În cadrul parteneriatului media dintre Masteratul pentru Traducerea Textului Literar Contemporan – Engleză (MTTLC), din cadrul Universității București și Leviathan (v. articolul din 29 decembrie 2024, click aici), publicăm traduceri ale masteranzilor pe site-ul leviathan.ro și în revista culturală trimestrială „Leviathan”.
Mai jos, partea a doua a reportajului Amintirile, prezentul pandemiei de Pușa Roth. Versiuni în limba engleză de Elena-Andreea Udrea, Ana-Maria Duță, Sorina Lincă, Elena Moise-Puțanu, Diana Anton și Costina Spînu, masterande MTTLC.
Prima parte a reportajului poate fi citită pe acest site, click aici.
Pușa Roth
Amintirile, prezentul pandemiei (2)
Visez la România şi la Nichita Stănescu
Fiecare zi petrecută în capitala Venezuelei a fost marcată de un eveniment. Pe 8 noiembrie 1999, în Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, Prea Fericitul Părinte Teoctist, Prea Sfinţia Sa Sofronie, episcopul Bisericii Ortodoxe Române din Gyula (Ungaria), alături de alte înalte feţe bisericeşti, au unit prin taina căsătoriei religioase familia Maria şi Cornel Popescu. Prilej de întâlnire a românilor l-a constituit petrecerea de la restaurantul Tarzilandia, local fondat în 1950. El este considerat cel mai frumos din Caracas, dar se pare că şi cel mai scump, aşezat în zona rezidenţială, pe o stradă pe unde nu circulau decât maşini de lux, cu autorizaţie specială. Înconjurat de o grădină uriaşă, restaurantul se pierdea printre copaci şi vegetaţie luxuriantă. Unii arbori erau plantaţi chiar în interiorul restaurantului şi fugeau parcă spre lumină printre gratiile ferestrelor.
Aşezaţi frumos în colivii pe aleile principale, papagali uriaşi, în nuanţe de roşu, papagali vorbitori, priveau invitaţii, aşteptând parcă momentul să intre în conversaţie. În copaci, broaştele-fierăstrău îşi începuseră concertul şi am înţeles că ele prevesteau ploaia, înainte ca muzica să invadeze grădina.
M-am întrebat şi mă întreb şi astăzi dacă ritmurile de salsa făceau parte din concertul orchestrei sau erau răsfrângerile celui al naturii, ca un semnal de protocol oferit oaspeţilor restaurantului. Pe coperta meniului se regăseau doi papagali uriaşi, puţin stilizaţi iar, ca o continuare parcă a penajului lor, un fir gros de lână roşie invita la deliciile culinare. Meniul zilei de 8 noiembrie 1999, propus de bucătarul restaurantului, a fost alcătuit din mâncăruri cu specific venezuelean. Ca antreu, erau propuse crema de ţelină şi clătitele cu spanac. Urmau felurile principale: medalioane de mero (peşte marin, specific Caraibelor, cu carne roşie) cu sos de vin franţuzesc, piept de curcan cu mango iar desert, plăcintă de mere cu îngheţată sau piersici cu îngheţată. La intrarea în salonul restaurantului, am fost întâmpinaţi de ospătari cu platouri multicolore de legume şi fructe tăiate extrem de fin, care se serveau cu mâna sau cu scobitoarea. Vinurile n-au avut prea mare trecere, însă whisky-ul cu gheaţă în pahare învelite în şervețele a fost cel mai solicitat. Am rămas surprinsă să-i văd pe invitaţi că amestecau whisky-ul cu degetul arătător. Am crezut că este un obicei de nuntă pe care nu ar fi trebuit să-l ignor. Întrebându-i pe vecinii mei, mi-au răspuns zâmbind: acesta este un gest tipic venezuelean şi, oriunde s-ar afla, se recunosc după el.
O altă manifestare care a impresionat delegaţia română a fost vernisajul expoziţiei artistului fotograf Alfredo Padron. Absolvent al Academiei de Teatru şi Film „I.L. Caragiale” din Bucureşti, el a surprins ca într-o istorie ridicarea bisericii maramureşene din Caracas – istoria unui monument – vizualizând şi imortalizând fiecare etapă a construcţiei. Am avut curiozitatea de a-l întreba cum de nu a uitat limba română la un sfert de veac de la plecarea sa din Bucureşti. Secretul este simplu, mi-a mărturisit Alfredo: „De câte ori am ocazia, traduc în spaniolă poezii de Nichita Stănescu. Pentru mine este un exerciţiu de credinţă.”
Scrisoare de dor
Am întâlnit români fericiţi? Pot spune doar că am întâlnit români. Cu unii dintre ei am purtat lungi conversaţii, cu alţii am participat la manifestările din capitala Venezuelei. Discuţiile le-am început în tinda bisericii şi le-am terminat la aeroport. Oricum, s-a dovedit că timpul a fost mult prea scurt pentru a-i putea cunoaşte. Câţiva au mărturisit.
Primul meu interlocutor a fost profesorul universitar Daniel Medvedov:
– Am ajuns aici în 1975, căsătorindu-mă cu o venezueleană ce studia la I.A.T.C.-ul nostru din Bucureşti. În acelaşi an, am avut norocul să particip la un concurs pentru ocuparea unei catedre la Universitatea Centrală. Am câştigat locul respectiv şi din acel an sunt profesor universitar de semiotică, semiologie, istoria culturii.
– Domnule profesor, aţi trăit perioade aproximativ egale atât în România, cât şi în Venezuela. Cât la sută sunteţi român și cât venezuelean?
– Fără discuţie că mă simt român şi întotdeauna m-am simțit ca un român ce se află într-o vizită momentană de 40, 50 sau 70 de ani, chiar dacă a trebuit să devin venezuelean din motive sociale. Dacă nu eşti venezuelean, nu poţi lucra aici şi cred că în orice ţară e aşa, dar niciodată n-am pierdut sentimentul că sunt român, că sunt din Râmnicu Vâlcea… din zona noastră…
– …dintr-o gură de rai…
– Pe din dos, pe lângă rai. E o senzaţie ciudată pentru că venezuelenii sunt foarte asemănători cu noi, lumea de aici având aceeaşi senzaţie a timpului, în sensul că se bucură de prezent şi nu se gândeşte prea mult la viitor. Diferenţa pe care am remarcat-o este că pentru ei trecutul nu are prea mare importanţă.
– Domnule Daniel Medvedov, care este părerea dvs. despre ridicarea acestui lăcaş creştin ortodox în mijlocul acestei lumi care trăieşte după alte coordonate decât noi, europenii?
– Îmi aduce aminte de legenda Meşterului Manole şi de faptul că a ctitori o biserică nu este un gest atât de obişnuit, în primul rând, fiindcă locul trebuie să fie găsit şi apoi să fie sfinţit. Această biserică este un fel de buric al pământului atât pentru venezueleni, cât şi pentru românii care trăiesc aici. În general, când românul iese din ţară devine distant, devine „o opinie separată”. Tot timpul trăieşte cu frica să nu fie contactat de un alt român care să se amestece în viaţa lui şi să afle ce face. Toţi ne dăm seama cum e în ţară la noi, cum este viaţa la oraş, dar şi la sat. Nici nu ştiţi ce bucurie mi-a provocat această întâlnire, pentru că în cei 25 de ani n-am prea avut ocazia să vorbesc româneşte, adică să vorbesc zi de zi, să discut probleme filosofice sau existenţiale. Roata morii e puţin ruginită, dar iubesc aşa de mult cuvintele noastre, cântecele noastre, că uneori îmi trec zilele cântând frumoasa melodie a fraţilor Petreuş, Pe din dos, pe lângă rai. Cântecul acesta mă face să plâng, dar nu de tristeţe, ci cred că de dor. După 25 de ani, am avut ocazia să fiu invitat de Televiziunea Română la emisiunea „Surprize, surprize”. Colegii i-au făcut o surpriză fratelui meu Cornel, care lucrează acolo. Vă mulţumesc că mi-aţi dat ocazia să vorbesc, ca să pot să-mi potolesc dorinţa, ca să pot să mai sting dorul pe care îl am pentru toţi.
Vis cu ghiocei
Ziua de 7 noiembrie 1999 are o dublă semnificaţie pentru domnul Tiberiu Grigorescu şi pentru familia domniei sale. Odată cu sfinţirea bisericii româneşti, s-au împlinit 18 ani de când domnia sa locuieşte în Venezuela. L-am întrebat despre rolul şi rostul bisericii, dar şi despre faptul că aceasta îi va aduna mai des pe românii aflaţi în această ţară.
– În principiu, va strânge toţi românii. Aici nu suntem mulţi, 120, 140 de familii maximum, ceea ce cred însă este faptul că biserica va atrage mulţi turişti care vor putea admi-ra frumuseţile artei maramureşene.
– Sunt români care mi-au mărturisit, domnule Tiberiu Grigorescu, că nu prea au avut ocazia să vorbească limba română.
– În ceea ce mă priveşte, eu vorbesc româneşte cu familia, cu prietenii şi am venit destul de des la biserică, unde m-am întâlnit cu compatrioţii mei. Am mai fost în România de două ori în aceşti 18 ani… în restul timpului, vorbesc spaniola.
– Comunitatea de aici este destul de mică. Este unită sau…?
– Comunitatea românească din Venezuela este într-un anumit fel singulară în raport cu celelalte comunităţi româneşti din lume. Ea s-a format în straturi. Primul grup de români a venit în perioada 1948–1952. O altă pleiadă, în anii 1975–1982, iar ultimii au sosit după Revoluţia din România.
Cei care au format comunitatea sunt şi primii veniţi aici, deşi o parte din ei sunt români greci, armeni sau evrei. De aceea spun că este o comunitate particulară, pentru că aceste persoane aparţin atât comunităţii româneşti, cât şi celor greceşti, armenești sau evreieşti. Ei ne-au insuflat nouă tradiţia comunităţii şi cred că suntem suficient de uniţi, comparând cu ceea ce am observat la comunităţile româneşti din Statele Unite, din Franţa etc. Se cam ceartă românii la Paris.
– Am pregătit o întrebare desuetă, dar tot am să v-o adresez: vă este dor de acasă?
– Da, mi-e dor de zăpadă, mi-e dor de prieteni, de şcoală şi de ghiocei. În România mergeam mult pe jos, însă aici nu prea am ocazia. Este oraşul primăverii eterne, dar îmi lipseşte toată poezia pe care o aduce primăvara în România.
– Ce mesaj aveţi pregătit pentru cei din România?
– Vreau să le spun că este foarte important să creadă în ceea ce pot să realizeze cu propriul lor efort. Să încerce să facă faţă situaţiilor dificile apărute după o schimbare de regim, să aibă încredere că totul este temporar şi numai cu efort, cu muncă, cu credinţă în Dumnezeu şi în sine pot realiza schimbarea atât de dorită în societatea românească.
Misiune îndeplinită
– Domnule Iulian Fâşie, sunteţi un român ce a hotărât să-şi continue viaţa în această ţară după terminarea mandatului.
– După încheierea misiunii de consilier economic la Ambasada României din Venezuela, am rămas aici din două motive: în primul rând pentru că Banca Dacia Felix, care urma să deschidă o reprezentanţă în Venezuela, m-a numit director al acestei instituţii şi în al doilea rând, pentru că băieţii mei erau în diferite nivele de studii. Dacă ne-am fi întors în România, fiecare pierdea cel puţin un an. Şi atunci ne-am hotărât să mai rămânem pentru un moment aici.
– Ce înseamnă un moment în opinia dvs.?
– Un moment, pentru mine, înseamnă până când băieţii îşi termină studiile. Cel mare a absolvit facultatea şi este în ultimul semestru la un master în finanţe corporative, la Universitatea Metropolitană, iar cel mic este în ultimul semestru la Universitatea Centrală, Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale.
– Odată misiunea diplomatică încheiată, permiteţi-mi să vă întreb ce faceţi aici?
– Reprezint diferite firme româneşti şi cum prima iubire nu se uită niciodată, încerc să continuu activitatea de promovare a exportului românesc în Venezuela.
– Nu aţi devenit venezuelean?
– Încă nu. Am reşedinţă aici, dar n-am renunţat la cetăţenia română şi nu voi renunţa niciodată. Şi dacă în România – o spun cu durere şi cu speranţă – lucrurile vor merge mai bine, voi reveni cu multă plăcere şi cu multă bucurie.
– Domnule Fâşie, sunteţi un specialist şi sunt convinsă că nu spuneţi lucruri de complezenţă numai de dragul conversaţiei. Ce înseamnă mai bine după părerea dvs.?
– Mai bine, după părerea mea… Am să mă refer la un caz concret. Atunci când Uzinele Roman vor învăţa să vândă camioane şi nu să vândă reprezentanţe, atunci în România va fi mai bine. Iată ce face actuala conducere de la Roman. Acordă reprezentanţe în exclusivitate unei firme şi nu poate să vândă camioane altei firme. De curând a fost aici o licitaţie pentru 120 de camioane şi uzina nu a putut participa din acest motiv. Ca să aud acum că Uzinele Roman sunt într-o situaţie delicată, muncitorii au ieşit în stradă şi cer guvernului să-i subvenţioneze. Iată ce înseamnă o situaţie care mie, cel puţin în România, nu-mi place.
– Aţi găsit aici un mediu propice pentru afaceri?
– Bineînţeles. Venezuela este o ţară democrată de mult mai mulţi ani decât România, economia de piaţă este foarte bine pusă la punct şi, evident, rădăcinile comune de latinitate ne fac să ne simţim bine aici. Am găsit şi firme interesate să facă afaceri bune cu România.
– Domnule Iulian Fâşie, pentru că sunteţi un om de afaceri, un om care cunoaşte foarte bine subtilităţile economice, aş vrea să vă pun o întrebare la care nu am primit un răspuns mulţumitor. Când am intrat în această ţară, m-a frapat diferenţa, în primul rând, dintre cele patru municipii care formează capitala acestui stat. Şi mă refer strict la diferenţele economice şi sociale. Din ce motiv există această discrepanţă?
– Pentru că, din păcate – şi aş vrea să afle şi cetăţenii români – în Venezuela există o diferenţă enormă între cei puţini şi bogaţi şi cei mulţi şi săraci. Nu este o ruşine şi acest lucru îl recunoaşte însuşi preşedintele Venezuelei. În momentul de faţă există un grad de sărăcie de 80 la sută, majoritatea populaţiei fiind săracă, în ciuda faptului că Venezuela este o mare producătoare şi exportatoare de petrol şi că primeşte din exporturi 80 la sută din devizele sale externe. Aşa că eu le doresc celor din ţară să trăiască şi să apucăm vremuri mai bune.
Când cânt, îmi imaginez că sunt în România
Participând la prima slujbă oficiată în biserica românească, am auzit din tinda bisericii o voce ce nu semăna cu a nimănui. În corul care acompania slujba, se afla doamna Irina Niculescu, fostă componentă a Corului „Madrigal”. Ne-am întâlnit şi nu i-am pus nici o întrebare, însă nici domnia-sa nu aştepta întrebări din partea mea şi a început să-mi povestească firesc.
– Sunt muzician, am terminat studiile în România, iar aici sunt profesoară de canto, dar particip la toate slujbele comunităţii noastre. Suntem puţini, aşa că trebuie să colaborăm aproape toţi. Pentru noi, inaugurarea bisericii noastre a fost un act deosebit şi emoţionant. Am înţeles că ați auzit voci care afirmau că nu prea suntem uniţi. Într-adevăr, nu toţi românii participă la acţiunile bisericii, însă unii chiar au motive. Cei care sunt muzicieni, angajaţi în cele trei orchestre venezuelene n-au putut, pentru că au repetiții la aceeaşi oră. N-aş putea spune că nu suntem uniţi, ci, mai mult ca sigur, n-am stabilit legături între noi. Sper ca această biserică românească să slujească şi la unirea noastră. Sunt de aproape 26 de ani aici şi-mi aduc aminte de perioada petrecută alături de colegii din Corul „Madrigal”, de maestrul Marin Constantin, de Irina Lungu şi de Vera Leca, atâtea colege iubite, aţâţi colegi, că nici nu pot să-i numesc pe toţi şi ar fi nedrept să uit pe cineva. Alături de ei şi împreună cu maestrul, am învăţat multe lucruri şi ceea ce fac acum reprezintă consecinţa acelor activităţi de la Conservator şi de la cor. Am ajuns toţi la un nivel de excelenţă muzicală pe care încerc să-l păstrez. Mă ajută faptul că aici sunt muzicieni foarte buni, colegi din România. Soţul meu este latino-american, am casa mea, am viaţa mea, profesiunea mea. Sigur că vin în ţară, ultima dată am fost acum doi ani, iar anul viitor merg să-mi văd fraţii. Românul este foarte lipit de pământul lui. Nu vreau să-mi pierd rădăcinile şi am nevoie să mă duc să mă adăp, am nevoie de o reîmprospătare a energiilor. Aici, spre deosebire de mulţi, am prilejul să vorbesc în limba română, având prieteni, colegi muzicieni. Şi nu ştiu cum să vă explic, când încep să vorbesc, n-am nici un fel de greutăţi în exprimare. Femeie fiind, mi-a fost mai uşor să păstrez tradiţiile româneşti. Fac cozonaci de Paşti şi de Crăciun, ouă roşii, sarmale, deşi sunt singură aici. Pentru că soţul meu a studiat în România, şi lui îi plac tradiţiile şi mâncărurile noastre. Când cânt, de multe ori îmi imaginez că sunt acasă, în România.
Mărturisiri
Venera Turcu del Reies s-a căsătorit în 1976 cu un venezuelean care a studiat fizica în România. A lucrat până de curând la Compania Petroleus din Venezuela în domeniul informaticii, fiind absolventă a Facultăţii de Matematică, specialitatea informatică.
– Ce pot să spun? Doar că Venezuela e a doua mea ţară, deşi n-am uitat România unde merg destul de des. Băiatul meu cel mare, în vârstă de 22 de ani, învaţă în Bucureşti, iar soţul meu merge mai des decât mine în România pe care a îndrăgit-o iremediabil. Fiica mea se află la studii în Statele Unite ale Americii. Într-adevăr, Caracasul este oraşul primăve-rii eterne şi acum, pentru noi românii, este o mare sărbătoare de suflet: sfinţirea bisericii, bijuterie maramureşeană combi-nată cu stilul bizantin, interiorul fiind pictat ca la bisericile zidite. Sunt foarte mulţumită că au venit atâţia români din ţară să ne vadă, să ne sprijine, să petreacă cu noi şi să vadă cum trăiesc românii aici. Ne-am propus de multe ori să venim în România, eventual când vom ajunge la pensie. Nu suntem foarte în vârstă, dar ne gândim la viitor, pe care am dori să-l petrecem împărţind timpul între Venezuela şi România. Vreau să vă spun că nu m-am detaşat niciodată complet de România şi-mi amintesc că, atunci când am ajuns aici, în 1976, visam zăpadă, atât îmi era de cald. Recunosc că şi acum îmi este dor, iar ceea ce mă leagă de ţară nu o să se şteargă niciodată. Mereu va exista cineva care să păstreze tradiţia.
Când ne-am despărţit am fost convinsă că o voi întâl-ni odată şi odată, în România, pe doamna Venera Turcu del Reies…
Doină, doină, cântec dulce…
Un alt interlocutor, o altă surpriză.
– Domnule Moise Hirbatist, cu ce ocazie aţi ajuns în Venezuela?
– Inițial, am venit doar să lucrez la Universitate, în domeniul juridic – drept comparat, dar de atunci au trecut treizeci de ani. Aici mi-am format o familie devenind cetăţean al acestei ţări.
– Vă gândiţi să vă întoarceţi în România?
– Nu cred în această posibilitate. Sunt emoţionat că vorbesc limba română, pentru că încerc să găsesc cuvintele în lumea amintirilor, neavând ocazia să vorbesc decât foarte rar, o dată pe an când ne întâlnim la Ambasadă, de ziua României. Biserica a deschis, iată, calea dialogului.
– Dacă mai aveţi prieteni în România, aveţi acum ocazia să le transmiteţi un mesaj. Ce doriţi să le spuneţi?
– „Doină, doină, cântec dulce/ Când te-aud, nu m-aş m-ai duce/ Doină, doină, viers cu foc/ Când te-aud eu stau pe loc.”
Am continuat acest dialog printre lacrimi şi amintiri, fiind convinsă, pentru a câta oară, că ţara în care te-ai născut, rămâne patria.
Venezueleanul moldovean
Domnul Pedro Quintel, ca orice venezuelean care se respectă, după ce a terminat facultatea la Iaşi, şi-a luat nevastă o moldoveancă, să-i fie alături la bine şi la rău. Au trecut destui ani de atunci, iar în familia Quintel au apărut trei copii. Pe cei doi soţi i-am cunoscut la petrecerea de la Casa României, având locuri rezervate la aceeaşi masă. La început nu am ştiut care dintre cei doi este de origine română pentru că domnul Pedro mă tot îmbia să mâncăm sarmale. Observând că ezit, interlocutorul meu mi-a spus, mai în glumă, mai în serios, că, deşi a mâncat ieri sarmale, nu va mai sta pe gânduri prea mult şi se va „sacrifica” în numele plăcerii gastronomice. Încercând să aflu dacă distinșii mei interlocutori rămân până la sfârşitul petrecerii, domnul mi-a răspuns în dulcele grai moldovenesc că vor mai zăbovi „olecuţă”. Până la urmă misterul a fost dezlegat, fiindcă în casa lor se vorbeşte limba română, se găteşte mâncare românească. Doamna Quintel, profesoară de franceză, vorbea uşor graseiat graiul moldovenesc, iar soţul, un venezuelean blând se exprima, amestecând cu graţie cuvintele spaniole cu cele româneşti. Mică-i lumea? Mare-i lumea? Cine să mai înţeleagă!
Biserica este un dar
– Domnule Cornel Popescu, credeţi că îi veţi uni pe români prin această biserică?
– Românii de aici au fost mereu uniți, niciodată nu s-au separat de ţară. Noi avem o deviză: „Guvernele trec, ţara rămâne”. S-au împlinit cincizeci de ani de când suntem în Venezuela, iar dorinţa noastră cea mai mare a fost să avem un lăcaş de cult care să aparţină coloniei româneşti. Cred că biserica noastră a devenit deja o prezenţă şi va rămâne mereu. Suntem fericiţi că Prea Fericirea Sa Patriarhul României a venit aici şi vreau ca românii din ţară să afle că avem aceleaşi sentimente ca ei, că simţim la fel şi că suntem dispuşi să ne ajutăm ţara cu tot ceea ce ne stă în putere.
Noi ne considerăm un fel de ambasadori ai României, chiar dacă, oficial, nu ne putem numi aşa. Dar alături de ţară totdeauna!
– Astăzi, domnule primar, veţi păşi alături de soţia dvs., doamna Maria Popescu spre a fi uniți prin sfânta taină a cununiei. Hotărârea dvs. a surprins pe foarte mulţi.
– După patruzeci de ani de căsătorie civilă, am dorit să fiu primul român care primeşte taina căsătoriei în această biserică. Pentru mine este cel mai mare cadou pe care mi-l oferă ţara.
Am asistat la această căsătorie religioasă, iar mirele la cei optzeci de ani ai săi cu greu şi-a putut stăpâni lacrimile. Doamna Maria Popescu, de origine cubaneză, a acceptat să devină ortodoxă, în faţa lumii şi a lui Dumnezeu. Naşi au fost doi tineri venezueleni care ocupau o poziţie socială înaltă în guvernul ţării.
Simbol al ortodoxiei
La acest eveniment a participat şi domnul Gheorghe Alexa, reprezentantul Episcopiei Române din America de Nord. Domnia sa a ţinut să sublinieze:
„Momentul pe care l-am sărbătorit cu toţii, sfinţirea bisericii, monument ce poartă hramul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, a căpătat o deosebită amploare prin prezenţa Prea Fericirii Sale, părintele patriarh Teoctist, preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi simbolul ortodoxiei româneşti din lumea întreagă. De asemenea, acest moment impresionant din viaţa comunităţii româneşti din Venezuela, a fost făcut posibil şi prin jertfelnicia şi devotamentul părintelui Costică Popa, parohul acestei biserici. Am participat la aceste festivităţi în calitate de reprezentant al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi Canada și al Înalt Prea Sfântului Victorin, care, în momentul de faţă, se află în România. Parohia ortodoxă română „Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena” se află sub jurisdicţia canonică a Episcopiei Române din America şi Canada, beneficiind şi de această realizare unică de arhitectură religioasă”.
Semne româneşti
Printre oaspeţi i-am descoperit şi pe meşterii care au ridicat această biserică: Vasile Hodar şi Ion Găitan.
– Sunteţi mândri de ce aţi reuşit să faceţi?
– Biserica a venit pregătită din România, iar noi am venit pentru montarea ei. Am început cu fundaţia şi după o întrerupere de aproape un an am continuat cu finisajele, terminând cu poarta şi cu gardul, pentru a ajunge aşa cum arată astăzi, ca să poată fi sfinţită. Cu toate că avem mult de lucru, ne simţim bine aici, deşi este un pic mai cald decât în Maramureş.
– Să înţeleg că vreţi să rămâneţi în Venezuela?
– Definitiv, nu credem, dar o să mai stăm o vreme, pentru că aceasta este ţara în care cineva, dacă vrea să muncească, poate găsi uşor de lucru, mai ales în construcţii.
Cei doi maramureşeni erau deja vedete în rândul meşterilor, fiind solicitaţi de mulţi oameni bogaţi, ca să dea forme lemnului. Prin arta lor, ei au aşezat în celălalt capăt al lumii, în casele sud-americane, semne româneşti, simboluri ale geniului popular, păstrate cu sfinţenie de cei ce ştiu să dea viaţă lemnului.
Poetul meu de suflet
Născut în localitatea Cumana sau cum repede am adăugat eu, Comana, Alfredo Patron a absolvit în anii ’70, arta fotografică la I.A.T.C. Asistând la vernisajul expoziţiei sale, am aflat că este vorba despre înregistrarea prin fotografie a procesului de construcţie a bisericii maramureşene.
– Aţi stat nişte ani buni în România. Din punctul de vedere al artistului, aţi putea face o paralelă între ţara dvs. şi a noastră?
– Este foarte uşor pentru că suntem două ţări care ne tragem din acelaşi neam, aş zice. Limbile noastre sunt de origine latină şi circa douăzeci de mii de cuvinte sunt – prin schimbarea unor litere – aceleaşi. Obiceiurile latinilor sunt apropiate ca mod de manifestare, iar temperamentul ne apropie şi mai mult: pasionaţi de frumos, iubitori etc. Este foarte uşor de comparat.
– Cum aţi suportat cele patru anotimpuri?
– Iarna mi-a fost foarte greu, dar din punct de vedere al relaţiilor interumane m-am simţit ca acasă. Am început facultatea în anul 1977 şi am terminat-o în 1982. De atunci am încercat să păstrez în mintea şi-n sufletul meu limba română, considerând că este o cucerire culturală. În plus, am prieteni români, colegi care, la rândul lor, au terminat o facultate în România. Trebuie să vă mărturisesc că iubesc mult literatura română şi în particular poezia lui Nichita Stănescu. Ca să mă văd obligat să caut în dicţionar, să cercetez, am început să traduc din poeziile lui, evident în scop personal. În fiecare seară, înainte de culcare, citesc cel puţin o poezie a lui Nichita pe care îl consider poetul meu de suflet.
– Membrii comunităţii româneşti de aici se comportă diferit faţă de ceilalţi români din ţară?
– Bineînţeles că aici intervin multe necunoscute şi în primul rând acomodarea. Eu percep această comunitate ca fiind foarte apropiată de ceea ce suntem noi, venezuelenii, iar dacă cineva nu ştie că sunt români, ar putea face, foarte uşor, confuzie.
Nemulţumirea ca formă de creaţie
– Înalt Prea Sfinţite Sofronie, păstoriţi comunitatea românească din Ungaria, însă astăzi, cu voia Domnului, suntem alături de membrii coloniei din Caracas. Prea Sfinţia Voastră n-aţi scos o vorbă de multă vreme…
– Am tăcut şi am privit această minune şi mă tot gândeam acasă, la episcopia mea, la credincioşii mei, rugându-mă din răsputeri bunului Dumnezeu să mă ajute să putem ridica şi noi o bisericuţă, poate nu aşa de frumoasă şi de falnică, dar nădăjduim să avem una cât de curând.
– Vă ştiu drept un nemulţumit, în sensul bun al cuvântului. Nemulţumirea dvs. îi poate stimula pe credincioşi?
– Depinde. Eu sunt nemulţumit, de fapt, faţă de o stare de lucruri existentă şi cred că nu numai eu ar trebui să fiu nemulţumit, ci fiecare creştin, pentru că este de datoria fiecăruia să fie mereu nemulţumit de el însuşi şi de orice face, pentru că aceasta este nădejdea să se îndrepte. Nu putem să stăm pe loc în lucrul nostru pentru mântuire şi până la sfârşitul vieţii se cuvine să fim mereu nemulţumiţi de noi înşine. Dacă ajungem mulţumiţi, nu cred că mai putem face mare lucru în lumea noastră. Aici, în această ţară dintre Ecuator şi Tropic, lumea pare mai frumoasă, mai liniştită, mai cuminte, însă acasă la noi, acolo unde ne desparte doar o graniţă administrativă, lumea are tot felul de nemulţumiri. Lumea apare mai frumoasă de peste tot, dar şi aici sunt probleme, viaţa nu este chiar aşa de roză cum pare la prima vedere şi asta pentru că totul depinde de oameni. Noi suntem aceia care ne facem viaţa mai frumoasă sau mai urâtă, după cum suntem mulţumiţi sau nemulţumiţi cu ceea ce ne dă Dumnezeu. Deci sunt două momente de luat în seamă: e bine să fim mulţumiţi cu ce ne dă Dumnezeu, dar nemulţumiţi de ceea ce facem noi cu ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Sper ca graniţa să se spiritualizeze cât mai mult în sensul unei cât mai strânse colaborări între românii din jurul graniţelor şi cei de pretutindeni, dar mai ales cei din jurul graniţelor să aibă legături cu ţara. Asta îmi doresc, pentru asta mă rog, pentru asta conlucrez.
Aventură?
Fără îndoială, o asemenea călătorie poate fi considerată o aventură. Aventura cunoaşterii, a atingerii cu sufletul şi cu mâna a unui tărâm aproape utopic. La sosire, am pornit de la aeroport pe o autostradă punctată de patru tunele ce străpung muntele, iar sub curcubeu au apărut pe retina ochiului însetat, căsuţele aruncate neglijent pe versanţii munţilor roşii. Aici, curcubeul se poate atinge cu mâna: răsare din pământ şi se sprijină pe munte. Am avut sentimentul că mă pot înălţa pe crestele roşietice doar ţinându-mă de el. Aventură?
Noiembrie 1999
Din volumul Dincolo de curcubeu e lumea, București, Editura Viitorul Românesc, 2022
Pușa Roth
Memories, the Present of the Pandemic (2)
I dream of Romania and Nichita Stănescu
Translated into English by Elena-Andreea Udrea
Every day spent in the capital of Venezuela was celebrated with an event. On November 8 1999, in the ”Saints Constantine and Helen” church, His Beatitude Teoctist, His Eminence Sofronie, the bishop of the Romanian Orthodox Church in Gyula (Hungary), together with other church leaders, have united through the sacrament of marriage the family made of Maria and Cornel Popescu. The celebration at the Tarzilandia restaurant, founded in 1950, served as an opportunity for Romanians to reunite. The place is considered to be the most beautiful in Caracas, but also the most expensive, it seems. It’s located in the residential area, on a street taken over exclusively by luxury cars with special permit. Surrounded by a giant garden, the restaurant gets lost among the trees and the lush vegetation. Some arbours would be planted precisely inside the restaurant and would reach towards the light through the barred windows.
Gracefully placed in cages on main alley, giant parrots in shades of red and talking parrots were watching the guests, seeming to wait for the right moment to chime in. The tree frogs had started their concert and I understood that they were predicting the rain before the music flooded the garden.
I’ve been wondering if the salsa rhythms were part of the orchestra’s show or the reflections of the nature’s concert, as a protocol sign offered to the guests of the restaurant. On the menu’s cover could be found two giant parrots, a bit stylised and, as an extension to their feathers, a red thick thread led the way to the mouthwatering contents. The menu of the day on November 8 1999, proposed by the chef, consisted in Venezuelan food. For the first course it was suggested celery cream and spinach pancakes. Then the main course: Grouper medallions (sea fish, found specifically in the Caribbeans, with red meat) with French wine sauce, turkey breast with mango and, as for dessert, apple pie with ice cream or peaches with ice cream. When we entered the salon, we were welcomed by waiters with colourful trays filled with smoothly cut vegetables and fruits that were served by picking them up with the bare hand or with a toothpick. The wines weren’t that popular, but the whiskey with ice poured in glasses wrapped in napkins had the biggest demand. I was surprised to see the guests stirring in the whiskey with their index finger. I thought it was a wedding tradition that I wasn’t supposed to ignore. I asked my neighbours and they replied with a smile: ”this is a Venezuelan gesture and, wherever they are, they recognize each other by it.”
Another manifestation that impressed the Romanian delegation was the opening of the photographer Alfredo Padron’s exhibition. Graduate of the National University of Theatre and Film ”I. L. Caragiale” in Bucharest, he conveyed the building of the Maramures church from Caracas like in a story – a story of a monument – visualizing and immortalizing every step of the construction. I was curious enough to ask him how he still remembered the Romanian language after a quarter of century after leaving Bucharest. The secret is simple, confessed Alfredo: ”With every chance I get, I translate to Spanish poems by Nichita Stănescu. For me it’s an exercise of faith.”
A Letter of Longing
Translated into English by Ana-Maria Duță
Have I met happy Romanians? I can only say that I’ve met Romanians. With some I had long conversations, with others I participated in the rallies happening in the capital of Venezuela. We started the discussions in the church’s entrance hallway and finished them in the airport. Nevertheless, it turned out that the time had been too short to be able to get to know them. Some admitted it.
My first interlocutor was Professor Daniel Medvedov:
– I arrived here in 1975, having married a Venezuelan woman who was studying at the I. L. Caragiale National University of Theatre and Film in Bucharest. In the same year, I was lucky enough to participate in a competition to occupy a chair at the Central University. I won that respective position, and since that year I’ve been a university professor of Semiotics, Semiology, and Cultural History.
– Professor, you spent relatively equal amounts of time in both Romania and Venezuela. What percentage Romanian and what percentage Venezuelan are you?
– Without a doubt, I feel Romanian and I have always felt like a Romanian who finds himself on a temporary visit of 40, 50, or 70 years, even if I had to become Venezuelan for social reasons. If you’re not Venezuelan, you can’t work here and I believe it is the same in any country, but I’ve never lost the feeling that I am Romanian, that I am from Râmnicu Vâlcea… from our area…
– … like a piece of heaven…
– Pe din dos, pe lângă rai (1). It is a strange sensation, because Venezuelans are very similar to us, as the people here have the same perception of time, meaning that they enjoy the present and don’t think too much about the future. The one difference I noticed is that they don’t really care for the past.
– Mr. Daniel Medvedov, what is your opinion about the erecting of this Orthodox-Christian place of worship in the centre of this world that lives according to other coordinates than us, Europeans?
– It reminds me of the legend of Master Manole and the fact that building a church is not a common act, first of all, because the place must be found and then consecrated. This church is the centre of the universe both for Venezuelans and for the Romanians who live here. In general, when a Romanian leaves the country, he becomes closed-off, he becomes “a separate opinion”. He lives with the constant fear of being contacted by another Romanian who might meddle into his affairs to pry. We all know what it’s like in our country, how the city and village lives are like. You can’t even imagine how much joy this meeting brought me, because, in the past 25 years, I hadn’t really had the opportunity to speak in Romanian, that is, to speak it every day, to discuss philosophical and existential problems. The mill’s wheel is a bit rusted, but I so love our words, our songs, that sometimes I spend my days singing the beautiful Petreuș Brothers’s song, Pe din dos, pe lângă rai. This song makes me cry, not out of sadness, but out of longing, I believe. After 25 years, I had the opportunity to be invited by the Romanian Television to their show “Surprise, surprise”. The colleagues of my brother, Cornel, who works there, surprised him. Thank you for giving me the opportunity to talk, so I can satisfy my desire, so I can quench the longing I have for everyone.
(1) Pe din dos, pe lângă rai – a Romanian folk song by the Petreuș Brothers.
Dreaming of Snowdrops
Translated into English by Elena-Andreea Udrea
The 7th of November 1999 holds a double meaning for Tiberiu Grigorescu and for His Grace’s family. The sanctification of the church marked 18 years since His Grace had moved to Venezuela. I asked him about the role and the purpose of the church, but also about the way the church would bring together the Romanians in this country more often.
”Essentially, it will gather all Romanians. We aren’t many here, 120, up to 140 families. What I believe, however, is that the church will attract many tourists that will be able to admire the beauty of the Maramures art.”
”There are Romanians that told me, mister Tiberiu Grigorescu, that they hadn’t really had the occasion to speak Romanian.”
”In my case, I speak Romanian with my family, my friends and I came to the church pretty often, where I met with my fellow countrymen. I’ve been back to Romania two times during these 18 years… At all other times, I speak Spanish.”
”The community here is quite small. Is it united or…?”
”The Romanian community in Venezuela is in a way unique in comparison to the other Romanian communities across the world. It was formed layer after layer. The first Romanian group came here between 1984 and 1952. Another cluster between 1975-1982 and the last ones arrived after the Romanian Revolution. The one who formed the community are the first arrived here, although a part of them are Greek-Romanian, Armenian or Jewish. That’s why I’m saying that it’s a specific community, because these people belong to both the Romanian community and to the Greek, Armenian or Jewish ones. They infused us with the tradition of community and I believe we’re united enough in comparison to what I saw in the Romanian communities from the United States, France and so forth. Romanians in Paris do argue a lot.”
”I prepared a quaint question, but I still want to ask you: do you miss home?”
”Yes, I miss snow, I miss my friends, the school, the snowdrops. I used to go by foot a lot in Romanian, yet here I rarely have the occasion. This is the city of eternal spring, but I miss all the lyricism the Romanian spring.”
”What message have you prepared for the ones in Romania?”
”I want to tell them that is very important to believe in what they can achieve through their own hard work. To try to face the difficult times born out of a regime change, to believe me when I say that everything is temporary and that only through effort, hard work and faith in God and in themselves they can make the change that they gravely wish for in the Romanian society.”
Mission Accomplished
Translated into English by Elena-Andreea Udrea
„Mister Iulian Fâşie, you’re Romanian and decided to remain in this country after your term was completed.”
”After my mission as an economic advisor for the Romanian Embassy in Venezuela came to an end, I stayed here for two reasons: firstly, because the Dacia Felix Bank, which was about to open a subsidiary in Venezuela, assigned me director of this institution and, secondly, because my boys at different stages of their studies and if we had gone back to Romania, each would have lost a year. And that’s why we decided to remain here for a moment.”
”How long is a moment from your perspective?”
”A moment, for me, lasts until the boys finish their studies. The older one graduated college and is in the last semester of a Corporate Finance Master Programme at the Metropolitan University, and the younger one is in his last semester at the Faculty of International Economic Relations of the Central University.”
”Now that your diplomatic mission was accomplished, please allow me to ask you what are you doing here?”
”I represent various Romanian businesses and try to keep alive my very first love for promoting the Romanian export in Venezuela.”
”Have you become a Venezuelan citizen?”
”Not yet. My residency is here, but I haven’t given up on my Romanian citizenship and I will never do it. And if in Romania, it breaks my heart to say it, things get better, I will gladly return.”
”Mister Fâşie, you’re an expert and I’m sure that you don’t express complacency just for the sake of the conversation. What does getting better imply in your opinion?”
”Getting better, in my opinion… I will talk about a particular case. When Roman SA learns to sell trucks instead of subsidiaries, then Romania will get better. Look at what the people currently in charge of Roman are doing. They offer subsidiaries and exclusivity to one company and can’t sell trucks to another. There has been an auction here recently for 120 trucks and the factory couldn’t participate because of this reason. Only to hear that Roman SA are in a critical situation, that the employees are protesting and asking the government to subsidize them. That’s a situation that, at least in Romania, I do not like.”
”Did you find a conducive environment for business here?”
”Of course. Venezuela has been a democratic country for longer than Romania, the market economy is up to code and, evidently, our common Latin roots make us feel comfortable here. I even found promising companies to do business with Romania.”
”Mister Iulian Fâşie, since you’re a business man, a man that knows very well the economical subtleties, I’d like to ask you a question to which I haven’t received a satisfying answer. When I arrived in this country, I was struck by the difference, first of all, among the four municipalities that form the capital of this state. And I specifically refer to the economic and social differences. How do you explain this discrepancy?”
”Because, unfortunately, and I’d like Romanian citizens to know this as well, in Venezuela there’s a massive difference between the few rich people and the many poor people. There’s no shame in that and even the president of Venezuela admits it. The poor currently represent 80% of the population despite the fact that Venezuela is a great oil producer and exporter and that it receives 80% of the foreign currency from the exports. Therefore, I wish everyone in the country to live a long life and get to see better days.”
When I Sing, I picture Myself in Romania
Translated into English by Sorina Lincă
While attending the first mass held in the Romanian church, I heard, from the church porch, a voice unlike any other. In the choir accompanying the mass was Mrs. Irina Niculescu, a former member of the Madrigal Choir. We met, and I didn’t ask her any questions, but she wasn’t expecting any questions from me either and began to talk to me naturally.
”I’m a musician, I completed my studies in Romania, and here I’m a singing teacher, but I take part in all masses of our community. There are few of us, so almost all of us have to work together. For us, the inauguration of our church was a special and touching event. I understand that you have heard voices saying that we are not very united. Indeed, not all Romanians participate in church activities, but some have good reasons. Those who are musicians, employed in the three Venezuelan orchestras, couldn’t attend because they have rehearsals at the same time. I wouldn’t say that we are not united, but rather that we have not formed bonds between us. I hope that this Romanian church will also serve to unite us. I have been here for almost 26 years and I remember the time I spent with my colleagues from the Madrigal Choir, with conductor Marin Constantin, Irina Lungu, and Vera Leca, so many beloved colleagues that I cannot name all of them and it would be unfair to forget anyone. I learned many things alongside them and together with our conductor. And what I am doing now is the result of those activities at the Conservatory and with the choir. We all reached a level of musical excellence that I try to maintain. It helps that there are very good musicians here, colleagues from Romania. My husband is Latin American, I have my home, my life, my profession. Of course I come back to Romania. The last time I went there was two years ago, and next year I will visit my brothers. Romanians are very attached to their homeland. I don’t want to lose my roots, and I need to go back to recharge my batteries, to clear my head. Here, unlike many others, I have the opportunity to speak Romanian, because I have friends and fellow musicians. And I don’t know how to explain it, but when I start talking, I have no difficulty expressing myself. Being a woman, it was easier for me to preserve Romanian traditions. I bake cozonab (1) for Easter and Christmas, paint eggs red for Easter, and make sarmale (2), even though I’m on my own here. Because my husband studied in Romania, he likes our traditions and our food. When I sing, I often picture myself at home in Romania.”
(2) Sweet leavened bread, a Romanian dessert similar to panettone.
(3) Stuffed cabbage rolls.
Confessions
Translated into English by Emilia Moise-Puțanu
Venera Turcu del Reies married a Venezuelan in 1976, a man who had studied physics in Romania. Until recently she worked at the Venezuelan Petroleum Company in the field of information technology, having graduated from the Faculty of Mathematics, specializing in computer science.
– What can I say? Only that Venezuela is my second country, although I have not forgotten Romania, which I visit quite often. My eldest son, who is 22 years old, studies in Bucharest, and my husband goes to Romania more often than I do – a country he has come to love irrevocably. My daughter is studying in the United States of America. Indeed, Caracas is the city of eternal spring and now, for us Romanians, it is a great celebration of the soul: the consecration of the church, a Maramureș jewel combined with the Byzantine style, its interior painted like that of stone-built churches. I am very happy that so many Romanians from back home have come to see us, to support us, to celebrate with us and to see how Romanians live here. We have often planned to come to Romania, perhaps when we retire. We are not very old, but we are thinking about the future, which we would like to spend dividing our time between Venezuela and Romania. I want to tell you that I have never completely detached myself from Romania, and I remember that when I arrived here, in 1976, I used to dream of snow – it was so hot. I admit that even now I feel a longing, and what binds me to my country will never fade away. There will always be someone to preserve the tradition.
When we parted, I was convinced that one day or another I would meet Mrs. Venera Turcu del Reies again…in Romania.
Doina (4), Doina, Song of Grief…
Translated into English by Elena-Andreea Udrea
Another interlocutor, a new surprise.
”Mister Moise Hirbatist, on what occasion did you end up in Venezuela?”
”Initially, I just came to work at the University, in the juridical field, namely comparative law, but ever since then 30 years have passed. I built a family here, becoming a citizen of this country.”
”Do you think about going back to Romania?”
”I doubt this possibility. I’m nervous when I speak Romanian, because I’m trying to find my words in the memory land since I don’t have many opportunities to speak it, just once a year when we meet at the Embassy on Romania’s National Day. The church, as you can see, brought us the solution through dialogue.
”If you still have friends in Romania, you have the occasion now to send them a message. What would you want to tell them?”
”Doina, doina, song of grief/ Your sweet notes won’t let me leave/ Doina, doina, fiery notes/ Make me stay off any road.” (5)
I continued the dialogue overwhelmed by tears and memories, being convinced once again that the country you were born in remains your homeland.
(4) Romanian folk song, usually in the form of a lyrical lament, that expresses deep personal feelings like joy, longing, sadness and so forth.
(5) Lyrics from the Romanian song Doină, doină, cântec dulce performed by Elena Roizen.
The Moldavian from Venezuela
Translated into English by Diana Anton
Just like any self-respecting venezuelan, mister Pedro Quintel took a moldovian girl to be by his side in sickness and in health after graduating from University at Iași. Several years have passed since then, and three children have been born into the Quintel family. I met the couple at the party at Casa României, where we had seats at the same table. At first, I didn’t know which of the two was romanian, because mister Pedro kept inviting me to eat cabbage rolls. Noticing my hesitation, my interlocutor told me half jokingly that although he had eaten cabbage rolls the day before, he would not think twice and ”sacrifice” himself in the name of gastronomic pleasure. Attempting to find out if my distinguished interlocutors would stay until the end of the party, the gentleman replied in the sweet moldavian accent that they would linger ”a wee bit longer”. At last, the mistery was solved, because they speak romanian at home, and cook romanian food as well. Mrs. Quintel, a French teacher, rolled her r’s when speaking Romanian, and the husband, a gentle Venezuelan, spoke in a graceful mix of Romanian and Spanish. Small world? Big world? Who can even tell anymore?
The Church Is a Gift
Translated into English by Costina Spînu
”Mr Cornel Popescu, do you believe this church will bring Romanians together?”
”Romanians from around here have always been united, they have never cut their ties with the homeland. We have a motto: Governments come and go, but the country remains. It has been fifty years since we settled in Venezuela, and our biggest wish was to have a house of worship that truly belongs to the Romanian community. I believe that our church has already established itself as a worthy presence, and it will always remain like so. We are glad that His Beatitude Patriarch Daniel of Romania has come here. And I want the fellow Romanians back home to know that we share the same feeling, that we feel as they do, and that we are ready to help our country in any way we can. We consider ourselves to be quite the Romania’s ambassadors, even though we cannot officially bear that title. But we always stand by our country.”
”Today, Mr Mayor, you will step forward together with your wife, Mrs Maria Popescu, to be united through the Sacrament of Holy Matrimony. Your decision has surprised many.”
”After forty years of civil marriage, I decided I wanted to be the first Romanian to receive the Sacrament of Holy Matrimony in this church. It’s the greatest gift my country could offer me.”
I attended this religious wedding, and the groom, at eighty years of age, could barely hold back his tears. Mrs Maria Popescu, who is of Cuban origin, agreed to covert to Orthodoxy, before the world and before God. The godparents were two young Venezuelans who had high positions within the country’s government.
Symbol of Orthodoxy
Translated into English by Elena-Andreea Udrea
Mister Gheorghe Alexa, the official of the Romanian Episcopate in North America also attended this event. His Grace insisted on emphasizing:
”The moment we all celebrated, the consecration of the church, the monument whose patrons are Saints Constantine and Helen, gained particular significance due to the presence of His Beatitude, the Patriarch priest Teoctist, the president of the Holy Synod of the Romanian Orthodox Church and the symbol of the Romanian Orthodoxy from everywhere around the world. Likewise, this memorable moment in the life of the Romanian community from Venezuela was possible through the sacrifice and the devotion of priest Costică Popa, the vicar of this church. I attended these festivities as an official of the Romanian Orthodox Archdiocese in America and in Canada and of His Eminence Victorin who is currently in Romania. The Romanian Orthodox Parish of ”Saints Constantine and Helen” is under the canonical jurisdiction of the Romanian Episcopate in America and Canada, benefiting from this unique achievement regarding the religious architecture as well.”
Romanian Symbols
Translated into English by Sorina Lincă
Among the guests, I also met the craftsmen who built this church: Vasile Hodar and Ion Găitan.
– Are you proud of what you managed to do?
– The church came ready-made from Romania and we came here to install it. We started with the foundation and, after a break of almost a year, we moved on to the final touches, and finished the gate and the fence, to make it look the way it does today, so it could be consecrated. Although we have a lot of work to do, we feel good here, even though it is a little warmer than in Maramureş.
– So, you want to stay in Venezuela?
– Probably not permanently, but we will stay for a while, because this is a country where anyone who wants to work can easily find a job, especially in construction.
The two men from Maramureş were already famous among craftsmen, being sought after by many wealthy people, for their woodworking skills. Through their art, they brought Romanian symbols, tokens of folk genius, sacredly preserved by those who know how to bring wood to life, to the other side of the world, into South American homes.
My Favourite Poet
Translated into English by Sorina Lincă
Born in Cumana or Comana, as I quickly added, Alfredo Patron graduated in the ‘70s from I.AT.C with a degree in photography. Attending the opening of his exhibition, I learned that it was about documenting the building process of the Maramureş church through photography.
– You lived in Romania for several years. From an artist’s point of view, could you draw a parallel between your country and ours?
– It is very easy because our two countries share the same roots, I would say. Our languages are of Latin origin and around twenty thousand words are the same, with only a few letters changed. Latin customs are similar in terms of how they are practiced, and our temperaments bring us even closer together: we are passionate about beauty, we are loving, etc. It is very easy to compare.
– How did you find the four seasons?
– Winter was very difficult for me, but in terms of human relations, I felt at home. I started college in 1977 and graduated in 1982. Since then, I have tried to keep the Romanian language in my mind and soul, considering it a cultural achievement. Besides, I have Romanian friends, colleagues who also graduated from universities in Romania. I must confess that I love Romanian literature, especially the poetry of Nichita Stănescu. To force myself to look up words in the dictionary and do research, I started translating his poems, obviously for personal reasons. Every night before bed, I read at least one poem by Nichita, who I consider my favourite poet.
– Do the members of the Romanian community here behave differently from other Romanians in the country?
– There are, of course, many factors at play here, and first and foremost, there is the adjustment period. I see this community as being very similar to us Venezuelans, and if someone doesn’t know that they are Romanian, they could easily mistake them for Venezuelans.
Dissatisfaction as a Form of Creation
Translated into English by Sorina Lincă
– Your Eminence Sofronie, you are the priest of the Romanian community in Hungary, but today, with God’s will, we are with the members of the colony in Caracas. Your Eminence, you haven’t said a word for a long time…
– I watched this miracle in silence, thinking about my home, my bishopric, my people, and praying with all my heart to God to help us build a small church. Perhaps it won’t be as beautiful and majestic as this one, but we hope to have one soon.
– I know you as a dissatisfied person, in the good sense of the word. Can your dissatisfaction inspire other believers?
– It depends. I am dissatisfied, in fact, with the current state of affairs, and I believe that not only I should be dissatisfied, but every Christian, because it is everyone’s duty to always be dissatisfied with themselves and with everything they do, because this is the hope for improvement. We cannot stand still in our work for salvation, and until the end of our lives, we should always be dissatisfied with ourselves. If we become satisfied, I don’t think we can do much in our world. Here, in this country between the Equator and the Tropic, the world seems more beautiful, more peaceful, more orderly, but back home, where only an administrative border separates us, people have all kinds of complaints. The world seems more beautiful everywhere, but there are problems here too. Life is not as perfect as it seems at first glance, and that is because everything depends on the people. We are the ones who make our lives more or less beautiful, depending on whether we are satisfied or dissatisfied with what God gives us. So, there are two things to keep in mind: it is good to be satisfied with what God gives us, but dissatisfied with what we do with what God has given us. I hope that the border will become as spiritual as possible in the sense of closer cooperation between Romanians around the borders and those everywhere. But, most of all, I hope that the Romanians living near the borders establish connections with the country. That is what I want, that is what I pray for, that is what I work for.
An Adventure?
Translated into English by Ana-Maria Duță
Without a doubt, this kind of journey can be considered an adventure. The adventure of getting to know, of spiritually and physically connecting with an almost utopic land. Upon arrival, I set off on a highway that pierces the mountain through four tunnels, and under the rainbow, the little houses carelessly spread along the slopes of the red mountains appeared on the thirsty eye’s retina. Here, one’s hand can touch the rainbow: it sprouts from the ground and leans on the mountain. I had the sensation that I could soar to its reddish ridges just by holding onto it. An adventure?
November 1999
From the volume Beyond the Rainbow is the World, Bucharest: Viitorul Românesc Publishing House, 2002
