Această poveste e denumită poveste de Crăciun, dar la fel de bine ar putea fi o poveste pre-Crăciun sau post-Crăciun. E o poveste anterioară și ulterioară în același timp, despre ce a fost sau ce va fi fost după ce a fost, o poveste-oglindă, a timpului trecut în viitor, a lumii reale în cele imaginare, a faptelor în dorințe și speranțe. Este o poveste pentru copii, dar care poate fi și pentru oamenii mari: părinți, bunici, străbunici, elevi și profesori, pentru toți cei pentru care povestitul încă își mai găsește loc și timp să alunece pe pâlnia urechii ascultătoare.
Este povestea lui CumArFiDacă în ținutul cenușiu AșaSpunEu, despre care, în afară de indiciul cromatic, nu se știu prea multe lucruri temporale sau spațiale: nici pe unde este, nici de când e pe Pământ, nici de când e așa.
Cert este că în țara lui AșaSpunEu nu se mai știa nici cine e conducător, nici ce sistem politic era sau ce instituții existau. Oamenii se trezeau de dimineață, mergeau la muncă, copiii la școală, se întorceau acasă, mâncau, adulții stăteau la povești (tot timpul în șoaptă), cei mici se jucau și mai citeau din când în când, atunci când prindeau câte o carte la BibliotecaAtâtAvem, care, după cum v-ați dat seama, nu avea prea multe titluri și nici prea multă varietate de subiecte, dar se mulțumeau și ei cu ce era, numai să își mai umple timpul. Și tot așa, a doua zi o luau de la capăt, în același ritm monoton, fără prea multe noutăți.
V-ați putea întreba de ce nimeni nu zicea nimic sau nu propunea ceva nou. Legenda spune că au fost și astfel de voci, dar că, odată exprimate, nimeni nu a mai auzit de ele, pentru că posesorii lor au dispărut în Sectorul NuSeȘtieUnde, care era ireal de real și real de ireal, deoarece nimeni nu știa nici unde e, nici cum e, pentru simplul motiv că nimeni nu se întorsese vreodată de acolo.
Și, pentru că irealul a început să îi sperie, oamenii au preferat să nu mai pună întrebări sau să propună lucruri și să trăiască în realul care, deși era cenușiu, era cel puțin sigur.
Totuși, cei care administrau țara AșaSpunEu mai făceau derogări de la cenușiu, decretând câteva zile pe an mai luminoase, așa-numitele ExcepțiiDeLaRegulă sclipicioase, ca lumea să fie recunoscătoare și să aibă mintea ocupată cu ele.
Un astfel de eveniment era Crăciunul, care era, de fapt, și singura sărbătoare care nu își schimbase numele. Venea din vremuri demult apuse și care, prin nu știu ce minune, nu suferise alterarea specifică acestui ținut.
Însă mai-marii țării nu își permiteau să lase această sărbătoare să fie un răgaz prea mare, așa că porunciră, și așa rămase stabilit, ca ea să dureze maximum jumătate de zi și o noapte și, în consecință, toate pregătirile și împodobirile durau tot atât. Așadar, pe 24 decembrie, pe la ora patru după-amiaza, se dădea startul la magazine și în piețe, la cumpărat brazi și ornamente, precum și la preparatele de mâncare tradițională. Cetățenii se grăbeau, se înghesuiau să își ia cele trebuincioase între patru și șase după-amiaza, veneau acasă, găteau (mâncarea și brazii) și se bucurau de ele în acea jumătate de zi și noapte, maximum.
Era cea mai lungă noapte din an pentru toată suflarea țării, în care nu resimțeau lipsa somnului și profitau la maximum de ea, în jurul bradului.
A doua zi, pe 25 decembrie dimineața, erau obligați să închidă festivitățile, să arunce brazii și ornamentele (în locuri special amenajate, pentru că așa controlau mai bine dacă se respectă regula), iar totul revenea la normal: oamenii la muncă, copiii la școală, iar griul redevenea stăpân. Amintirea verdelui brazilor și a ornamentelor multicolore se retrăgea cuminte în sertărașele minții oamenilor, în așteptarea următorului Crăciun, când mai prindeau un nou moment de glorie.
Deci nu aveai voie să cumperi brazi înainte și nici să îi ții după acest moment decretat în Țara lui AșaSpunEu. Bineînțeles, unii au mai încercat să fenteze sistemul, dar și ei au fost înghițiți de negura vremii și, probabil, de Sectorul NuSeȘtieUnde. Degeaba protestau copiii să mai țină brazii: părinții se țineau tari și îi aruncau dis-de-dimineață, pe 25 decembrie, șușotind la unison că AșaSeFace în Țara lui AșaSpunEu.
Și, în această țară, locuia un băiat de aproape zece ani, pe nume Brăduț. El locuia pe strada DusÎntors, numărul 555.
Se cuvine să facem o paranteză. În Țara AșaSpunEu, toate străzile se numeau DusÎntors; doar numerele erau diferite.
Există și o explicație pentru această denumire: pe aceste străzi te puteai deplasa numai dus-întors, serviciu–casă sau invers; altfel nu se putea. La fiecare capăt de stradă era un compostor uriaș, în care trebuia să introduci niște cartele ce îți înregistrau ora plecării și cea a sosirii. Era ca și cum, în lumea noastră reală de acum, ți-ai lua un bilet de avion sau de tren să pleci într-o călătorie, dar nu ai putea decât cu condiția să fie dus-întors; altfel ai fi aspru pedepsit.
Oamenii s-au conformat și cu asta, li se părea normal, și toți erau învăluiți în această uniune frățească de a fi con-orășeni ai aceleiași străzi. Reamintesc: ceea ce îi deosebea, totuși, erau numerele străzii. Pentru că, în fond, asta și erau: niște numere.
Acum, să poposim un pic asupra numărului la care locuia Brăduț cu părinții și bunicii lui: 555, și asupra a ceea ce însemna acesta. Tot din vremuri antice, se zvonea (bineînțeles, în șușotelile din spatele ușilor fiecăruia) că ar fi existat, la un moment dat, niște cărți din bătrâni (denumite și cărți de numerologie), în care era scris, negru pe alb, că numărul 5 simbolizează următoarele lucruri: schimbarea, aventura și libertatea.
Firește, noi știm, de aici, de unde locuim noi, de dincolo de oglindă, că aceste concepte erau fix ca nuca în perete în Țara lui AșaSpunEu, prin simplul fapt că lipseau cu desăvârșire, ceea ce am putea spune, tot în lumea noastră, că este un oximoron, adică o dulce-amară contradicție.
În fine, să revenim la povestea noastră. Poate v-ați întreba ce nume e acesta, Brăduț, și cum este el posibil într-o lume atât de gri, care să sugereze un lucru atât de colorat, dar atât de interzis pe aceste meleaguri – bine, cu excepția răgazului de jumătate de zi și o noapte.
Ei bine, într-adevăr, numele de Brăduț era mai atipic pentru acele locuri. Băiatul știa de la bunica lui, care îi povestea de câte ori avea ocazia, pățania numelui său. Când a apărut el pe lume, imediat după Crăciun, lumea încă mai visa (șușotit) la magia sărbătorii luminate, iar bunicii, sub euforia venirii pe lume a primului și unicului nepot și de dorul bradului recent aruncat, au venit cu sugestia să îi pună un nume mai deosebit, dar specific sărbătorii ce tocmai trecuse, și așa a ieșit Brăduț. „Să fie înalt ca bradul”, a întărit bunica alegerea.
Mama și tata s-au panicat, deși le plăcea și lor numele, dar știau că trăiesc în Țara lui AșaSpunEu și că, în virtutea Legii NuSeAprobă, nu ar fi avut mari șanse să îl numească astfel pe noul lor născut. Dar bunicul, a cărui înțelepciune era direct proporțională cu părul lui nins, a mers cu tata (adică fiul său) la BiroulActeDiverse pentru a înregistra numele copilului, nu înainte de a-și îndesa câte ceva în buzunare. Și tocmai când ieșeau pe ușă, bunica îi vârî în buzunarul de la piept un șal de mătase dumnezeiesc, brodat. (Ca o paranteză, asta făcea bunica: împletea, croșeta și broda cât era ziua de lungă, orice material. Doar culorile erau aceleași: materialul trebuia să fie gri, iar cusăturile alb sau negru; altceva nu era permis.)
Când le-a venit rândul la ÎnregistrareNumeNouNăscuți, după o coadă interminabilă, au vârât, tremurând, hârtia cu numele sub nasul strâmbă-n-vânt al funcționarei, care nu se distingea din zona gri decât prin părul violet-vâlvoi-valvârtej (nu mă întrebați; era un colț din această lume unde dreptatea era doar pentru dulăi, nu și pentru căței). Părul i s-a electrizat și mai mult la vederea numelui Brăduț, în timp ce nasul i se strâmba și mai tare, când în dreapta, când în stânga. Bunicul nu îi dădu timp să vorbească și îi îndesă sub nasul care făcea slalom pe pârtia imaginară a acrimii un fin ineluș argintiu, în vârful căruia trona, ca într-o scoică, o pietricică neagră de aragonit, cu cinci fațete, șlefuită cu atâta măiestrie încât transmitea o strălucire, deși plăpândă, amețitoare. 
– Vrem ca băiatul să fie înalt ca bradul, de aici și numele, rosti bunicul, ca principal argument. Înalt, pentru țara noastră, vrednic de muncă…
Ochii funcționarei se oglindiră în luciul pietrei, molipsindu-se de strălucire, dar nasul strâmbă-n-vânt nu renunță de tot la îndoire (și, implicit, la îndoială), însă scăzu totuși vizibil în intensitate. Bunicul duse mâna la piept și scoase din buzunarul de acolo șalul brodat de bunica, moment în care strâmbă-n-vânt își pierdu orice dubiu în fața fluidității mătăsii și a motivelor broderiei. Dosi atât inelul, cât și eșarfa sub un dosar (cu șină) și trânti ȘtampilaDeAprobare cu sete peste certificatul de naștere. Și așa, Brăduț veni pe lume și oficial, prin nume, în ciuda Legii NuSeAprobă.
Anii trecură și, în ciuda monotoniei generale, Brăduț crescu molcom în casa părinteasco-bunicească: nu atât de înalt ca bradul până la vârsta prezentă de aproape zece ani, cât mai ales înalt în gânduri. Era înconjurat de împletiturile, ceaiul și deliciile culinare ale bunicii și de poveștile bunicului, la gura sobei, în timpul ședințelor de șlefuire a pietrelor sau a lemnului. De la ei învăță despre o lume pre-cenușie, care parcă fusese cândva, aievea, și la care obișnuia să viseze noaptea, sub plăpumioara caldă, dar și ziua, când se hârjonea în colbul străzii DusÎntors nr. 555. El și bunicii pluteau deasupra acestei lumi gri, într-o cromatică ascunsă după ușă, printre șușoteli, ca niște norișori pe cerul azuriu al poveștilor. Doar mama și tata îi mai trezeau din reverie, pentru că ei dădeau mai des piept cu lumea reală, cenușie, și îi rugau pe bunici să nu îi mai împuie capul copilului cu atâtea povești.
– O să o încurcăm cu toții, spunea îngrijorată mama, cu o privire temătoare.
Tata ofta și el, cu ochii triști, dar bunicii îi linișteau mereu, convinși că țin totul sub control, apărați de șușotelile din spatele ușii. Iar Brăduț nici măcar nu își putea închipui cum ar putea ei să o încurce, când era bine știut de la școală că doar firele se puteau încurca, nu și persoanele.
Zilele anului galopară în neștire și Crăciunul se apropia cu înfrigurare, odată cu așteptările tuturor. Mai ales că nu fusese un an ușor: griul devenise tot mai apăsător, munca tot mai grea, școala tot mai de neînțeles, străzile DusÎntors tot mai scofâlcite, ca un pantof vechi. Mâncarea devenise tot mai puțină, la fel lumina și căldura din case. Tot cenușiul Țării AșaSpunEu le intrase oamenilor în ochi, în păr, în vene. Lumea se prelingea pe lângă ziduri, sufocată și grăbită să ajungă la șușotelile propriilor cămine. Doar copiii, în credulitatea vârstei, se bucurau de primii fulgi, de prima zăpadă așternută pe străzile DusÎntors, se rostogoleau în râsete la săniuș și la bulgăreală, dar mai ales își făceau planuri cu gândul la apropiatul Crăciun și ai săi brazi luminoși.
Doar că, în dimineața Ajunului, cu opt ore înainte să se dea startul cumpărării brazilor de Crăciun, un anunț sec cutremură toată țara: „Anunțăm că, de azi înainte, Crăciunul se scurtează de la ora 16.00 la 24.00. Imediat după ce bate ceasul miezul nopții, toată lumea are obligația de a preda brazii, pentru a fi duși la CentrulDeTăiere.”
Bang. Așa s-a auzit în capul cetățenilor.
Se cuvine să mai facem o paranteză, să explicăm decizia: pentru că Țara sărăcise și se subția văzând cu ochii sub cenușiul implacabil, mai-marii conducători hotărâră să facă economie, ca să poată avea lemne de pus pe foc, așa că scurtară Crăciunul, ca să ducă brazii la tăiere mai repede.
Cu fălcile încleștate sub durerea nedreptății, lumea ieșea bezmetică din case, se așeza la cozi pentru a lua bradul mult dorit, să prindă măcar un minut în plus de petrecut în jurul său. Firește, începură să se îmbrâncească, să se bată, să se acuze că s-au băgat în față și, în scurt timp, se așternu haosul pe străzi. AgențiiDeSiguranță interveniră însă prompt, cu șocuri electrice și tunuri de apă, să potolească gloata, iar resemnarea puse din nou stăpânire pe oameni, care reintrară supuși în rând, așteptând cu orele să intre în posesia bradului mult dorit.
La ora 18.05, ușa de la casa de pe Strada DusÎntors nr. 555 se deschise cu scârțâituri, iar tata își făcu apariția, târând după el un brad cu crengi rare, dar destul de verde și înalt. Își pierduse căciula și o mânecă a hainei îi era ruptă. Ghetele erau stâlcite și murdare de noroi.
– A fost prăpăd, e tot ce am putut găsi, spuse el, arătând spre brad.
– E foarte bun, spuse mama fericită, pentru că îi fusese teamă că anul acesta vor rămâne fără brad.
– Da, e înalt și voinic; o să-i astupăm găurile din crengi cu coliviile din lemn pe care le-am cioplit pentru păsările din grădină, spuse și bunicul.
– Iar eu am făcut fulgi de zăpadă din bumbac, din niște perne vechi, și beteală croșetată din ziare, adăugă bunica zâmbitoare.
Brăduț însă nici nu auzi încercările alor lui de a cârpi bradul cam chelios. Îl iubi din prima clipă, când îi văzu vârful ițindu-se pe ușă. Îl plăcu așa, ca pe un prieten mai amărât, dar cu suflet bun, de care te leagă o frăție invizibilă, în ciuda tuturor defectelor.
Tata și bunicul ciopliră rădăcina bradului, iar împodobeala era gata de start. Era mai frig în casă anul acesta; focul pâlpâia timid în șemineu, din cauză că lemnele erau raționalizate, dar bunicul scoase din pod niște obiecte de lemn mai vechi, care nu mai erau folositoare, inclusiv căluțul-balansoar pe care Brăduț „îl călărise” în primii lui ani. Acum băiatul era destul de mare și nu mai încăpea în el, așa că fu de acord să îl sacrifice.
Bunica și mama pregătiră o cină delicioasă, în ciuda lipsei alimentelor, iar prăjitura și fursecurile erau nelipsite, deși mai mici și mai puțin dulci.
Brăduț avea și o instalație nouă de luminițe, făcută din filamente de becuri aruncate pe stradă și legate de bunicul său cu tot felul de capete de lițe colorate.
– Abia aștept noaptea asta lângă brăduțul meu frumos, spuse băiatul.
În casă se făcu liniște. Mama începu să-și frângă mâinile, în timp ce restul celorlalți făcură fețe-fețe. Ce am uitat să menționez este că nimeni nu îl anunțase pe Brăduț de noua directivă de scurtare a Crăciunului și de faptul că va trebui să se despartă de brad imediat după miezul nopții.
– Brăduț, anul acesta Crăciunul va fi mai scurt, începu tata să-i explice, cu vocea tremurândă. Va trebui să-l lăsăm să plece la 24.01.
Brăduț îngheță. Nu-și putea crede urechilor că, după ce oricum noaptea de Crăciun era așa de scurtă, acum va petrece și mai puțin cu bradul.
– Nu îl ducem și cu asta basta, zise băiatul calm. Până se prind ei, mai stăm cu el.
– Nu putem, fiule. Fiecare brad cumpărat are o serie și vor ști că nu e adus la ora potrivită. Pur și simplu, nu putem.
Atunci băiatul izbucni:
– Dar nu înțeleg de ce nu putem spune „nu”! Nu e corect tot ce se întâmplă! Voi nu vedeți? Nimeni nu vede? De ce nimeni nu face ceva?!, țipă Brăduț, printre șuvoaie de lacrimi.
Ai lui, părinți și bunici, rămaseră muți, incapabili să mai scoată vreun cuvânt.
– De ce tăceți? De ce tace toată lumea? Unde e curajul?, continuă băiatul disperat, nefiind sigur dacă se referea doar la rudele lui sau la toată simțirea din Țara AșaSpunEu.
Cu greu îl liniștiră; mama și bunica l-au ademenit cu lapte cald cu miere și fursecuri. Doar bunicul rămase tăcut, rezemat de perete, cu privirea pierdută printre crengile rare ale bradului și beculețele sclipicioase. Îl țintui cu privirea pe tata, fiul său, și amândoi rămaseră într-o contemplație suspectă.
Într-un final, băiatul se potoli, dar rămase lipit de brad, în îmbrățișarea crengilor lui, până adormi, în picoteala focului din șemineu și a globurilor luminate.
Nu știe cât a stat așa adormit, dar se trezi deodată, în camera goală. Părinții și bunicii nu mai erau lângă el, iar el era mirat de un foșnet neobișnuit sub nasul lui.
Era chiar bradul: prinsese viață și îl văzu cu propriii lui ochi cum trosnește din toate crenguțele și încearcă să se descotorosească de ornamentele care îl acopereau. Brăduț se frecă la ochi, spunându-și că visează, dar bradul îi confirmă realitatea și mai mult, prinzând glas:
– Hei, scuze, n-am vrut să te trezesc, doar că mi-am prins cracii între firele astea, spuse Bradul vorbitor. Sau erau crăcile? Nu mai știu, cam tot una, nu?, spuse el și râse, ca și când inventase propria glumă.
Brăduț se chinui să răspundă, dar vorbele nu-i veneau; pesemne nu-și revenise din șoc.
– Ce ai? Ți-a mâncat pisica limba?, continuă bradul. Mai bine ajută-mă să ies din încurcăturile astea, că am treabă: trebuie să plec la întrunire.
– Ce întrunire?, își reveni deodată băiatul. Ce-i drept, rămase la fel de curios când era vorba de vreo ieșire, a lui sau a altora. Nu știa dacă tot o pisică, nu știm clar dacă aceeași care mănâncă limba, era responsabilă și de curiozitatea extremă – ca să nu zic letală, dacă e să dăm crezare zicalei englezești: Curiosity killed the cat.
– S-a sunat apelul pentru protest. Toți brazii ieșim în stradă să protestăm.
– De ce? Unde? Când?, întrebă băiatul.
Bradul râse ca un bunic împăciuitor la întrebările nepotului curios și nerăbdător.
– Protestăm împotriva scurtării Crăciunului… și, implicit, împotriva scurtării vieții noastre.
– Dar nu vă e frică? În Țara noastră AșaSpunEu nu există proteste; ce zic eu, cuvântul „a protesta” e un arhaism, nimeni nici nu-l mai pomenește, darămite să-l și aplice.
Bradul îl întrerupse:
– Voi, oamenii, ați uitat multe cuvinte și noțiuni. De atâtea uitări, nu mai știți nici cum să reacționați. Nu mai găsiți curaj și acțiune. Noi, brazii, dacă nu știai, suntem păstrătorii adevărului, ai cuvintelor și înțelesurilor, în crengile noastre bătrâne.
Lui Brăduț îi atrase atenția un zgomot de afară. Se duse la fereastră și văzu strada lui și alte străzi din depărtare umplându-se de brazi de Crăciun de tot felul: mai înalți, mai scunzi, mai împodobiți, mai sărăcăcioși, într-un unison silențios, dar mobilizator.
– Dar aveți voie să faceți asta?, întrebă el, un pic speriat.
– Sunt momente când îți ajunge cuțitul la os – adică toporul la os, în cazul nostru – și atunci trebuie să acționezi, mai ales împotriva deciziilor aberante sau a nedreptăților.
– Nu prea înțeleg, spuse băiatul.
– Dacă vrei să înțelegi, poți veni cu noi, să vezi pe viu, îi propuse Bradul.
În casă domnea o liniște ireală, de parcă familia i se evaporase într-o secundă, iar el putea să facă ce voia. Nici bine nu veni propunerea bradului, că băiatul simți un imbold nemaiîntâlnit să urmeze invitația. Își trase geaca peste pijamale, ateriză degrabă în ghetele îmblănite, își înșfăcă căciula, fularul și mănușile și îl urmă pe noul său prieten afară.
Cum deschise ușa, zumzetul brazilor se auzi din ce în ce mai puternic, într-un crescendo antrenant. Călcau apăsat, iar zăpada scârțâia sub galopul lor greoi. Apăreau de pe toate străzile, unindu-se într-un mare vârtej verde de ace, luând pe sus compostoarele de la capătul drumului, în timp ce paznicii fugeau din posturi, speriați.
– Dar, totuși, voi, brazii, nu tot sfârșiți prin a fi tăiați?, îndrăzni timid Brăduț. Cel mai potrivit ar fi să vă revoltați împotriva tăierii, în general…
– Vezi tu, și tăierea asta are un rost. În general, pentru Crăciun se taie coniferele bătrâne, care oricum s-ar usca. Așa că ele se dovedesc utile și pentru sărbătoare: bucură casele și oamenii, iar apoi se reîntorc în pământ, dând naștere la noi și noi vlăstari, creând generații de brazi. Nu asta e problema. Acum avem de-a face cu un abuz. Vrem și noi un Crăciun prelungit, așa cum era odată, demult. Cu timpul, ne-am atașat și noi de această sărbătoare, ne-am identificat cu ea și simțim că ni se taie din identitate. Ne place să bucurăm gospodăriile, copiii, să ne împodobim cu lumini și ornamente, să adăpostim cadourile, să ascultăm poveștile oamenilor la lumina lumânărilor. Așa că manifestul nostru este să cerem mai mult timp în spiritul și lumina Crăciunului.
Brăduț ascultă uluit explicațiile Bradului și nu-i venea să creadă că a întâlnit pe cineva care gândea exact ca el.
– Nu credeam că un obiect, animal sau copac poate vorbi, dar știam eu că aveți ochi și urechi, spuse băiatul.
Bradul îl mângâie pe creștet cu una dintre crengile sale, replicând:
– Toate vietățile au un suflet, micuțule. Dar tu? Ce manifest ai? Tot un Crăciun mai lung îți dorești?
– Da, se animă Brăduț. Eu vreau să fie Crăciun toată luna decembrie, să împodobesc bradul cât mai devreme și să-l pot păstra cât mai mult timp după. Dar mi-ar plăcea să fie toate casele și… clădirile colorate și luminate, să avem mai multă mâncare și dulciuri, să fie mai cald în case. Mai vreau și să pot merge mai mult prin oraș, liber, să nu se mai cheme străzile DusÎntors sau măcar să nu mai fie compostoare la capătul lor. Dacă mă duc la școală sau oriunde, să nu trebuiască să mă întorc în aceeași zi și să mi se dea permis să mă joc în altă parte sau să văd alte locuri. Dar cred că, cel mai mult, vreau ca mama și tata să nu mai fie triști.
– Ai ceva revendicări pe listă, nu glumă, zâmbi bradul. O listă mult prea grea pentru un copil, dacă stau bine să mă gândesc, continuă el cu duioșie.
Între timp, din vorbă în vorbă, ajunseră la un scuar, ca o rotondă, unde se întâlneau mai multe străduțe din toate direcțiile, ca într-un mănunchi. Zăpada nu mai era albă pe acolo, ci murdară de noroi, semn că și pe acolo trecuseră brazii în galopul lor. Văzură însă o vietate cocârjată, cu o robă gri-șobolan și cu părul cenușiu ca o mătură, alergând de colo-colo pe străduțe și presărând o pudră ce părea zăpadă artificială. Când se apropiară mai bine, Brăduț văzu că era o doamnă de vârstă neidentificată, cu o față osoasă și două perechi de ochelari, una peste alta, înaltă și slabă, cu spatele puțin încovoiat, care chiar semăna cu o mătură în ansamblu: avea trupul ca o așchie și părul ca o mătură.
– E madam Sapona Saponeea. Albește zăpadă de profesie, zăpadă și alte spețe, îl lămuri Bradul. E responsabilă și cu raportarea șușotelilor. Dacă vreodată te sună și te cheamă la raport, halt, s-a zis cu tine.
– Adică?, întrebă Brăduț.
– Așa se aude, că ar avea legătură cu dispariția oamenilor în Sectorul NuSeȘtieUnde.
– Și cum adică albește zăpada? Nici nu știam că zăpada poate fi albită.
– Păi se mai murdărește și zăpada și atunci, ca să pară totul perfect, așa cum trebuie să fie în Țara AșaSpunEu, Saponeea e responsabilă cu albirea omătului. Are o metodă specifică: după cum vezi, presară pudra asta artificială, ca să dea bine la controalele șefilor, explică Bradul.
– Aha, răspunse băiatul, pe jumătate nedumerit. Și spețele, ce sunt alea? Și cum pot fi ele albite?
– Spețele sunt, așa, totalitatea lucrurilor din jurul nostru: întâmplările, cazurile, neregulile.
– Și de ce să le albească? Sunt și ele murdare?
– Câteodată da. Și trebuie să fie conforme cu AșaSpunEu.
Fură însă întrerupți chiar de madam Saponeea, care ajunse lângă ei și îi luă la rost:
– Conform legii 478, alineatul 30, paragraful 22, rândul 13, nu aveți voie să umblați noaptea pe străzi. Actele și numerele voastre de telefon la control, decretă ea. Mâine veți primi un telefon de la mine să veniți la audieri.
Brăduț nu înțelese mare lucru din aceste cuvinte. Nici nu folosea telefonul de acasă prea mult, și acela era sub cheie, doar pentru urgențe în familie, medicale sau de altă natură.
– Îmi cer scuze, doamnă, dar eu nu știu numărul nostru de telefon, sunt doar un copil.
Dar, înainte să termine, Bradul îl luă pe sus, în crengile sale, și o rupseră la fugă. Frigul se înteți, iar bradul mări pasul, plutind parcă peste străzile DusÎntors.
– Unde mergem?, întrebă Brăduț.
– La protest, firește, în PiațaGrandioasă, unde sunt ClădirileUndeNuSeIntră, acolo unde este centrul de comandă al țării. Trebuie să ne scandăm manifestul, răspunse Bradul.
Deodată le tăie calea un domn pitic de fel, cu o tunică gri-închisă până la gât, peste care purta un fular întortocheat ca un burlan, a cărui culoare nu se mai distingea.
– Dar unde vă grăbiți așa? Să nu spuneți că la protest. Dragii mei, iubiții mei, nu aceea e calea, nu acolo e destinația, le spuse el mieros, ținând ochii închiși în timp ce vorbea.
– Dar cine ești tu?, întrebă Brăduț.
– Vai, permiteți-mi să mă prezint: sunt Cighi Nemernicus, la dispoziția dumneavoastră. Veniți cu mine, în lumea mea virtuală. Avem acolo o comunitate numeroasă, care mă urmează orbește și unde este foarte bine. Vom ridica o țară nouă, unde totul va fi lapte și miere, vom construi tuneluri sacre și clădiri trainice din moși-strămoși, vom avea lanuri de miere și stupi de oițe imaculate. Vă garantez. Nu se va mai numi Țara AșaSpunEu, jos cu cei care o conduc; o să îi spunem… ăăă… de exemplu, Glia AșaZicEu.
Pe Brăduț îl pufni râsul, pentru că omulețul i se păru un personaj fugit de la circ, plus că nu știa cum e treaba cu sinonimele, în speță că „a spune” e totuna cu „a zice”.
– Păi AșaSpunEu înseamnă același lucru, e identic cu AșaZicEu. Care ar fi diferența?, întrebă băiatul.
– Stimate tinere domnișor, sunt total diferite, crede-mă pe cuvânt, îți zic doar adevărul.
– Dar de ce te-aș crede, totuși?
Cighi Nemernicus începu să se schimbe la față. Fularul-burlan începu să se înșurubeze și mai mult în jurul gâtului, făcându-i fața roșu-grena.
– Păi de ce, de ce?, se precipită el, bâlbâindu-se… Pentru că… ăăă… pentru că AșaZicEu și gata! Ce atâtea întrebări?, izbucni el.
Bradul îi spuse băiatului:
– Să o luăm din loc, repejor. Trebuie să ajungem la protest.
Și își reluară fuga, în timp ce Nemernicus se chinuia să-i ajungă din urmă, promițându-le marea cu sarea și lăudându-se cu comunitatea lui uriașă, de milioane și milioane de susținători, dar care…
Așa cum bine se știe, era virtuală și la propriu, și la figurat. Adevărat e că, până să îl piardă din raza lor vizuală, băiatul putea jura că văzuse mici troli colcăind ca o cunună șerpuitoare în jurul capului lui Cighi, țâșnind și țopăind, care mai de care mai strident.
– Îl știai și pe Cighi Nemernicus?, îl întrebă Brăduț pe amicul său conifer.
– He-he, sunt personaje pe care nu trebuie să le știi ca să le cunoști. Astea tot timpul vin dintr-un străfund așa, nimeni nu știe de unde, dar îți cam dai seama ce fel sunt după ce încep să vorbească, spuse Bradul. În plus, adăugă el, mai tot timpul genul ăsta de oameni sunt sprijiniți de alte forțe.
– Exact, așa am simțit și eu, spuse Brăduț.
Cum vorbeau ei așa, ajunseră în Piața Grandioasă. Brăduț nu ajunsese niciodată acolo; în general, zona nu era accesibilă oamenilor de rând. ClădirileUndeNuSeIntră se ridicau cenușii și amenințătoare, oglindind umbre înfricoșătoare pe zăpada orbitor de albă de pe jos. Piața se umpluse de o mare de brazi de Crăciun și un vuiet cutremurător se înfiripă dintre crengile și globurile lor. Brazii agitau în sus pancarte în care își spuneau ofurile, vorbeau între ei, vociferau, tremurându-și brațele de cetină.
Brăduț era fascinat; nu mai văzuse o adunare atât de mare în viața lui și nici măcar nu și-o imaginase vreodată din povestiri. Pesemne că orice urme referitoare la vreo acțiune de protest fuseseră eradicate din memoria colectivă și niciun orizont vizibil al minții nu cuprindea o asemenea reprezentare.
ClădirileUndeNuSeIntră erau terifiante în muțenia lor plumburie; oglindeau pe cer stafii de umbre încolăcite și amenințătoare. Dar asta nu era vizibil pentru un băiețel inocent, cum era Brăduț. Simțurile lui nu mai puteau percepe, în acel moment, decât lumina din suflul brazilor; nu mai permiteau nicio nuanță de gri.
„Nu ne furați Crăciunul!”, „Crăciun mai lung, Crăciun mai lung!” scandau brazii, și băiatul odată cu ei.
Clădirile din piață nu se clinteau, rămâneau mute și, totuși, ochi invizibili se întrezăreau parcă la zăbrelele ferestrelor, scanând cu viteza luminii orice mișcare.
Deodată cerul bubui, deveni și mai cenușiu, până căpătă o nuanță de smoală și, de niciunde, brazii fură asaltați de catapulte de bulgări uriași și de jeturi de ace de gheață, care le șfichiuiau crengile și îi puneau la pământ. Bradul care îl purta pe Brăduț își închise crengile dintr-un instinct de apărare, ca să îl protejeze pe băiat în primul rând. Băiatul și bradul său erau prinși într-o strânsoare puternică, zgâlțâiți din toate părțile, biciuiți cu bulgări uriași și ace de gheață.
– Nu îți fie teamă, Brăduț, te apăr eu. Ne întoarcem acasă, îi spuse Bradul.
Băiatul se ferea pe cât putea de săgețile înghețate, clătinându-se serios printre ramurile bradului, iar la o îmbrânceală mai aprigă mâinile i se desprinseră și începu să o ia cu viteză în jos. Închise ochii, ca să mai atenueze din ceea ce știa că înseamnă o căzătură, nu înainte să audă în jurul său murmurul protestatar:
– Nu renunțați, brazi! Venim și mâine, venim și mâine, și poimâine, și… cât va fi nevoie!
Când dosul său se presupune că atinse pământul, Brăduț se scutură cu un tremur și ochii i se deschiseră, parcă în vârful capului. Se pomeni însă că era în casa lui, jos, lângă brad, acolo unde adormise. Bradul era încă acolo, luminat și împodobit, iar o scânteie din sobă mocnea încă, suficient cât să lumineze și să încălzească camera. Brăduț se frecă la ochi, nedumerit.
– Hei, bradule, am ajuns acasă așa repede? Cum ai făcut? Mai mergem și mâine?
Bradul însă era mut, nemișcat, nicio urmă de viață prin crengile sale. Doar luminițele luceau cu putere, mângâind beteala, globurile și fulgii de bumbac ai bunicii. Băiatul se ridică și îl scutură, dorind să îi smulgă măcar o urmă de cuvânt, dovada magiei de peste noapte. Niciun semn. Doar două căsuțe de păsărele, puse pe post de ornament, începură să licărească precum doi ochi năstrușnici.
– Cred că a fost un vis, își spuse băiatul.
Se ridică și privi ceasul de pe masă. Ora 5.
– Tot e bine, gândi el, înseamnă că nu a mai trebuit să îl ducă tata la CentrulDeTăiere; s-a rezolvat.
Merse la fereastră. Afară încă nu se luminase; noaptea era sticloasă, la fel ca zăpada de pe jos. Ninsese și mai mult și parcă toată liniștea de pe pământ fusese aspirată de acest omăt nou, imaculat și sclipitor, ca într-un vortex feeric. Strada DusÎntors 555 părea la fel; doar în capătul ei zări mai multe siluete prefigurându-se cu încredere, dar nu reuși să distingă dacă sunt brazii ninși de pe margine sau oameni. Hm… o umbră părea că poartă căciula țuguiată a bunicului, alta aducea cu haina tatei și parcă siluetele purtau pancarte, ca la protestul brazilor. Dar poate i se păruse.
Brăduț trase păturica de pe canapea, o puse la picioarele bradului și se înfășură în ea ca într-o găoace.
– Măcar mai am vreo trei ore cu brăduțul meu… sau cine știe… poate chiar mai mult, își spuse băiatul, încurajat.
Închise ochii, iar ideile se prelinseră ca pe un tobogan, transformându-se în bărcuțe plutitoare pe lacul viselor, iar bradul îl primi din nou în îmbrățișarea crengilor, tăcut și scânteietor.
Ilustrațiile, realizate cu ajutorul ChatGBT, aparțin autoarei.
***
Născută în 1977, Alina Lavinia Grigoraș este jurnalistă, licențiată în jurnalism la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității București, în anul 2000. Este redactor-șef la cotidianul online de limba engleză ”Romania Journal” din București, din anul 2014. A fost reporter și redactor la ziarul de limbă engleză ”Nine O’Clock” din 1999 până în 2014, și a colaborat la ziarele „Adevărul” și fosta „Republica” în perioada 1997–1999. Coloborări la revista „Leviathan”.
Prezentator știri radio: Radio Unda Liberă, Chișinău, Republica Moldova, în cadrul unui program de summer training. În calitate de redactor-șef al ziarului online „Romania Journal”, coordonează rubrici precum politică internă și externă, economie, financiar, cultură/timp liber/travel.
A debutat editorial cu cartea de povești pentru copii Scufia cu vise, București, Editura Oscar Print, 2014.
În 2024 a publicat la Editura Leviathan Aligri și cele patru anotimpuri, roman, volumul 1 – Anria, cu ilustrații de de Eva-Katerina Buțu, prefață de Costin Tuchilă, carte care s-a bucurat de un deosebit succes de public și de critică.
„Cu o imaginație bogată și fantezie cuceritoare, Alinia Lavinia Grigoraș propune cititorilor – deopotrivă celor mici și celor mari – un roman pe tema anotimpurilor. Binecunoscută în literatură și în alte arte, ea este însă tratată original sub forma unei povești care ar putea fi circumscrisă basmului. Dar numai aparent circumscrisă și la o judecată rapidă: eterna confruntare a binelui cu răul, izbânda primului după o lungă serie de încercări (ținuturile, numite districte de autoare, tot atâtea ipostaze ale iernii în acest volum), personificare și recuzită simbolică proprii eventual unui basm, de la ființele fantastice la obiecte ritualice. Romanul poate fi citit și în cheie simbolică, în linia marii literaturi care folosește, tradițional, povestea fantastică pentru a dezvălui o realitate. […]
Acest prim volum al romanului Aligri și cele patru anotimpuri rivalizează cu cea mai bună literatură modernă de gen.” – Costin Tuchilă, Călătorie fantastică pe tărâmul iernii veșnice, prefață, fragment.
Aligri și cele patru anotimpuri, roman, volumul 1 – Anria, detalii și fragmente din carte, click aici.
Cartea (ultimele exemplare) poate fi procurată de la Librăria „Mihai Eminescu” din București (Bd. Regina Elisabeta nr. 16, colț cu str. Academiei), program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online, click aici.
