„Pe firul timpului” de Cornelia Bartels

Tocmai acum, când mă aflu în cumpăna dintre ani, m-am hotărât să o pornesc în sus, pe firul timpului ce a trecut, spre începuturile mele literare, spre izvorul încercărilor mele poetice. Mi-aș dori foarte mult să am puterea necesară și să ajung până acolo, sus, în lumea literară a amintirilor mele, ca să pot răsfoi în liniște toate paginile scrise, publicate, cuprinsă de o duioasă aducere-aminte. Un dor pe care mi-l dăruiesc acum, în nopțile friguroase și lungi de decembrie și mă las înconjurată de toată frumusețea acelor momente deosebite.

Drumul aducerilor-aminte și al trăirilor rânduite cu grijă pe firul timpului este lung. Peste câteva zile se vor aduna cei 81 de ani și se vor lăsa înnodați în șiragul amintirilor! Dar, totuși, mă încumet să o pornesc la drum, să îmi adun toate puterile ce mi-au mai rămas, îmboldită de un curaj din ce în ce mai plăpând. O fac cu pași mici, ușor stângaci, căci drumul e greu și anevoios și nici nu știu spre ce cărare poetică să mă îndrept mai întâi.

Și tot căutând, răsfoind filele scrise, m-am oprit deodată în sanctuarul gândurilor adunate în cuvinte, împietrite în cerneala neagră a foilor tipărite. Aici mi-am regăsit, cu o mare surpriză, primele mele rânduri scrise și publicate în Almanahul literar din anul 1978, intitulate Decupaje. Am poposit, puțin obosită, pe pagina 195 a almanahului și am recitit ce am scris cândva, demult. M-am bucurat tare mult că am avut puterea de a afla și a ajunge la izvorul Decupajelor mele, cu care îmi umplu și alung singurătatea bătrâneții de câțiva ani buni, scriindu-le, povestindu-le.

Îndrăznesc să-l rescriu aici, poposind în locul de unde a pornit izvorul inspirației, și apoi, cu el în brațe, să o pornesc în jos, pe firul timpului, înspre acum, repovestindu-l vouă, cititorilor mei, care mi-ați fost alături și m-ați însoțit pe drumul Decupajelor…

*

„Camera asta cumplită! Apăsători, pereții se unesc în unghiuri, copleșindu-mă. Deschid fereastra să pot respira… Și, pe deasupra, pereții, deși albi, au fost încărcați cu fel de fel de lucruri, de un prost gust evident. Aproape fiecare milimetru al betonului a fost ocupat, cu o grabă inexplicabilă, cu decupaje colorate sau cu fotografii alb-negru, hârtie oprită la limita simbolurilor imediate.

Abia reușesc să pătrund în dreptunghiul camerei încărcate. Și, odată intrată, mă arunc în bălăceala apelor oglinzii de cristal, așezată aici din lipsă de spațiu. Zvâcnetul involuntar al aruncării ochilor în apele ei, și prin ei a persoanei mele, îmi este dat de căldura de afară. Sufocantă.

Pereții mă cuprind în încleștarea lor perfect geometrică, suprapunându-se până la strivire. Eu nu mai am loc. Eu, care am atâtea amintiri de lăsat, unele după altele. Trebuie să le adun, altfel nu mă mai pot susține. Echilibrul meu depinde total de strângerea la un loc a acestor amintiri…

Inițial, pereții erau goi și albi, mai ales albi, și amintirile mele erau puține și incolore. Mă gândeam: dacă le voi lipi pe albul peretelui, nu se vor distinge, apărându-le, astfel, de curiozitatea oricărui intrus în spațiul meu vital, geometric, calculat, al camerei mele.

Acum e prea târziu! Acel cineva, pe care-l bănuiam intrus, s-a grăbit să umple pereții cu decupaje colorate sau negre din reviste – îl supăra albul imaculat și pur al pereților. Și amintirile mele, care au nevoie de liniște, care au prins consistență, bălăcindu-se în voie prin hăul culorilor aruncate în scurgerea neiertătoare a timpului, nu mai au loc!

Da, abia acum îmi dau seama cât de prețioase sunt amintirile. Am să fac orice pentru a le găsi un loc, un ungher nestingherit de perspectiva vreunui decupaj din revistă.

Căutarea asta mă face să iscodesc fiecare colț. Ochii, rătăcindu-se în labirintul de chipuri, desene și culori. Forme inerte care prind viață în concentrația căutării mele, intrând în ritmul unui dans haotic. Mai întâi se rotesc, sar apoi caraghios în câte un colț al tăieturii, pentru ca mai târziu să se oprească și să-mi dea cu tifla în hohote de râs. Așa-i întotdeauna!

Nicăieri nu pot găsi un loc amintirilor mele, unde să le lipesc unele după altele în depănarea anilor ce au trecut. Așa le-aș fereca, apărându-le de tot și, mai ales, de întovărășirea altor amintiri proaspete, la care nu țin deloc. Mă copleșesc cele vechi – pline de noblețea păcatului tinereții, încărcate de optimismul copilăriei. Cred că v-ați dat seama: ele erau culese de undeva din grădina copilăriei pierdute.

Anii au îngrămădit-o între pereții acestei camere, singura unde mă pot retrage. Pereții, odinioară, au fost albi, iar acum sunt pătați de culori stridente și forme indecente – decupaje de revistă…

Stingher – undeva în colțul dinspre răsărit al camerei – stă atârnat un obiect vechi, o relicvă de biserică, în chip de cădelniță, susținută de trei brațe prinse între ele cu trei lanțuri ce se-mpreună sus cu un inel. La căderea acestor brațe, forma cădelniței lasă loc unei umbre prelungi, conturată de pâlpâirea sâmburelui de lumină dinlăuntrul ei. Acum ea servește drept candelă, iar omul are grija de a aprinde cu sfințenie, bolborosind rugăciuni deșarte, bobul de lumină. În prelungirea umbrei s-a oprit ochiul, iscodind curios potriveala ungherului. Cred că acolo își vor găsi loc amintirile…

Vor sta așa, susținute de unda de lumină, până la scorojirea lipiciului, apoi vor cădea undeva, jos, la picioare. Atunci îmi voi permite să le calc apăsat, dar numai cu piciorul stâng, spre a-mi putea păstra echilibrul piciorului drept, căzut și el în groapa încă goală a amintirilor viitoare.

Dar camera asta e mult prea încărcată cu decupajele strident colorate, strivindu-mi speranța din umbra pâlpâirii sâmburelui de lumină. Deschid ușa. Poftim, luați tot și nu-mi lăsați nici amintirile. Le luați? Le detest! La naiba cu ele! La ce-mi pot servi ele acum?!

Aleargă, îmi spun, să poți face rost de altele. Să ai timp să mai aduni unele inedite, pe care să le pui piedestal piciorului stâng, cu care ai pășit destul singur în viață, sfidător, demonstrativ, cu stângul…

…Și, când te gândești că pereții sunt atât de încărcați! Iar eu caut un loc amintirilor. Și în căutarea lui m-am trezit decupând cu grijă figuri colorate strident sau pur și simplu în alb-negru, ce se dezlipeau indecent în rotiri amețitoare, ca un dans nupțial, oprindu-se jos, la talpa piciorului stâng.

Decupasem o mulțime de forme și culori ce s-au așezat apoi una peste alta, așteptând să fie strivite și uitate. Abandonate…

Decupasem o mulțime de forme și culori în căutarea unui loc amintirilor mele.”

*

Un dar pe care mi-l dăruiesc acum, în prag de An Nou! Un dar dăruit mie, tocmai azi, când, tot mergând pe firul timpului, am ajuns la treapta celor 81 de ani! Un dar frumos! Primul meu Decupaj și ultimul… apoi mă voi retrage sub aripa ocrotitoare a anilor ce vor să vină.

La mulți ani binecuvântați vă urez, cu drag.
Vă mulțumesc pentru că m-ați însoțit în parcurgerea timpului împreună.

Și, așa cum se urează pe la noi: ”Ein guter Rutsch ins neue Jahr!” („Trecere ușoară în noul an!”).

Mönchengladbach, Germania

Redacția Leviathan îi urează La mulți ani cu sănătate și bucurii! scriitoarei Cornelia Bartels, colaboratoare permanentă a site-ului leviathan.ro și a revistei culturale „Leviathan”, de la primul său număr, 1, octombrie–decembrie 2018.

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:

leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com; 

pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels