Aş vrea să-mi continuu povestea în scris, mulţumind tuturor celor care îmi sunt alături pe acest nou drum, în această nouă rubrică numită „Fluturi fără aripi”, spre împlinirea visului meu de a vorbi despre tot ceea ce simt.
Încet, încet, mă voi lăsa cunoscută de către cititorii acestei reviste captivante încercând, pe cât posibil, să nu dezamăgesc pe nimeni.
Această rubrică înseamnă foarte mult pentru mine. Spun asta pentru că şi eu sunt fluture fără aripi, însă viaţa mi-a demonstrat ca trebuie doar să avem curajul să fim noi, pentru ca visurile noastre să poată prinde contur.
Fiecare vis se poate scrie cu senin atunci când societatea este de partea noastră. Cu toții avem visuri. Fiecare dintre noi are visul său. Eu vreau să cred că visul meu abia a început.
De acum voi îndrăzni să mă adresez, prin ceea ce scriu aici, unui public divers şi minunat, ceea ce mă determină să îmi depăşesc dizabilitatea şi să încerc să fiu eu prin ceea ce scriu.
Aleg, cu toate acestea, să nu mă aventurez şi de aceea voi lăsa viaţa să mă surprindă, sper eu, în mod plăcut.
Stigmatizarea este grea, însă cine are răbdare să ne cunoască cu adevărat va descoperi că şi noi, persoanele cu dizabilități, suntem oameni ce au o viaţă, dar mai altfel, o viaţă privită dintr-un fotoliu rulant. Normalitatea celor din jurul nostru nu este şi a noastră, dar continuăm să o căutăm.
Am învăţat să îmi accept dizabilitatea având norocul să fiu susținută atât de cadrele didactice cât şi de colegi. Cu câțiva dintre ei mai vorbesc şi acum. Nimic nu este imposibil atunci când țţi doreşti cu adevărat ceva.
Vă mulţumesc tuturor!
Arhiva rubricii Fluturi fără aripi de Ana Irina Bodron
