”Babilonul colorat” de Letiția Vladislav

212
letitia vladislav diaspora proza Foto KMK
Foto: KMK

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roNordul. Numai cuvântul mă făcea să îngheț. Alex era deja acolo. Închiriase un apartament într-un cartier cu faimă proastă. Era singurul care avea trei dormitoare. Tot răul spre bine, zicea, ne obișnuim și cu asta, la urma urmei venim din Ferentari și avem experiență. Noi l-am urmat, deși nu aveam chef de umezeala și frigul de acolo. Am lăsat apartamentul ca nou. O ultimă privire spre cazarmele americanilor, apoi spre pădure și orășel, Grosso, ce ne alimenta zilnic, piscinele, acum acoperite cu plăci rezistente de plastic ori aluminiu. Adio, an frumos la granițele Franței. În nord ninsese și se topise totul. Înghețasem cu mănuși, șal gros și palton și mai gros. Ploua destul de mult, era umed și frig, iernile se lungeau până la mijlocul lui mai, numai după Sfânta Lucia îndrăzneai să-ți pui mușcate pe balcon, o săptămână de soare primăvăratic, două de ploaie, venea vara și ne întorcea hormonii pe dos, verde intens și dor de ducă, septembrie era cu ploaie, octombrie cu soare ca mierea, așa, ca să te doară sufletul tot anul, apoi venea din nou iarna și din nou ne hibernau hormonii, visând la vacanța de vară. Nebunie curată. Cartierul era chiar la capătul liniei de tramvai, o adevărată adunătură de naționalități. Printre ei mai erau și nemți, care nu văzuseră nici în a treia generație un loc de muncă, se bea, se dormea din greu, bineînțeles, ziua, se făceau copii, serviciul social plătea lenea și nimeni nu avea chef, nici măcar în visele proaste, să abandoneze această letargie. Nemții se trezeau pe la prânz, mirosea a cartofi prăjiți cu ouă, le veneau copiii de la școală, mirosea a supe de pachet, le veneau musafirii, mirosea a bere, cădea seara și mirosea a viață ratată. Uneori se încăierau din te miri ce, copiii strigau și fugeau pe scări, venea poliția, o micuță amendă, se făcea liniște și se trăia mai departe. Unul avea un pistol, de fapt o jucărie cu care împrăștia artificii spre cer, de regulă de revelion, iar când era beat și nu mai avea bani pentru o nouă sticlă, domnul Graff ieșea afară, trăgea în aer, strigând ”afară cu străinii”, până avea el senzația că au fugit toți de unde au venit și cartierul este pur ca la facerea lumii. Uneori stătea câte o săptămână pe la pușcăria din cartierul vecin, apoi venea acasă pocăit, ne iubea pe toți la nebunie, până la noul atac patriotic. Noi trebuia să trăim ca ei. Alex dormea prost, pentru că sub noi, Graff îl asculta pe Buschido. Peste drum, polonezul își teroriza nevasta. Iar peste noi, femeia singură, cu trei copii, avea musafiri. La cinci suna ceasul, Alex își bea cafeaua. Când intra în baie să se dușeze, cei de sub noi loveau țeava caloriferului, semn că le tulburăm somnul. Ei abia intraseră în pat. Era, cred, mai rău ca în Ferentari. Acolo, singura care lovea țeava eram eu. La ora două punct, domnul Dumitru de la șase, îl punea pe Dolănescu să urle în capul meu, așa de tare că l-aș fi aruncat de pe balcon. Eu loveam țeava, apoi urcam sus și sunam zece minute la ușă, până i se făcea milă și deschidea, era întotdeauna beat și nu pricepea ce am împotriva lui Dolănescu. ”Nimic, îl linișteam, fă muzica asta mai încet, eu lucrez, omule, nu mă pot concentra.” Uneori se făcea liniște. Alteori stăteam cu Dolănescu în cap și blestemam ca salahorii în port. După două luni am plecat din cartier. Găsisem un apartament ceva mai scump, cu vecini care se trezeau să plece la lucru, caloriferele nu aveau țevi aeriene, ba aveam chiar o micuță grădinuță în loc de balcon. Alex venea destul de târziu acasă. Mergea pe teren și nu își putea alege programul de lucru. Începuse rutina. Pregătește micul dejun, du copiii la școală, fă paturile, aspiră, spală, curăță, fă mâncare, vin copiii, spală din nou, vine seara, din nou masa pusă, spală după telejurnal, cel puțin vezi ce se petrece pe pământ, fă paturile pentru culcare, citește o poveste înaintea rugăciunii de somn ușor, vine Alex, pune mâncarea la încălzit, toată ziua s-a hrănit cu cine știe ce, o mică conversație, unde tu nu te plângi, dar se plânge el, aruncă-te în pat și gonește-ți coșmarul zilei, ce s-a lipit de tine și nu te lasă să dormi, pentru că va suna deșteptătorul și va trebui s-o iei frumușel de la capăt. Când ai o altă preocupare, chiar dacă nu te mulțumește pe deplin, ești ruptă de rutină și poți suporta mai ușor ziua. Eu nu aveam o altă preocupare. După toate aventurile ”oficiale” de a găsi de lucru, mergeam o dată pe lună la Serviciul de Muncă și îi aduceam doamnei Zanelli aminte că mai exist. Căutam și singură ceva, dar nu era nimic pe măsura calificării mele. După ce mă mințea minunat și se arăta teribil de preocupată de soarta mea, ieșeam afară și mă aruncam în mulțimea de pe Georg Strasse, luând fiecare librărie în vizor, vedeam ce se scrie și se publică, noile traduceri, cumpăram o carte, chiar dacă trebuia să renunț la altceva necesar mie, pentru că fără cărți mă simțeam pierdută. Orașul era mare, înghesuit și zgomotos. Un Babilon colorat. Cu venirea celor, aproape, două milioane de ruși-ucrainieni ori ucrainieni-ruși, dracu-i știe, nimeni nu spunea adevărul, rușii, pentru că nu aveau o faimă prea bună, ucrainienii, pentru că se declaraseră ori evrei, ori nemți și, ca evrei, le era frică de orientali, iar ca nemți, pentru că nu știau nemțește, era mai înțelept să tacă. În momentele în care nu se simțeau observați sau erau beți turtă, așteptând tramvaiul 1, o trăsneau pe rusește și se simțeau eliberați de povara unei naționalități străine. Lumea era frumoasă cu ei în tramvai, cântau încet, cu lacrimi în ochi, niște cântece de-acasă, unele cunoscute nouă, cei din Blocul de Ost, pentru că ne eliberaseră și ne ocupaseră în același timp, ”împrumutându-ne” până și câinii din ogradă, dar lăsându-ne acele cântece, ca Volga după ploaie, ce ne înmuiau ochii și inimile, pentru că era o căutare în noi, dar și în ei, o sete ascunsă și un dor ucigător după dragoste și liniștea unui cuib. Ei cântau, noi ascultam. Nimeni nu zicea nimic. Tot n-ar fi înțeles nimic. Și, orice întrebare neînțeleasă, ar fi putut fi interpretată greșit, la pieptul Maicii Rusia nu suge decât Alioșa, blânzii barzi s-ar fi supărat urât de tot și ieșea o bătaie ca la Stalingrad, exact când tramvaiul intra în tunel și ușile nu se deschideau sub nicio formă. Așa că era liniște între noi și ei continuau să cânte până la Alte Heide, unde coborau toți. Cap de linie. Dacă aveam ghinion și la ultima stație așteptau turcii, până și ochii albaștri ai rușilor puteau fi o declarație de război. Toți aveau niște socoteli de plătit și, uneori, se clarifica totul direct în fața tramvaiului. Noi ne furișam cu repeziciune printre ei, ca șoarecii printre pisici. Erau până în douăzeci, copilandri, născuți în oraș, nu veniți, ca unii dintre noi, își revendicau monopolul puterii asupra stației și cartierului, încercând să intimideze tot ce putea fi intimidat. Sunt sigură că familiile lor habar n-aveau ce fac progeniturile când închid ușa după ei. Se urcau în tramvai, ocupau și locul din fața lor, cu picioarele, ceva între agresiv și arogant, ce îți făcea frică, dacă erai singur. O dată mă întorceam de la piață cu două plase pline de verdețuri și trebuia să zbor, dacă se putea, peste picioarele lor. Am așteptat liniștită ca măcar unul să se  îndure să-mi facă loc. Pace în ceruri și pe pământ. Nimic.

– Mă lași să trec, te rog, i-am zis unuia, cobor la prima…

– Bunico (aveam patruzeci și trei de ani), răspunse, fără să-și miște picioarele, un turc nu admite să fie privit în ochi…

–  Zău?! Nu, nu știam, i-am spus, trântindu-i plasa în cap, un ardelean nu acceptă să se tocmească…

Un hohot de râs teribil. Și aplauze. Erau nemții care mă aplaudau.

– Ți-a rupt gura baba asta, zise cel de lângă el, ai căcat-o, Atatürk…

Tramvaiul se oprise. Doi morcovi zăceau între picioarele nefericitului. Unul se repezi să țină ușa deschisă.

– Ce este ardelean…?, întrebă.

– De ce?

– Cultura mea generală, zise.

– Transilvania.

– Dracula.

Alt hohot de râs. Ușile s-au închis. Eu eram afară pe peron. Copilandrii îmi arătau pumnii și rânjeau ca dracii. Pe peron nu era deloc deștept să le arunci plasele în cap, deși nu cred că ar fi bătut o femeie, dar sunt sigură că ar fi împroșcat-o cu cuvinte murdare, așa de urâte că, mie, cel puțin, mi-ar fi trebuit zile să le pot spăla din memorie. Preferam să tac. Rușii tăceau și ei. Chiar beți. Treceau printre ceilalți și o luau pe drumul spre blocuri. Acolo locuiau zeci de emigranți, de-ai lor, turci, arabi, bulgari, niște chinezi, o olandeză și trei familii din Iran. Bătăile începeau după lăsarea nopții. Și erau serioase. Așa de crude că veneau mașinile de poliție, intrau între ei, îi separau și-i urcau în dubițe. Pe peroane rămâneau paltoane, câte un cuțit nefolosit, papuci și picături de sânge. După câteva săptămâni erau din nou acolo. Cu un contract de pace. Dacă aveam noroc și niciun turc nu-i pomenea rusului de o oarecare Galina, pacea dura până în vacanța de vară. Vara se băteau afară din oraș, în niște locuri unde erau lacuri și se făcea baie. Libanezii erau și mai răi. Ăștia conduceau, de fapt, cartierul. Aveau întotdeauna bani, haine mai bune și adidași ultimul strigăt, cum împlineau optsprezece ani căpătau un Mercedes, uzat, dar rușii nu aveau nici măcar un Trabant, umblau în grupe de cinci și aveau prietene blonde, nemțoaice, poloneze, destule Galinkas, unii aveau deja copii cu blondele și, ciudat, își tratau damele ca la târgul de cămile. Cu ăștia nu te jucai. Cartierul era împărțit între ei. Copilandri turci îi admirau la nebunie. Ori cântai ”Habibi”, ori făceai pe surdo-mutu. Milă îmi era de femei, toate în negru, împingând un cărucior cu un copil și alimente, trăgând după ele alți doi, trei puradei, înfricoșate și atente la trecerea de pietoni. Cu siguranță o duceau mult mai rău decât mine.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.