Alvis Hermanis s-a născut la Riga în 1965, e actor, regizor și scenograf. Din 1997 lucrează ca director artistic al Noului Teatru din Riga, printre întemeietorii căruia a fost în 1992. A studiat la Studioul de pantomimă din Riga, îndrumat de Roberts Ligers. Între 1981 și 1982 a urmat cursurile Studioului din Riga al artiștilor poporului, iar între 1984 și 1988 a studiat la Facultatea de Teatru a Conservatorului leton de stat.
A pus în scenă spectacole, printre altele, în Austria, Germania, Rusia și Elveția. Montări ale Noului Teatru din Riga au făcut turnee prin toată Europa.
La sfîrșitul anilor ’80 a apărut în filme, și a primit ca actor de film și un premiu, la Festivalul din 1987 de la Lielais Kristaps. A fost distins la Festivalul din Salzburg pentru spectacolul pus cu ”Revizorul”. Lucrează frecvent în teatre de limbă germană, la Frankfurt, Berlin, Zürich și Viena; la Burgtheater a montat în 2011 piesa lui Arthur Schnitzler, ”Das weite Land” (”Ținut necuprins”) și o nouă versiune a ”Revizorului”. E socotit una dintre cele mai influente personalități teatrale din Europa ultimului deceniu.
A pus în scenă și operă, ”Soldații ” lui Bernd Alois Zimmermann la Salzburg, apoi, tot acolo, opera lui Harrison Birtwistle, ”Gawain”. În 2014 a montat, tot la Salzburg, ”Trubadurul”.
Teatrul Gesher a luptat timp de cinci ani de zile ca să obțină invitarea spectacolului ”Viață lungă” la Jaffo; demersul a izbutit abia anul acesta. Spectacolul a venit în Israel încununat de-acum de o sumedenie de premii la cele mai prestigioase festivaluri de teatru din lume – BITEF, Edinburgh, ”Baltic house” de la Sankt-Petersburg, ”Masca de aur” de la Moscova și altele încă.
Ce este acest spectacol, a cărui premieră a avut loc în decembrie 2003 și care a devenit între timp o legendă?
Este relatarea unei zile petrecute de cinci bătrîni într-o locuință comunală din Riga. Mă întreb dacă noțiunea de locuință comunală e suficient de limpede pentru cititorii mei de limbă română. E vorba de acele apartamente de mai multe camere din care socialismul a mătrășit proprietarii burghezi și pe care le-a împărțit apoi între două, trei sau chiar mai multe familii; locuința comunală era unul din cele mai crunte coșmaruri ale socialismului – câteva familii care n-au nimic comun între ele și care împart un apartament cu o singură baie, o singură bucătărie și adesea cu un singur closet.
Înainte de începutul spectacolului de la Tel Aviv, publicul a fost invitat să iasă din foaierul teatrului printr-o ieșire laterală, să dea ocol clădirii prin stradă și să intre apoi pe scena teatrului printr-o intrare de serviciu; de acolo, el a putut străbate un lung coridor, foarte îngust, închipuind antreul locuinței comunale. De o parte – uși dând în camerele de locuit, mai multe cuiere în perete, cu haine atârnate de ele și diverse obiecte pe policioare, de partea cealaltă – frânghii cu rufe puse la uscat, o bicicletă cu roata din față strâmbată, roți de bicicletă atârnate într-un piron, oale și alte ustensile casnice, pachete de ziare vechi legate cu sfoară, cutii mari de ambalaj din carton pline cu tot felul de troace, unele cu destinație de nedefinit, câte și mai câte, un veritabil talcioc. În spatele meu, vorbitori de limba rusă își exprimau uluirea față de exactitatea reconstituirii unui peisaj pe care-l cunoșteau prea bine și nu le venea să creadă că într-adevăr l-au cunoscut și că era într-adevăr înspăimântător. Ca să treacă dintr-o odaie într-alta sau ca să ajungă la bucătărie, personajele aveau să circule destul de des în cursul spectacolului prin acest coridor dindărătul odăilor de locuit, coridorul pe care acum publicul și-l putea imagina cu exactitate.
La începutul spectacolului propriu-zis muncitorii de scenă scot afară, în semiîntuneric, panourile pe care sunt pictate ferestre și, când se aprinde lumina, publicul descoperă cele trei camere de locuit și bucătăria locuinței comunale. Ele sunt înșiruite într-o imagine de cinemascop, pe un podium care e, măsurat din ochi, cu foarte puțin mai lat de doi metri, și lung cât toată deschiderea scenei Teatrului Gesher, deschidere de cel puțin paisprezece metri; odăile nu ajung la patru metri înălțime. Înghesuiala de mobile și de recuzită – cinci paturi, mese, un fel de lavabou, o mașină de cusut, etajere, nenumărate lămpi de tot soiul, bibelouri, două mese în bucătărie, tot acolo o chiuvetă etc., etc., etc. – abia dacă permite circulația printre ele (scenografia spectacolului, decor și costume, a fost realizată de Monika Pormale). Se pare că o parte din recuzită a fost culeasă de către interpreți de la prototipurile lor din realitate și folosite în spectacole ca păstrătoare a unei părticele din sufletele bătrânilor care l-au inspirat.
În spectacol nu există text vorbit. Bătrânii se cunosc de mult și foarte bine și nu au nevoie de vorbiri ca să comunice, dorința lor de comunicare, ca și eventualele teme de comunicare fiind oricum extrem de reduse. Se aud din când în când mormăieli, bolboroseli, horcăituri, câte-un țipăt ușor când unul dintre ei se sperie de ceva, uneori se aude tuse, uneori câte-o chemare sau bombăneli, uneori câteva cuvinte indistincte care scapă unuia dintre bătrâni vorbind singur. De multe ori răzbat din depărtare, de prin alte apartamente de același fel, muzici estompate transmise, probabil, la radio, uneori răzbat glasuri depărtate.
Publicul urmărește ocupațiile bătrânilor de-a lungul unei zile, începând cu trezirea din somn, rând pe rând, a celor cinci locatari ai apartamentului, două cupluri și un celibatar, și continuând cu toaleta de dimineață și cu micul dejun, pentru unii din ei. Peste zi multe dintre îndeletnicirile bătrânilor – unele sunt greu de deslușit – izvorăsc mai mult din dorința lor aprigă de a avea o ocupație, de a rămâne activi, decât dintr-o necesitate reală; utilitatea acestor îndeletniciri e cu totul relativă, unele, ca tricotatul pentru una dintre bătrâne sau spălatul de rufărie, sau gătitul de mâncare, sunt folositoare, altele par perfect inutile, de-a dreptul absurde. Unul dintre locatarii apartamentului se încăpățânează să facă tot felul de treburi cocoțându-se pe mobile – să zugrăvească o bucată de plafon sau să atârne un tablou deasupra ușii ș.a.m.d.; evident, trupul lui nu mai e în stare să execute ca lumea urcușurile; fiecare ascensiune se termină cu un mic dezastru: câte ceva se dărâmă sau bătrânul nu se mai poate da jos de unde s-a suit, sau se prăbușește de sus. Un alt bătrân a fost cu siguranță croitor, pentru că îi coase unui colocatar un costum negru; asistăm la o probă a acestui costum, probă care prilejuiește croitorului oarecare brutalitate; nu e limpede dacă respectivul costum e gândit pentru purtat la ocazii mari sau pentru îmbrăcat comanditarul în sicriu. Celibatarul a fost probabil tehnician la viața lui, pentru că trudește la o instalație de sonorizare, care nu funcționează fără cusur și care produce periodic zgomote înfiorătoare, dar care permite și înregistrări pentru cântat în tehnica numită karaoke. Asta prilejuiește unul dintre cele mai frumoase și mai mișcătoare momente din spectacol: ”tehnicianul” și o colocatară cântă împreună o melodie, acompaniați de înregistrarea gata făcută.
Către seară, toți locatarii apartamentului comunal se adună într-una din camere, probabil că e aniversarea unuia dintre cei doi care locuiesc în camera respectivă. Tehnicianul aduce o parte din instalația lui sonoră, ceea ce îngăduie unor perechi să danseze și îi prilejuiește celeilalte colocatare execuția unei arii dintr-o operă – odinioară a fost probabil cântăreață. Celui sărbătorit i se aduce în dar o sticlă cu tărie; sticla e întâmpinată cu entuziasm gălăgios și consumată de gazde și de oaspeți în păhărele mici, dar frenetic. Consecințele sunt ușor de ghicit, dar înfățișate de întreaga distribuție cu extremă discreție.
Spectacolul sugerează cel puțin un adulter în cadrul micului grup de locatari. După cum se știe, vârsta înaintată nu anihilează apetitul sexual, nici chiar atunci când reduce, eventual până la completă dispariție, resursele fizice necesare pentru a-l satisface eficient.
După petrecere, locatarii se retrag în odăile lor, să se uite la televizor – televizoare, din cele de altădată, sunt în toate odăile, într-una din ele sunt chiar două; în două dintre camere este urmărită o aceeași emisiune, pesemne de știri – vocea crainicului pare asurzitoare.
Spectacolul acesta despre ”viața lungă” pe care o asigură bătrânețea, oricât de neputincioasă, despre bucuria de a trăi care nu piere odată cu îmbătrânirea, s-a născut din nenumărate improvizații ale celor cinci actori, bazate pe observarea atentă a realității; improvizațiile acestea au fost apoi selecționate și ”redactate”, sub îndrumarea regizorului, de către echipa de interpreți. Ceea ce a rezultat este o partitură scenică foarte complicată, care cere o coordonare ireproșabilă între diferitele acțiuni care se desfășoară pe scenă în paralel. Cei cinci interpreți ai spectacolului sunt toți oameni tineri (Guna Zariņa, Baiba Broka, Kaspars Znotiņš, Ģirts Krūmiņš, Vilis Daudziņš) – spectatorii au putut să se convingă de lucrul ăsta atunci când cei cinci au ieșit la aplauze fără peruci. Dar mersul lor în spectacol era greoi și poticnit, nesigur pe picioare, și toate mișcările lor – lente, împiedicate, de neconfundat bătrânești. Cei cinci trăiesc vârsta personajelor lor cu o interiorizare desăvârșită, toate detaliile din jocul lor sunt cizelate perfect: pantalonii pe care unul dintre bătrâni trebuie mereu să-i tragă în sus, la locul lor, fiindcă elasticul a slăbit, pieptănătura pe care una dintre bătrâne și-o aranjează dimineața și care apoi se desface la un moment dat, eliberând o codiță subțire, ajutorul pe care bătrânii și-l dau unul altuia, de pildă, ca să se spele, și multe altele încă.
Am plecat de la spectacol cu strângere de inimă. Performanța regizorală și actoricească este fabuloasă și măiestria realizatorilor spectacolului desăvârșită. Nu poți să nu admiri această perfecțiune artistică. Impresionantă este și abordarea gingașei și dureroasei teme a vârstei a treia, pe care creatorii montării nu o separă de alte probleme, de problemele sociale care agravează problemele vârstei.
Spectacolul e adesea emoționant, fiindcă e străbătut de înțelegere și empatie pentru existența dificilă a vârstnicilor însingurați care-l populează. Stropul de umor, negru adesea, dar totuși umor, cu care e prezentată existența asta e și el comunicativ. Și, totuși, acest splendid spectacol mi-a provocat și strângere de inimă: priveliștea decrepitudinii umane nu e o priveliște îmbucurătoare, ci una nesfârșit de tristă, iar dacă senilitatea este și lăsată de izbeliște, priveliștea e încă mai dezolantă. Poate că dacă aș fi văzut acest spectacol acum treizeci de ani n-aș fi simțit nici o împunsătură în inimă. De altfel, în sală erau foarte mulți spectatori, de ambele sexe, umblători cu baston, și cu toate astea aspectele ridicole ale senectuții par să-i fi înveselit.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
