Încă din timpul lui Shakespeare, teatrul și-a propus, și-a dorit și a reușit să devină oglinda realității și a tuturor timpurilor. Nu întâmplător există nenumărate piese de teatru care au rezistat timpului și, cu toate că uneori au fost date uitării, au fost mai apoi redescoperite spre a încânta și convinge alți și alți spectatori. Fie că e vorba de bardul din Stratford, de Oscar Wilde, de Victor Hugo, de Cehov sau de oricare alt dramaturg care continuă să fie jucat cu succes și astăzi, publicul a știut întotdeauna să recunoască adevărata valoare teatrală, precum și contemporaneitatea subiectelor atacate de dramaturgi. Unul dintre aceste cazuri este și celebrul George Bernard Shaw, autor dramatic britanic (dar de origine irlandeză – un aspect foarte important, căci, asemenea lui Oscar Wilde, a avut curajul să ironizeze fără teamă poporul englez și, în special, aristocrația, din care nu considera că face parte). Dintre piesele sale de teatru, cea care a înfruntat vicisitudinile vremurilor a fost și va fi mereu ”Pygmalion”, una dintre cele mai inspirate fresce ale societății artistocrato-burgheze britanice de la început de secol XX. Inspirată, din punct de vedere tematic, din mitologia greacă, comedia amară a lui G. B. Shaw folosește cadrul unei povești de iubire aproape imposibile drept pretext pentru a dezvălui falsitatea, artificialitatea și snobismul clasei nobile din Marea Britanie. De fapt, nu face altceva decât să ne prezinte cu fine observații și subtil umor caractere diverse pe care le întâlnim și astăzi oriunde pe mapamond. Probabil că acest aspect, alături de ironiile usturătoare îmbrăcate într-un limbaj elegant și plin de vervă au făcut din ”Pygmalion” una dintre cele mai jucate piese ale repertoriului britanic din secolul XX. Și probabil că aceleași motive i-au împins pe cuplul creator Frederick Lowe – Alan Jay Lerner să preia textul lui Shaw și, aproape neschimbând nimic din construcția lui, să-l transforme în ceea ce a devenit, poate, cel mai de succes și jucat musical din toate timpurile: ”My Fair Lady”.
După ecranizarea din 1964, realizată de regizorul George Cukor și avându-i în rolurile principale pe Audrey Hepburn și Rex Harrison, următoarea mea întâlnire cu capodopera de pe Broadway a avut loc la Teatrul Național de Operetă și Musical ”Ion Dacian” din București (deși pe vremea aceea, instituția purta un nume puțin diferit). Din păcate, nu m-am putut bucura de distribuția ce-i aducea în atenție pe Cleopatra Melidoneanu și Ion Dacian, însă m-am bucurat la fel de mult urmărindu-i de nenumărate ori pe Mioara Manea-Arvunescu (de fiecare dată amuzantă, elegantă și fermecătoare în rolul Elizei Doolittle), alături de Silviu Stănculescu și, mai apoi, de George Pănescu (excepționali amândoi în rolul severului, dar șarmantului profesor Higgins). Aceea rămâne montarea mea de suflet, pentru simplul fapt că a fost prima mea întâlnire nu doar cu musicalul admirabil, ci și cu însuși spectacolul muzical românesc.
Cu toate acestea, acum adaug galeriei de montări ”My Fair Lady” pe cea excepțională realizată de regizorul Răzvan Ioan Dincă pe scena Sălii Palatului. Cu toată obiectivitatea necesară și cuvenită, cuvântul excepțional își are locul aici, căci spectacolul se ridică la nivelul artistic cerut de un musical de pe Broadway ori West End. Deși nu perfectă (pentru că deja este arhi-cunoscut faptul că România stă încă foarte prost la capitolul săli de concerte/spectacole și, totodată, la sonorizare care nu de puține ori poate ruina o performanță admirabilă), această nouă montare are toate ingredientele unui succes de casă: un corp de balet care nu este numeros, dar care execută mișcările cu precizie, vervă și talent, îndrumat cu atenție la toate detaliile de Violeta Dincă; o orchestră și un cor, conduse cu măiestrie de Daniel Jinga, și care au însoțit soliștii într-un mod admirabil; și, nu în ultimul rând, distribuția care s-a ridicat la nivelul așteptărilor mele și, evident, ale întregului public.
Trebuie să recunosc că surpriza serii, pentru mine, a fost Horia Brenciu. Deși îl admir de multă vreme și îl consider unul dintre cântăreții români de vârf și un show-man remarcabil, nu știam la ce să mă aștept din punct de vedere actoricesc – cu toate că având un frate ca tenorul Marius Brenciu, care cântă pe marile scene de operă din întreaga lume, mă gândeam că e posibil să fiu plăcut surprins. Și s-a dovedit că așa a fost. Horia Brenciu este și un actor desăvârșit. Și-a asumat pe deplin rolul îngâmfatului, misoginului, dar totuși, fermecătorului profesor de fonetică Henry Higgins. Fiecare gest, fiecare cuvânt rostit și cântat aveau un gând în spatele său, privirile erau studiate cu atenție, fără a fi, însă, nenaturale. Iar relația pe care și-a construit-o cu Irina Baianț, interpreta Elizei Doolittle, s-a dezvoltat într-un crescendo așezat, dar totuși ritmat, încă de la început, trecând prin câteva momente tensionate de ceartă, executate corect, și culminând cu finalul plin de emoție. Cât despre soprana Irina Baianț, nu pot decât să reafirm ce am spus și în trecut – este o interpretă care face cinste scenei muzicale românești, cu un glas cristalin, clar, cu o tehnică foarte bine studiată și controlată. Și adaug că este și o actriță talentată care ”a trecut rampa” cu brio, transmițând publicului un sentiment foarte plăcut, mai ales datorită transformării sale fulminante, dar discrete, dintr-o simplă florăreasă într-o doamnă din înalta societate.
Alături de cei doi protagoniști, le-am aplaudat îndelung pe Anca Țurcașiu (doamna Higgins) și Ecaterina Ladin (la debut în rolul simpaticei doamne Pearce), cele două aducând nota puternică de umor, necesară oricărui musical care se respectă. De altfel, amândouă sunt actrițe de caracter, temperamente vulcanice, care reușesc de fiecare dată să smulgă hohote de râs publicului. Ionuț Radu Burlan a revenit în rolul lui Alfred P. Doolittle, tatăl-gunoier al Elizei. Deși îl mai văzusem în același rol, în montarea doamnei Alice Barb la Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploiești, de data asta m-a convins parcă și mai mult de vocea sa bas-baritonală condusă cu grijă, dar și de talentul său clocotitor, pe care l-a scos la iveală în scenele temperamentale și pline de haz. Nota de romantism a fost adusă în scenă de Florin Budnaru, unul din cei apreciați tenori ai Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”. Prezența lui în rolul lui Freddy Eynsford-Hill, pețitorul Elizei, mi-a reamintit de marile spectacole din trecut de pe scena instituției amintite. Vocea sa caldă, aerul boem, totul a dat spectacolului un plus de melancolie, de nostalgie pentru vremurile de demult. Admirabil! Nu întâmplător l-am lăsat la final pe Ernest Fazekas, interpretul colonelului Pickering. După ce l-am văzut în câteva spectacole pe scena operetei bucureștene, m-am convins că este unul din atuurile instituției. Actor-cântăreț, dar și compozitor și libretist (autor a două inspirate musicaluri care, din păcate, nu beneficiază încă de montări la scară largă – ”Apocalipsa iubirii” și ”Secunda doi”), Ernest Fazekas a strălucit prin eleganță, bun-simț scenic și maturitate artistică în rolul militarului pensionat. Și nu pot să nu amintesc și faptul că el a realizat traducerea și adaptarea textului englez, făcându-l să sune normal în română (un lucru foarte greu cu o piesă ca ”Pygmalion”, în care limbajul și jocurile de cuvinte sunt personaje în sine).
Spațiul scenografic creat de Maruti Evans a dat Sălii Palatului o notă de rafinament, întâmpinându-i pe spectatori spre a-i conduce în lumea înflorată a Elizei Doolittle. Cu puține, dar impresionante elemente de decor, scenograful a redat atmosfera piețelor londoneze și a interioarelor Belle-Époque. În același timp, costumele Oanei Botez au contribuit din plin la plăcerea estetică pe care publicul a resimțit-o. Iar light-design-ul lui Daniel Klinger – atât de important într-un spectacol de asemenea anvergură – a susținut pe de-a-ntregul jocul actorilor, subliniindu-le momentele solistice. Iată de ce spun cu obiectivitate că Răzvan Ioan Dincă a știut cum să îmbine cele mai bune elemente (scenografie, costume, lumini, actori, orchestră și cor) într-un mod simplu, dar ingenios, pentru a oferi publicului o bucurie vizuală, auditivă, sentimentală și, mai ales, o lecție. O lecție de ”așa da!”. O lecție de iubire și respect față de teatru și o lecție de cum se poate face un musical de succes chiar și în România, unde școala de musical este inexistentă.
Vezi arhiva rubricii Cronica muzicală
Arhiva rubricii Cronica de teatru
