,,Aventurile lui Licuţă dincolo de Capătul Lumii (41)” de Lică Barbu (ultimul episod)

23
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaAcasă

Ecoul strigătului lui Licuţă stârni vibraţii în Univers, iar planetele sau stelele călătoare, care mai de care, ridicară un pic capul cu grijă, de teamă să nu își piardă traiectoriile, dar să și vadă ce se întâmplă şi cine tulbură liniştea curţii spaţiului cosmic.

Prin gând şi prin timpul de milioane de ani-lumină, tot Universul era părtaş la ceva nou. Toate galaxiile şi tot ce mişcă împreună cu ele, s-au trezit că sunt chemate în ajutor. Un ajutor pentru nişte copii rătăciţi în Univers.

Un freamăt intergalactic, străbătut de şoaptele astrelor, pregătea chemarea unui taifas cu nenea Timpul.

Nu era nicio tăgadă. Nenea Timpul ştia ce avea de făcut. Munca lui începută demult, tare demult, aşa de demult încât Soarele, Pământul şi Luna, nici nu existau, se voia terminată prin ultima risipire a Întunericului din Univers. Şi pentru asta trebuia forţă şi energie pe care tot strădania de până acum a Timpului le putea elibera.

Spaţiul s-a oprit o clipă pentru a-şi pregăti resortul de eliberare a tot ce înseamnă tăria lumilor lor şi cu toată vlaga lui descătuşă lumina.

Un meteorit rebel, negru tăciune, speriat de forţa care-l lovea, se fâstâci din traiectoria lui şi, nevolnic, trecu bâjbâind pe lângă nenea Saturn. Acesta îi dădu un mic ghiont cu unul dintre inele şi-l trimise spre moş Jupiter care-l privi plictisit şi-l lăsă să treacă spre impactul nimicitor cu Lumina care venea din orice şi din nimic, din vibraţii calde cu adieri de stele, din visul Universului pregătit să zămislească fiinţele iubirii.

Şnururi de lumină de toate culorile se împleteau într-un şuvoi imens urmând Calea Lactee spre o singură destinaţie: copiii.

Îngrijoraţi, copiii se ţineau de mâini şi se roteau pe o traiectorie în jurul Lunii. Nu ştiau ce se întâmplă. Niciunul nu vorbea, niciunul nu gândea. Aveau ochii închişi de la lumina puternică şi aşteptau desăvârşirea călătoriei lor fantastice.

Toate râurile de lumină îi înconjurară formând un bulgăre strălucitor ce se rostolgolea într-un tăvălug uriaş prin care trecea forţa iubirii.

Steluţe aurii cădeau în ploaie peste gândurile copiilor.

Luna nici nu mai mişca. Era fericită cu o aşa privelişte şi voia să nu se mai termine joaca copiilor de lângă ea, dar dorul de casă al prichindeilor îi învinse intenţiile şi zâmbind, se prinse în sfera de lumini a Timpului făuritor.

Bulgărele se mărea vertiginos prinzându-i pe copii în chingile dragostei. Lumea era a lor.

Tot Universul le dădea răspunsul la toate întrebările lumii.

Sfera de lumini se rotea şi mai ameţitor. Numai că începuse să se micşoreze din ce în ce spre punctul cel mai luminos din centrul lui. Acolo era poarta spre acasă.

Luna, de teamă să nu fie strânsă prea mult şi micşorată, se răsucea de colo-colo şi căuta o ieşire din acest carusel de forţe ale luminii. Steluţele o gâdilau stârnindu-i şi mai mult nerăbdarea de a scăpa din strânsoare.

Brusc, Luna se opri din foiala ei. Până aici a fost. Strănută puternic împrăştiind totul.

Un ţiuit abia auzit puse punct momentului fantastic, iar copiii se treziră în barca lui Cuzmin care se ştergea cu plăcere pe barbă de la duşca de rachiu pe care tocmai o dăduse pe gât.

Totul era aidoma aşa cum lăsaseră, când au fost luaţi de vârtej şi duşi în alte lumi.

Balta, stufărişul, doar Ostrovul lui Terente lipsea.

Copiii nici nu au apucat să se dumirească ce s-a întâmplat.

‒ Gata, rebiata! Pajaluista la mal. Mă aşteaptă oamenii ăia? Caneţ plimbarea, le întrerupse Cuzmin gândurile, îndreptând vârful bărcii, direcţia spre mal.

Neculai, Costică şi Marcel se învârteau nerăbdători aşteptându-l pe lipovean să meargă la pescuit pe ostrov.

‒ Hai, bre nea Cuzmine! Ce ai zăbovit atâta? Trece ziua, ce naiba, strigă Neculai la lipovean.

‒ Stoite, Nicule! Nicivo ostrov. Dar hai să vă duc, că doar m-aţi plătit şi vă lămuriţi voi apoi, îi lămuri Cuzmin acostând barca la mal.

Licuţă, împreună cu ceilalţi copii, coborâră pe mal şi se aşezară la umbra salciei, lângă nea Aurel care sforăia de zor.

Toţi erau stupefiaţi de ce li se întâmplase. Tăcerea din ei aştepta un răspuns. Nu le venea să creadă. Parcă nu s-a întâmplat nimic.

‒ Ce-a fost asta, Licuţă?, rupse tăcerea Perluţa.

‒ Nu ştiu! Cred că am trăit un vis.

‒ Un vis de nici o secundă?

Se uitau unul la altul scotocind răspunsuri în gânduri, dar liniştiţi că nu mai sunt în acel coşmar.

‒ Hai să ne jucăm!, îi invită Zburlita ca să le mai treacă nedumerirea.

O melodie din fluier pe care o ştiau de acolo, de la Capătul Lumii, se auzi dintr-odată.

Parfeu scosese din sân fluierul dăruit de Moş Crăciun, acolo în acea lume în care au fost şi cânta luminând toate răspunsurile pe care le aşteptau.

Un fluturaş galben trecu fâlfâind printre ei şi, plutind peste baltă, se juca cu nuferii albi dintre apele cu scântei din lumina soarelui.

                                                   Sfârșit

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.