Ba da, dar am mâncat repede-repede ca să vin să-ţi spun la ce m-am gândit tot drumul când am venit de la grădiniţă.

‒ Aha! Îmi închipuiam. Şi la ce te-ai…

‒ Ne jucăm de-a teatru’ de păpuşi. Vom juca  povestea Zburlita Roşie. Eu sunt Zburlita.

Spun repede  în gând: „Ei, na! Parcă nu ştiam”.

‒ Cum să jucăm căci nu avem păpuşi?

‒ Vaai, Licuţă! Nu suntem noi păpuşi? Toţi copiii sunt ca nişte păpuşi.

‒  Bine, dar cred că vrei să spui Scufiţa Roşie, povestea pe care am văzut-o azi la teatru.

‒ Ne-ne-ne! Eu sunt Scufiţa Roşie, adică Zburlita. Ce nu înţelegi?

‒ Şi cum jucăm? Doar noi doi?

Zburlita şi-a vârât două degete între buze şi a tras un fluierat către Tatalai şi Parfeu care, undeva la marginea şanţului, se jucau de-a aruncatul cu piatra spre o piatră şi invers.

Cei doi, ţuşti!, spre noi, bănuind că-i ceva important.

‒ Şi cu ei doi. Să vă lămuresc. Eu sunt Zburlita Roşie, Tatalai e Lupul, Parfeu e Bunicuţa, iar tu Licuţă, eşti vânătorul care vii şi mă salvezi în povestea Zburlita Roşie pe care o vom juca chiar acuma. Ca la teatru.

‒ Ce-i aia ,,Lupul”?, întrebă Tatalai complet năuc.

‒ Lupul e un animal ca un câine, cum e Cerber, câinele lui Licuţă, îl lămuri Parfeu.

Semn că ştia el ceva-ceva şi nici măcar nu a fost la teatrul de păpuşi. Curios.

‒ Şi ce face Lupul ăsta?, continuă Tatalai cu nelămuririle lui.

‒ Mă mănâncă pe mine şi pe bunica mea!, a răspuns Zburlita într-o fericire, de parcă era grozav să te mănânce cineva.

‒ Păi, Cerber nu-i în stare să mănânce o muscă, dar să mai mănânce oameni aşa mari ca voi, îi lămuri Tatalai în chestiunea cu hrana lupului.

‒ Gata! Eu sunt gerizoarea şi faceţi ce vă spun eu. Acuma, mergeţi la voi acasă şi vă mascaţi în ce v-am spus că sunteţi în poveste, comandă Zburlita situaţia şi plecă acasă la ea.

Iar eu am plecat la mine acasă ca să-i fac pe plac Zburlitei cu părere de rău că nu i-am spus cum se spune corect. „Regizoare” nu „gerizoare”. E mai bine aşa, că cine ştie ce mai ieşea.

Tatalai şi Parfeu au rămas cu umerii ridicaţi şi se uitau unul la altul de parcă nu se cunoşteau. Nori negri, plini cu semne de întrebare, pluteau deasupra capetelor lor.

Am răscolit prin şifonier şi am găsit o pălărie de-a lui tata pe care o purta când mergea la vreo nuntă, căreia i-am pus o pană, ca la vânători, smulsă din coada lui Vasile, cocoşul. Pe ritm de cotcodăceală nervoasă, am ieşit în stradă după ce m-am „înarmat” cu un băţ în loc de puşcă.

Tatalai şi Parfeu erau în plină ceartă. Parfeu nu voia să fie Bunicuţa pentru că el e un băiat, nu o bunică şi voia să fie Lupul că-i mai fioros, iar Tatalai nu voia să mănânce oameni pentru că nu a mâncat niciodată şi nu ştia ce-i ăla lup. Sfadă aiurea. Fără final.

Nu voiam să intervin în discuţia lor şi nici nu mai aveam când. În prim-plan a părut Zburlita, scuzaţi!, Zburlita Roşie toată numai roşu.

Tot farmecul de la teatrul de păpuşi, unde am fost cu Zburlita în acea zi, s-a răsturnat pe strada noastră. Am rămas electrizat de frumuseţea Zburlitei. Avea o rochiţă roşie, peste umeri îşi încolăcise un fular roşu, iar pe cap avea o căciuliţă roşie cu moţ alb care îi scotea în evidenţă ochii ei albaştri furişaţi sub câteva bucle blonde.

‒ Ce frumoasă eşti, Zburlito!, m-am trezit spunând fără să vreau.

Tatalai şi Parfeu uitaseră de contrazicerile lor şi muţi… priveau la noi ca la teatrul de păpuşi.

‒ Şi tu eşti drăguţ, Vânătorule!, se auzi clopoţind în glas Zburlita. Trebuie să mă salvezi, ca în poveste.

‒ Cum?… adică… în poveste…, mi-am revenit bâlbâindu-mă fără să ştiu ce voiam să spun.

„Puşca” mi-a căzut din mână, iar pălăria a căzut uşor pe spate.

‒ Vânătorul o salvează pe Zburlita Roşie cu un pupic şi ea se trezeşte din somnul veşnic. Bine, poţi să-mi dai şi cinci pupici că eu mă trezesc mai greu.

Le cam încurca Zburlita, dar ce să fac?, basmul e basm.

„Bunicuţa” şi „Lupul” dispăruseră de pe „scenă” în altă poveste…

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.