„Aventurile lui Licuţă dincolo de Capătul Lumii (39)” de Lică Barbu

25
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaPrimul semn că ceva s-a schimbat în toată această aventură a apărut la Tatalai care devenise normal. Apoi, lui Licuţă îi era sete, iar Zburlita căsca teribil pentru că o luase somnul dat fiind că se trezise în acea zi prea de dimineaţă.

‒ Voi aţi observat că de când suntem aici nu ne-a fost foame, nu ne-a fost sete, nu am simţit oboseală, mai nimic din toate astea, iar Tatalai a vorbit tot timpul corect, fără să se bâlbâie?, îi întrebă Licuţă cu bucurie în glas.

‒ Într-adevăr! Nici nu am observat asta până acuma. Şi pe mine m-a cam luat foamea. Uitasem cum e când ţi-e foame, spuse Perluţa scotocindu-se în buzunarul rochiţei după o eugenia pe care o pregătise să o pape după pescuitul de la baltă.

Şi pentru că a găsit-o la ţanc, a împărţit-o cu Parfeu, care se oprise din cântat la fluier, sub privirile pofticioase ale lui Tatalai.

‒ Încerc să intru în mintea voastră ca să vă citesc gândurile şi nu mai reuşesc ca înainte. Asta înseamnă că suntem normali şi cred că s-a deschis o poartă spre drumul întoarcerii acasă. Acest coşmar e pe cale să se termine. Iluziile vor lua sfârşit şi ne vom trezi din acest vis. Dacă a fost un vis. Dar cum ne întoarcem acasă?, se întrebă confuz Licuţă.

În acel moment, roiurile de fluturi îi înconjurară pe copii. Câţiva din ei deveniră mari, foarte mari, ca nişte păsări uriaşe. Se desprinseră din alaiul ceremonios al dragostei şi planară lin lângă copii. Pentru fiecare copil era câte un fluture.

Tatalai, cu ochii mari a uimire, surprins de prefacerea lor, căzu în şezut, speriat de volumul impresionant al fluturaşilor.

‒  Spunem vă mai nu fluturaşi. Fluturoi de acuma un fel sunteţi.

Râsetele copiilor i-au molipsit şi pe fluturii uriaşi râzând cu sunete ca susurul izvoarelor. Băteau din aripile mari, colorate, invitându-i la încălecare pentru zbor.

‒ Eu cred că aceşti ,,fluturoi” vor să ne urcăm pe ei pentru a pleca în zbor spre casă.

‒ Da, aşa este, Perluţo, se auzi o voce caldă cu afecţiune în glas.

Din văzduh coborî, după câteva rotiri printre copii, Fluturaşul Galben şi suspendat în zborul lui, le vorbea copiilor:

‒ Eu sunt Bucurel, gândul cel bun. Voi, prin gândurile bune, prin lupta voastră cu răul, prin dragostea şi prietenia voastră, prin frumosul din voi, aţi învins teama, lăcomia, invidia, minciuna şi laşitatea. Aţi nimicit bănuţul care avea o rană, acea gaură din mijloc, ştiţi voi, pricinuită de nenea Timpul demult, tare demult, în lupta cu forţa răului care nu-l lăsa să făurească Lumea. Cu ce a rămas din acest rău, nenea Timpul l-a ferecat dincolo de Capătul Lumii, iar el, viclean, m-a luat şi pe mine captiv. De aceea, în lume există mult rău. Rânjitu, gândul cel rău, are puteri limitate şi poate acţiona de aici, de la Capătul Lumii, doar pe planeta Pământ şi vrea să facă rău întregului Univers, să aducă haos şi întuneric. Şi iată că voi aţi reuşit să-l nimiciţi prin gândurile voastre bune care sunt în voi de când vă naşteţi. Păstraţi-le toată viaţa şi dăruiţi-le tuturor!

‒ Şi Rânjitu mai există?, îl întrebă Licuţă suspicios.

‒ A rămas din el doar un cerc subţirel fără vlagă, dar dacă nu stăpâniţi gândurile bune pe care le aveţi în voi, bănuţul se reface şi se va răzbuna cu mult mai rău decât tot răul de până acuma.

‒ Vreau acasă! scânci Zburlita către Bucurel.

‒ Atunci, hai! Pe cai! Mă rog, pe aceşti mesageri ai spiritului bun. Ei sunt curierii mei către Pământ.

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.