În imensitatea albă, viscolul şi gerul erau stăpâni pe situaţie. Amintirile lui Tatalai, pornite cu gânduri frumoase dintr-un Ajun de Crăciun, au adus viforniţa în mintea lor şi nimic nu le putea înlătura. Pe deasupra, dispăruse şi Zburlita, luată de viscol.
Un zgomot de tobe ca la război le străbătea auzurile din toate părţile. Veneau încet, aduse pe o creastă de viscol, pipăiau urechile copiilor şi apoi porneau bătând puternic. Şi iar încetineau atacul pierzându-se în ecouri surde, şi iar năvăleau peste copii spărgându-le liniştea.
Nenorocirea părea pornită în toate felurile, dar ceva împiedica această luptă.
Răul îi acoperea şi voia să-i domine, iar copiii nu înţelegeau cum dintr-un gând frumos năvălise acest chin peste ei.
Licuţă, tremurând de frig, de-abia mai reuşea să-şi concentreze gândurile. Voia să facă rost de căldură din ceva, de undeva şi nu reuşea. Disperarea la gândul că Zburlita nu mai era lângă el îi blocase mintea. Îşi privi prietenii cu deznădejde cerându-le ajutor. Dar şi ei erau copleşiţi de situaţie.
Parfeu avea câteva crengi în mână și voia să le aprindă, dar nicio scânteie de gând nu-l ajuta.
Perluţa gândea cum să se adăpostească de viscol, construind tot felul de adăposturi, dar toate erau luate de vânt, iar Tatalai, cu gândul la joacă, voia să facă un om de zăpadă.
Asta-i bună! Intenţia lui Tatalai îl cam supără pe Licuţă şi voia să se răstească la el. Joacă mai lipsea în viscolul stârnit de iarna pe care o gândise tot Tatalai.
Dar se opri fascinat şi un gând cald îi inundă inima. În joaca lui, Tatalai sculpta în zăpadă o fetiţă care semăna leit cu Zburlita.
Voia să creadă că nu e o iluzie, că dorul pentru ea nu îi hipnotiza mintea.
Se concentră cu toate puterile slăbite de frig şi îşi încordă gândul bun pentru Zburlita. Căldura din inima lui nu era întâmplătoare, era adevărată, era iubire.
Tobele îşi schimbară ritmul şi parcă nu mai loveau aşa tare. Din bubuiturile lor parcă se auzea acum o melodie cristalină cu zgomot de clopoţei.
„‒ Perluţo! Dacă din gândul frumos a izbucnit gândul rău înseamnă că şi din gândul rău poate izbucni gândul frumos, nu? Aşa cum după ploaie vine soare, aşa cum după iarnă vine primăvară, aşa cum după război e pace, aşa cum…”, gândi Licuţă căutând înţelegerea.
„‒ Nu ştiu, Licuţă. Dorul de Zburlita te va ajuta. Nu uita că şi eu te iubesc, şi te iubesc pentru că o iubeşti pe Zburlita. Ca să găsim soarele după ploaie, trebuie să-l aducem pe Tatalai la gândul de dinainte. De ce ningea şi viscolea pentru el în noaptea Ajun?”
‒ Pentru că îl aşteptăm pe Moş Crăciun cu daruri şi ştiu de la mama, care mi-a citit o poveste cu Moşul, că atunci când vine la copii, vine cu sania printre nămeţi şi viscol, rosti Tatalai cu voce tare, oprindu-se o clipă să asculte gândurile Perluţei şi ale lui Licuţă.
‒ Da, aşa e! Ştiu povestea. În noaptea cu viscol, Moş Crăciun străbate cu sania lui nămeţii aduşi de viscol şi cu dăruirea lui învinge răul stârnit de iarna nemiloasă, parcă intenţionată în a-l opri să ajungă la noi. Lui nu-i e teamă de frig, de viscol şi de nămeţi. Din contră, aceste porniri ale iernii completează frumuseţea venirii lui Moş Crăciun. Pentru că Moş Crăciun este…
‒ Magia!
‒ Mulţumesc, Perluţo! Acesta-i cuvântul. Magia are toată frumuseţea din noi. Având visul magiei în noi, putem învinge orice, chiar şi această iarnă rea. Să ne gândim la magia Crăciunului şi să aşteptăm, aşa cum aştepta şi Tatalai în noaptea magică pe Moş Crăciun cu daruri. Darul meu cel mai de preţ este Zburlita şi aşa o vom aduce înapoi. Prin magia lui Moş Crăciun.
Viscolul se mai domolise un pic, gerul se înmuiase, iar din văzduh se auzeau clinchete de clopoţei. Pe strunele vântului venea un glas drag tuturor copiilor din lume.
‒ Ho, ho, ho!
Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
