”În proiect: Coliba prieteniei” de Lică Barbu

307
Lică Barbu proza scurta coliba leviathan.ro

proza-scurta-leviathan.ro-logoUn pic din energia noastră se duce în copilărie. Vin momente, concluzii, aduceri-aminte şi atunci, totul cade în neant, se şterg dorinţe, dispar speranţe. Fiţi voi şi copilul din voi! Aici e fericirea, căreia mulţi îi caută definiţia… şi e aşa de simplu!

Pe stradă, mare plictiseală…

Ne învârteam aiurea pe lângă dudul din poarta de la tanti Raţa. Nu aveam nicio idee de-a-n ce să ne jucăm. Tatalai ne tâmpise să jucăm Poarca. Era cald şi nu aveam niciunul chef de alergat prin praf. Parfeu căsca de ne molipsea, iar Zburlita repeta într-una: ”De-a ce ne jucăm?”

E clar că eu, ditamai Licuţă, eram răspunzător de situaţie, fapt întărit de privirile rugătoare  a celor trei prieteni care aşteptau de la mine o idee de joc, o ceva-altceva.

Lică Barbu
Lică Barbu

N-a trebuit să mă frământ prea mult. Aveam o dorinţă mai veche, auzisem într-o poveste de-a lui tata, aceea de a face o colibă, dar nu ştiam cum şi unde şi ce-i aia o colibă.

– Atenţie! Vom face o colibă, mă dau eu important, trezindu-mă vorbind.

– În copac? sări din plictiseală Parfeu.

– Ce minunat! Ca-n poveşti, Licuţă, se bucură Zburlita.

– Şi Poarca nu mai ne jucăm? întrebă Tatalai rămas cu fixul lui.

– În colibă, zâmbi Parfeu, negăsind alt răspuns. Să căutăm, să vedem din ce o facem. Nu-i aşa uşor. Ştiu eu mai bine. Ne întoarcem mai pe seară să vorbim.

Nu ştiu de ce, dar Parfeu parcă-mi luase locul de şef. Ştie el ceva. Prea misterios de sigur era.

De la o cǎsuţǎ în copac, mi-am luat gândul. E un nuc mai solid în curte la Zburlita, dar ea nu vrea. Vrea colibǎ fără copac, ”e mai zutic”, a spus ea. Ce-i aia zutic, nu ştiu. Dar am aflat de la Caramel, cărămida mea din curte, cǎ aşa spune ea la exotic, iar asta chiar că habar n-am ce este. Aşa cum nu ştiu cum se face o colibǎ. Toatǎ ziua, asta a fost ocupaţia mea. I-am întrebat şi pe tata, şi pe mama, şi pe Barbony, pânǎ şi pe Mingiuţǎ, mǎrul, l-am întrebat. Pufuleţ mieuna a ”habar n-am” şi dădea ochii peste cap.coliba lica barbu

Cu chiu cu vai mi-am dat seama cǎ o colibǎ e un fel de colibǎ ca o colibă. Ce simplu! Ufff! Fetele astea cu pretenţiile lor! Sǎ vedeţi voi ce colibǎ, care e un fel de colibǎ, am sǎ fac. Ams-o uimesc pe Zburlita. Şi-aşa nu ştie ce-i aia o colibǎ. Dar nici eu. Ce încurcătură!

Ziua a trecut ca o furtunǎ, ca un tǎvǎlug peste colbul din drum. Am ieşit la joacǎ, dar nu ne-am jucat, ci am vorbit. Subiect de discuţie: coliba.

Tatalai avea nişte idei de astronaut: cǎ sǎ-i punem o coadǎ, cǎ s-ar putea sǎ o ia vârtejul din Cosmos, cǎ îi trebuie bec roşu pentru alarmǎ. Vorbea ca un savant internat la glumeţi.

– Ce-ai mǎ? se repezi Parfeu. Ai cǎzut din cer? Doar nu-i rachetǎ sau avion cu motor, ia-mǎ şi pe mine-n zbor. E o colibǎ. Noi, ţiganii, ştim cum se face. Lasǎ, cǎ o fac eu. Voi sǎ mǎ ajutaţi cu ceea ce vǎ spun să faceţi.

– Sǎ-i faci şi ferestre! Vreau sǎ-i pun perdeluţe, comandă Zburlita.

– Ei na! Fǎrǎ perdeluţe tuşim. Colibǎ simplǎ şi gata! am respins eu pretenţia Zburlitei care mă privea pe sub sprâncene cu subînţeles.

Şi Parfeu ne-a dat instrucţiuni: Tatalai sǎ aducǎ douǎ ciocolate şi eu o îngheţatǎ pe bǎţ. Am rǎmas îngheţaţi. Fără bǎţ. Ce fel de colibǎ o fi asta din ceea ce cere el, cǎci pare o dulcegǎrie, nu zutic cum a cerut Zburlita.

– Nu vǎ uitaţi la mine ca la un român! Astea-s pentru mine. Voi doar sǎ aduceţi mâine dimineaţă câteva crengi, iarbǎ uscatǎ, paie, zdrenţe de pus pe jos, sfoarǎ, cui de agǎţat poşeta Zburlitei, o toporişcǎ şi o paletǎ de muşte, a deschis Parfeu lista cu materiale.

M-am trezit de dimineaţǎ cu gândul la colibǎ. De unde iau crengi, paie, dar mai ales îngheţatǎ? Şi pe bǎţ. Am gǎsit prin pod ceva vechituri, un preş, un cui, ruginit şi ǎla, pentru poşeta Zburlitei. Cu îngheţata am rezolvat. Am căutat în congelatorul de la frigider şi am gǎsit gheaţǎ la greu. Am înfipt un beţigaş în ea şi fuguţa la stradǎ sǎ începem aventura.

La poartǎ, ce sǎ vezi!? Un munte de crengi şi paie. Cocoţat, în vârf, Tatalai. Avea aere de campion.

– Yasou, Lipovene! M-am scos. Am dat câte o pǎtrǎţicǎ de ciocolatǎ la fraierii de pe cealaltǎ stradǎ pentru fiecare snop de crengi şi paie. Cu o ciocolatǎ mare am adus o pǎdure întreagă.

La fix şi ceva a apǎrut Parfeu. Foarte înţepat. Era şeful lucrǎrii, nu? Echipat de sus pânǎ jos ca un meşter. Ca în pozele cu reclame, cu deosebirea că Parfeu era în faza improvizată.

În timp ce Parfeu dirija lucrarea, apare Zburlita cu o poşetǎ mov, cu o pǎpuşǎ blondǎ şi cu aere de vedetǎ. Îşi face intrarea în curte târând dupǎ ea o perdeluţǎ, studiind situaţia. Mǎ priveşte ca pe oricare şi dǎ un verdict:

– Hm!…

Am înţeles. Nu e pe placul ei. Ne dǎm silinţa sǎ fie perfect cu cerinţa. I-am fǎcut şi o fereastrǎ. Ce mai vrea? I-am aşternut un preş roşu la intrare şi în timp ce dǎdea sǎ intre Zburlita în colibǎ, am cântat pe versuri amestecate: ”Are mama o fetiţǎ”… de am rǎguşit, cǎ ea tot nu intra.

– Nu se dǎrâmǎ pe mine? întrebǎ Zburlita suspicioasǎ.

Meşterul Parfeu, sigur pe el, o luǎ de mânǎ cu intenţia de a o conduce şiii… Zburlita refuzǎăă! Se uitǎ spre mine, ca o rugǎminte. Mǎ reped sǎ o iau de mânǎ şi ea îmi aratǎ cu arǎtǎtorul cǎ nu vrea aşa.

– Nu, nu! Vreau sǎ mǎ treci în braţe!

Am rǎmas macara. Eu? Zburlita vrea în braţele mele?

Iu-huu!… Dacǎ Zburlita ar avea în greutate cât o mie de berbeci ca Barbony, pentru mine tot uşoară ca un fulg era.

Am ridicat-o încet în braţe, am privit-o în ochi, ea m-a mângâiat pe pǎrul blond şi am pǎşit în colibǎ. Tatalai şi Parfeu se făceau că au treabă.

– Ştii ce mi-a trecut prin inimă, Licuţă?

– O poveste.

– Nu! Un ”te iubesc” aşa de mare!

                                               În coliba prieteniei…

Toatǎ joaca din stradǎ s-a mutat în coliba din curtea mea. Locul este mai mic în colibǎ decât în stradǎ. În schimb, nǎscocim mai multe jocuri şi suntem mai aproape. Atât de aproape, încât atunci când a strǎnutat Tatalai, ne-au zburat nǎstureii de la bluziţe.

La fix! Ne jucǎm fotbal cu nasturi.

– Ne-ne-ne! a sǎrit Zburlita curmând iniţiativa mea. Aceasta-i o colibǎ, nu teren de fotbal. Ne vom juca de-a musafirii. Eu şi Lipoveanu suntem gazete şi voi doi musafiri.

– Ce-i aia gazete? întreb eu, deja intrat în ceaţǎ.

– Gazete sunt cei care au casa lor şi primesc musafiri. Ca sǎ ştii!

– Ca sǎ ştiu, era mai bine gazde. Sunǎ mai frumos. Auzi? Gazete!

– Lipovene! Gazete am spus, gazete rǎmâne… Gata! Începem jocul! Fiecare merge şi aduce de mâncare de prin casǎ. Timp pentru pregǎtire, zece minute fǎrǎ zece. Facem o masǎ festivatǎ şi mâncǎm, dansǎm, vorbim, ne jucăm.

– Nu-i mai bine sǎ facem o masǎ festivǎ? întreb eu, prinzând curaj.

– La acest joc nu se pun întrebǎri fistichii. Aduceţi ce-i mai bun, dar fǎrǎ gogoşi umplute cu gem, cǎ mǎ lipesc pe degeţele când mǎ şterg pe rochiţǎ. Hai! Fuguţa-fuguţa!

Am rǎscolit eu prin cǎmarǎ, prin beci, prin bucǎtǎrie şi… nimic. Adicǎ, erau destule, dar trebuia ceva bun, cum a ordonat Zburlita.

Şi ce putea fi mai bun?.. Piiing! Mi-a venit ideea. Am tǎiat o bucatǎ de brânzǎ de oaie de la mama ei, Negruţa. Am furat un ou de sub Pǎtata, roşu şi cald. A cârâit ea şi mi-a dat un clonţ, dar aşa de atmosferǎ, cǎci nu m-a durut. L-am fiert rǎsfiert. Am tǎiat câteva feliuţe de pâine neagrǎ, proaspǎtǎ, cu coaja rumenǎ, cumpǎratǎ de dimineaţǎ de la Alimentara şi ţuşti, în colibǎ. Na!.. Am uitat de ceapǎ. În trei secunde aveam şi ceapǎ. Era alǎturi în grǎdinǎ.

Desene de Lică Barbu leviathan.ro
Desene de Lică Barbu

Tatalai, culmea! A adus gogoşi umplute cu gem. Parfeu a adus o ”Eugenia”. Nimeni nu a comentat. Putea sǎ nu aducǎ nimic. Ştiam.

Surpriza jocului a fost Zburlita. Un castron plin de gǎluşte cu prune. Mi-a cǎzut limba în gurǎ şi plutea a poftǎ. Dau sǎ iau una şi, zbang! Zburlita mǎ pocneşte peste mânǎ.

– Întâi spunem Tatǎl Nostru! Una, douǎ, şi!

Zicea doar ea. Noi bâjbâiam cuvinte îngânând textul Zburlitei. Dar la închinat, eram maeştri dând din mânuţe. Când Zburlita s-a aşezat prima pe o foiţă, eram deja cu gurile pline. Tatalai şi Parfeu înfulecau brânzǎ cu ceapǎ. Ronţ-ronţ fǎcea ceapa în dinţii lor.

Zburlita, contrar la ceea ce a spus, era în luptǎ cu douǎ gogoşi deodatǎ. Pe obraji, pe nǎsuc, pe urechi, era toată numai gem. O pofticioasǎ, premiu’ întâi!

A se înţelege de aici cǎ am rǎmas singurul mâncǎtor de gǎluşte? Ştiţi cum erau?

O ne-bu-ni-e!!?  Am zis sǎ nu mǎ grǎbesc. Sǎ le simt gustul, aroma. Fatalǎ idee. Tatalai şi Parfeu m-au privit o secundǎ, studiind problema reţinerii mele şi… au atacat! M-am oprit din studiul aromei… şi dǎi şi eu.

Afarǎ începuse ploaia. Ploua şi în colibǎ. Nici nu ne pǎsa. Eram cu toţii împreunǎ, la aceeaşi masǎ ,”festivatǎ”. Râdeam unul de celǎlalt cât de caraghioşi eram cu gurile pline şi murdari de mâncare. Mai ales Zburlita. Toatǎ lipicioasǎ. Pentru mine, era şi mai frumoasǎ aşa.

Prietenia ţinea captivi patru prieteni în capsula copilǎriei. Pe vecie. Câtǎ bucurie!

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.