Alexandru Buican și reactualizarea unui mit autohton: ”The Impaler. A Biography of Vlad III Dracula” – articol de Monica D. Cândea

46

logo rubrica historia leviathan.roDe curând, tânăra, dar îndrăzneața editură Actaeon Books a oferit publicului a doua ediție, în limba engleză, a volumului The Impaler. A Biography ofVlad III Dracula, scris de Alexandru Buican și publicat inițial în 2012, în limba română Țepeș: o biografie a lui Vlad III Dracula (1431–1476) la Editura Livingstone, din București. Într-un interviu acordat lui Miroslav Uram, în același an, autorul mărturisea că una dintre motivațiile acestui proiect a fost „precaritatea documentelor anterioare”, dar mai ales faptul că acest domnitor român „a devenit în Occident și în America un fel de apendice al unui personaj fictiv creat de un scriitor irlandez mai degrabă minor”, iar „un geniu al Renașterii nu poate fi o consecință a unei cărți dubioase” („S-a încercat să se escamoteze cruzimea personajului real, deci s-a falsificat și istoria și adevărul psihologic…”, interviu realizat de Miroslav Uram, în volumul, Spațiul acesta transcarpatic e un soi de „Triunghi al Bermudelor”, București, Editura Livingstone, 2013, pp. 117–118).

Alexandru Buican face parte din categoria scriitorilor români contemporani neînregimentați în vreo grupare sau direcție, neasimilat unui for autoritar al acestei bresle, independent în demersurile sale culturale, dar și în opiniile despre specificul românesc, tarele culturii române, conștiința națională sau metehnele balcanice care nu au încetat încă să ne amprenteze mentalitatea. Pornind de la modelul său preferat, Camil Petrescu, Alexandru Buican afirmă prin toate cărțile și luările sale de poziție, primatul conștiinței, imperativul lucidității, de care un popor, prin intelectualii săi, are nevoie pentru a ajunge la propriul adevăr, la asumarea propriei identități. Dacă întotdeauna contrastele au rostul de a evidenția esențele, experiența exilului american, asumat încă din deceniul opt, reprezintă pentru conștiința scriitorului de față, termenul opus pentru lumea românească, atât în planul sincroniei, cât și în cel al diacroniei. De peste ocean tot ce este european/continental apare redimensionat, lumea românească însăși căpătând contururi mai pregnante, dar și mai dramatice.

Genurile biograficului sunt frecventate cu succes atât de scriitori, cât și de cititori, pentru că scrisul este o formă a apropierii de adevăr, iar documentul pare să bată ficțiunea în paradigma culturală contemporană. Alexandru Buican se numără printre acele conștiințe înalte care au înțeles rolul esențial pe care îl are individul în istorie. Bineînțeles că nu individul oarecare, ci Alesul, care impune prin personalitatea lui autentică, originală, o direcție nouă, un impuls creator în perimetrul social, politic, cultural pe care îl amprentează. A scrie biografii înseamnă a-ți asuma o osteneală care „sparie gândul”, dar și o responsabilitate aparte, grațios formulată de cronicarul moldovean, căci a lăsa nescris adevărul „este inimii durere”, iar a scoate la iveală adevărul este o datorie față de spiritul neamului căruia îi aparții.

Epoca medievală, cu personalitățile ei marcante, reînviate de romanticii secolului al XIX-lea, rămâne și astăzi un model, dar și o cheie pentru înțelegerea istoriei contemporane. Dintre figurile remarcabile ale secolului al XV-lea valah, Alexandru Buican se oprește la cea a lui Vlad Țepeș, poate și datorită prestigiului internațional al acestuia, a controverselor care s-au creat în jurul imaginii sale, dar și datorită mitizării generalizate, satanizate, consfințite prin ficțiunile literare de circulație universală, căci, așa cum afirmă autorul în Cuvântul înainte (Foreword), „faima de care se bucură în Occident este bazată pe legenda cruzimii sale înspăimântătoare, în vreme ce românii simt că el a fost mai degrabă o figură pozitivă a istoriei naționale”.

Vlad Țepeș într-un tablou reprezentând patimile lui Isus (detaliu, 1460), biserica Maria am Gestade, Viena
Vlad Țepeș într-un tablou reprezentând patimile lui Isus (detaliu, 1460), biserica Maria am Gestade, Viena

Decelarea adevăratei figuri a domnului, atât din perspectiva rolului său politic, ca descendent al unei familii cu tradiție la conducerea Țării Românești, cât și a psihologiei sale profund umane este miza laborioasei biografii a lui Alexandru Buican, pentru care determinismul social/exterior este de netăgăduit în formarea unei personalități remarcabile, cum este și cea a lui Vlad Țepeș. Nevoia de sinteză, dar și meticuloasa ordonare a materialului documentar este vizibilă încă din sumarul volumului, care păstrează ceva din stilul cronicăresc prin generozitatea cu care formulează titlurile și subtitlurile, ordonând faptele, bineînțeles, după stricta cronologie în care s-au derulat. Astfel, ca un veritabil epos clasic, discursul este organizat în cinci cărți, flancate de un Prolog – Prologue. A prince in exile (February 8, 1431 – August 31, 1436) , respectiv de un Epilog – From all the Madmenand all the Tyrens (…) no other has been crueler”, care îi dau rotunjime, dar și rigurozitatea unei argumentări științifice.

Autorul insistă, cu multă abilitate în vehicularea informațiilor, dar și în stabilirea de conexiuni limpezi între evenimente, asupra prezentării contextului istoric, care a generat personalitatea lui Vlad III Dracul, iar apoi asupra modului în care acesta și-a pus amprenta asupra lumii sale, căci „o biografie se ocupă de rolul personalității”. Obiectivul acestui demers este acela de a desluși „rolul lui Vlad III în modelarea evenimentelor epocii lui. Tocmai psihologia lui particulară, care s-a impus contemporanilor, vrea această carte să încerce să o explice.” Psihologia unei personalități de talia lui Țepeș este explicabilă mai ales prin ambianța în care a trăit, prin relațiile de putere în care a fost angrenat și, nu în ultimul rând, prin istoria propriei sale familii, în mijlocul căreia a putut resimți, încă de copil, toate repercusiunile raporturilor de forțe dintre condiția unui domn ghiaur în relație cu boierii, dar mai cu seamă cu puterile politice care îl amenințau din exterior.

Deși în istoriografia românească există o prejudecată privitoare la absența documentelor, Alexandru Buican mărturisea, în același interviu din 2012, că bibliografia este substanțială, iar adunarea informațiilor nu a fost dificilă, căci există „culegeri de documente din arhivele turcești, italiene și mai ales ungurești”, care însă „trebuie citite corect”. Autorul merge mai departe și afirmă că e foarte importantă citarea acestor surse originare în lucrarea de reconstituire biografică, deoarece „istoria nu convinge prin afirmații, ci prin probe. Numai documentul în sine, care poartă energia unei voințe omenești de la 1400, zguduie sufletul. Integrarea lor în narațiune este esențială în elucidarea misterului psihologic Vlad III Dracula.

Cuvântul înainte/Foreword fixează viziunea biografului asupra personajului pe care îl investighează, încadrându-l atât într-o tipologie deja clasicizată a „tiranului sângeros”, definitoriu pentru Epoca Medievală, cât și în cea romantică a geniului politic care se ghidează în acțiunile sale după principiul independenței statale față de marile puteri, dar și pe definirea unei identități naționale în contextul așezării într-un spațiu al confluenței dintre Est și Vest: „Vlad III a fost, fără îndoială, un om de geniu, dar un om absolut, un om al soluțiilor geometrice și în această lumină se alătură figurilor radicale ale istoriei, fiind și el unul dintre cei care au hotărât să disciplineze natura. Luând însă atitudine față de problemele românești, care în perspectivă istorică se dovedesc a fi cele dintotdeauna, el le-a pus în evidență, ca nimeni altul în epoca sa. Cu alte cuvinte, el i-a păscut pe conaționalii săi. Și românii au înțeles asta.”

Cele 22 de capitole ale biografiei au fiecare câte un titlu semnificativ și furnizează cititorului o categorie largă de informații și idei, de la date istorice propriu-zise, extrase cu acuratețe din sursele documentare, la interpretări personale asupra epocii și asupra personajului. Citatul nu lipsește din această structură mozaicală, ca tehnică a susținerii argumentate a unor idei, dar și ca modalitate de a exemplifica inconfundabila coloratură a epocii, așa cum nu lipsește acea doză de ficțiune narativ-interpretativă pe care o reclamă hiatusurile inerente în consemnarea faptelor și a evenimentelor unui personaj istoric, mai ales în perioadele în care nu se afla în prim-planul vieții publice/politice. Această limitare a omniscienței biografului este confesată programatic de Alexandru Buican la începutul capitolului 6 (In Transylvania. 17 octombrie 1451- 24 septembrie 1452), unde din lipsa unor date istoriografice, scriitorul se vede pus în situația de a presupune sau de a-și imagina: „Intrați în Transilvania, în acest octombrie, e de presupus că cei doi fugari [Vlad III, respectiv vărul său Ștefan] găsesc inițial adăpost la partida boierilor exilați. […] Ce se petrece în sufletul lui în vreme ce trece pe sub bolțile sub care se ridică schele? Nu știm nici ce au discutat cei doi, dar ne putem imagina”.

Pornind de la acest enunț, pe care l-am marcat prin subliniere, autorul trasează, ca un fir roșu conducător, linia propriei sale demonstrații privitoare la personalitatea atât de contradictorie a voievodului muntean, care a rămas totuși vie în conștiința istorică românească tocmai prin extraordinara sa cruzime, generatoare a unui întreg complex de legende populare, atât în spațiul autohton, cât și în cel alogen. Care a fost mobilul acestei absolutiste tiranii a lui Vlad III Dracul? Cauzele identificate de biograf sunt multiple, începând cu cele de ordin personal (istoria propriei familii zdruncinate tocmai de poziția de putere pe care a avut-o tatăl său) și continuând cu cele de politică internă, respectiv externă și cu ceea ce se poate numi azi formarea unei conștiințe identitare românești, a unui ideal de spiritualitate și civilizație românească, în contextul în care poporul era subjugat unui redutabil primitivism.

Biografia lui Țepeș este, din perspectiva cititorului contemporan, interesat de procesul istoric al devenirii poporului român, un adevărat compendiu de istorie autohtonă, care nu se oprește la secolul al XV-lea, cu exemplele sale de aplicare practică a filosofiei contractului social, ci se duce mai profund în trecut, spre momentul zero al trecerii de la existența preromană în aceste ținuturi, la perioada romanizării și apoi la lunga istorie obscură a secolelor de după retragerea aureliană. Autorul se mișcă lejer de la o epocă la alta, de la o zonă la alta din mozaicul geografic al sferelor de putere ale timpului, semn că preocuparea pentru fenomenul românesc este una fundamentată pe cunoașterea faptelor, care, toate, demonstrează cât de încrâncenată a fost întotdeauna lupta pentru putere (atât în plan intern, cât și extern) și cât de adevărate sunt principiile filosofiei politice din Leviatanul lui Thomas Hobbes: bellum omnium contra omnes, respectiv homo homini lupus est.

Cum sursele documentare cele mai bogate provin din exterior, putem spune că avem privilegiul de a beneficia de un portret al voievodului proiectat între oglinzi paralele, multiple. Poate de aceea tocmai ceea ce scapă, ceea ce biograful trebuie să reconstituie pe baza propriei intuiții și imaginații, este adevărata esență a personajului, cea ascunsă vederii și revelabilă doar viziunii, căci, așa cum reiese și din notațiile nunțiului papal Nicolas de Modrusa, care îl întâlnește pe Vlad III la curtea lui Mátyás Corvin, portretul fizic este cel al unui principe chipeș, dar ceva din înfățișarea sa îi trădează firea înfricoșătoare: „un om mare și frumos, care se arată făcut pentru domnie. Întru atâta se deosebește fața de sufletul lui”. După capturarea și închiderea lui Țepeș, din ordinul lui Mátyás Corvin, la Vișegrad (1462), unde va rămâne prizonier aproape doisprezece ani, curtea de la Buda pune în circulație un manuscris german asupra faptelor sale de cruzime, pentru a putea justifica atât apelativul care i se asociază – Dracul (pornind de la care multă vreme în mediile occidentale populația românească a fost cunoscută sub denumirea de draguli), cât și ca o justificare a pedepsirii sale de către regele Ungariei.

Reținem din reperele traseului biografic al domnitorului câteva aspecte fundamentale: educația primită în exil la turci, experiența de mercenar în Occident, cea de căpitan în oastea protectorului și modelului său Ioan de Hunedoara. Vlad III cunoștea prea bine boierimea internă și luptele mârșave pentru domnie, mediate de puterile suzerane, relațiile comerciale cu vecinii și statutul aparte al regiunilor de la Nord de Carpați, Țara Bârsei, respectiv Amlașul și Făgărașul, condiția precară și semisălbatică a populației de rând, condiția românilor din Transilvania. Având în vedere toate aceste realități, nu este de mirare faptul că Vlad III joacă după aceleași reguli ale duplicității și manipulării, asumându-și acte de îndrăzneală extremă, cum ar fi dușmănia față de sultanul Mehmed II (Book four, 13.”Breaking the Feigned Friendship with the Turk”), cu ajutorul căruia urcase inițial pe tron. Acest chirurg al societății românești, cu un ego extrapolat, crud peste marginile închipuirii este emblematic și simptomatic pentru epoca sa, în care identitatea românească este atât de precară în relație cu alteritatea europeană. Contemporan cu momentul căderii Imperiului Roman de Răsărit (prin cucerirea Constantinopolului de către Mehmed II), Vlad Țepeș înțelege să subordoneze biserica intereselor politice ale domniei și numește chiar el Mitropolitul țării. Din rațiuni strategice mută capitala de la Târgoviște la București definind astfel un nou tip de poziționare în relațiile politice cu puterile de la nord de Carpați, respectiv de la sud de Dunăre.

Fascinantă este în narațiunea lui Alexandru Buican, dincolo de dispunerea ei în secvențe semnificative, aidoma actelor unei opere teatrale, acuitatea cu care radiografiază întâmplările și personajele și restabilește conexiunile evidente sau subterane dintre acestea. Nu-i scapă normele unei judicioase documentări, dar nici cele ale artei literare, care implică reținerea atenției, stârnirea curiozității receptorului, suspansul, abilitățile de analiză și interpretare, surprinderea detaliului semnificativ. Organizarea statului, Sfatul Domnesc, relațiile dintre boieri și domn, ipocrizia generalizată, trădările și obiceiul mazilirii domnilor, instabilitatea instituției domnești, organizarea armatei, fiscalitatea, relațiile de producție și cele comerciale, modul de viață al oamenilor simpli, relațiile politice externe, vasalitatea față de marile puteri vecine, constituirea micilor alianțe și organizarea războaielor sunt aspecte definitorii ale epocii, care nu scapă privirii scrutătoare a autorului și care explică multe dintre tarele contemporane ale lumii politice și ale societății românești.

Discursul este polifonic, iar modul în care este trasată imaginea lumii românești și limitrofe creează efectul unei ample simfonii istorice. Chiar atunci când ai impresia că autorul divaghează prea mult, abandonând personajul eponim pentru a se ocupa de alte personalități ale vremii, realizezi că fără aceste excursuri înțelegerea contextului ar fi trunchiată. Astfel se nasc pe scena acestei reconstituiri și alte figuri exemplare, dintre care ținem să amintim pe Vlad II (tatăl lui Țepeș), Mehmed II, Ioan de Hunedoara, Ștefan III (cel Mare), Mátyás Corvin, Radu III (cel Frumos), Alexandru cel Bun.

Apariția celei de a doua ediții în limba engleză este salutară, deoarece Țepeș nu mai este de mult doar o personalitate de istorie locală, ci un simbol mitizat al tiraniei absolutiste medievale, care trebuie cunoscut în lumina adevărului faptic și nu în cea a unor ficțiuni contemporane minore, căci el aparține de facto și de jure galeriei principilor medievali europeni care au beneficiat de o educație cosmopolită și care au contribuit la stoparea înaintării otomanilor spre Europa Occidentală, precum și la consolidarea unei identități istorice românești și la impunerea unor norme civilizatoare într-o lume a neașezării, a permanentei lupte pentru putere. Sfârșitul său (decembrie 1476, capitolul 22. His downfall comes this way), aflat sub semnul incertitudinii, nu este mult diferit de al altor domni ai epocii, dar reliefează faptul că a fost incomod, indezirabil, mai ales pentru boierii care își vedeau amenințată puterea prin revenirea sa pe scaunul Țării Românești, după 14 ani de absență.

Din perspectiva acestei lecturi integrate a personalității voievodului român în contextul istoriei europene a momentului, rămâne valabilă aprecierea editorilor americani de pe coperta IV a primei ediții în limba engleză: „Alexandru Buican își propune […] să dea nu o carte, ci CARTEA despre personajul istoric Dracula. Oricât de inconfortabil ar fi pentru cititorul modern, realitățile legate de viața lui Dracula sunt prezentate fără exagerare, dar și fără nicio încercare de a eluda acea realitate psihologică ce l-a făcut pe umanistul Michael Beheim, un contemporan, să afirme brutal: «Dintre toți nebunii și tiranii despre care am auzit în această lume, sub acest cer, de când există amintirea lor, nici un altul n-a fost mai crud»”.

Lectura unei biografii nu este una comodă, căci te stârnește și îți deschide ochii asupra unor adevăruri abia bănuite. Stilul limpede, concis, tranșant, alături de naturalețea și acuratețea interpretărilor propuse de Alexandru Buican te conduc în lumea Evului Mediu, cu încrederea că acolo se află o importantă cheie de înțelegere a destinului contorsionat al românilor, din cele mai vechi timpuri până azi.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.