”Bogăţia lui Licuţă” de Lică Barbu

307
copilărie Lică Barbu proza

proza scurta leviathan.ro logoBună ziua, oameni dragi!

Nici nu bǎnuiţi câtǎ semnificaţie au pentru mine cele douǎ cuvinte în acest salut! Şi nu le folosesc aşa, ca o formalitate de salut, ca o dulcegǎrie, ci pentru cǎ voi chiar îmi sunteţi dragi, mǎi Oameni Mari!

Ufff!! Ce zi grea a fost azi pentru mine! Doar ce am sǎrbǎtorit ieri cu gaşca mea Ziua Prieteniei şi azi, dupǎ soare a venit ploaie. Nu în naturǎ, ci în sufletul meu sensibil de copil. De ce tocmai azi, nu ştiu! Tatalai m-a privit ca pe un strǎin, pentru cǎ nu am avut sǎ-i dau un leu sǎ-şi ia o îngheţatǎ. Eu nu am bani niciodatǎ la mine. Nu ştiu sǎ-i folosesc.

Lică Barbu
Lică Barbu

Parfeu s-a supǎrat cǎ nu-i i-am dat cǎruciorul de aragaz sǎ care ceva. Nu eu decid asta, ci pǎrinţii mei. Lor trebuia sǎ vinǎ sǎ le cearǎ.

Cel mai mult m-a durut când a venit Zburlita pe stradǎ şi m-a întrebat dacǎ am vǎzut la televizor un film cu veveriţe jucǎuşe care cântau şi vorbeau ca oamenii.

I-am spus cǎ avem televizorul defect. E o vechiturǎ şi nu mai poate fi reparat, dar a zis tata cǎ va cumpǎra unul nou când va face un împrumut.

– Aoleu, sǎrǎntoci mai sunteţi! Nici televizor nu aveţi? Toatǎ lumea are, a spus Zburlita plecând spre casa ei cu regretul cǎ nu are cu cine vorbi.

Am intrat în curte şi niciunul din prietenii mei necuvântǎtori nu mǎ simţeau cǎ sunt trist.

Pentru ei eram acelaşi Licuţǎ, şi trist, şi vesel.

Am plecat de acasǎ şi am rǎtǎcit pe strǎzi un timp fǎrǎ timp. Mǎ gândeam unde am greşit. Ce nu am fǎcut eu pânǎ la cinci ani ca sǎ fie bine acum? De ce sunt respins când nu am ce le oferi prietenilor? Toatǎ lumea era spulberatǎ în mine. Eram singur pe un colţ de uitare şi mǎ priveam ca un Om Mare. Milioane de întrebǎri îmi loveau mintea în drumul meu fǎrǎ destinaţie. Nu ştiu ce-s milioanele, dar ştiu cǎ-i mult…

Paşii m-au dus cǎtre casǎ. Se întunecase. Ai mei m-au repezit un pic pentru rǎtǎcirea mea, dar s-au bucurat cǎ sunt întreg şi sǎnǎtos la cap.

Am încercat sǎ-i spun lui tata ce am pe suflet şi el m-a oprit.

Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

– Ştiu, Licuţǎ! Şi mama ştie. Ai fost neputincios în dǎruirile tale şi pentru asta suferi. Te simţi sǎrac şi umilit. Te-am simţit de când rǎtǎceai pe strǎzi, gândul tǎu a ajuns plângând la noi. Tu ai bogǎţia în suflet, nu în buzunare. Tu eşti cel mai bogat copil de pe Pǎmânt, pentru cǎ ne ai pe noi, ai prieteni mulţi, te ai pe tine cu copilǎria ta, îl ai pe Pufuleţ, pe Paul, păianjenul, pe Caramel, cărămida. Tot ce mişcă şi nu mişcă pentru tine sunt prietenii tăi de suflet. Nimeni nu are atâta bogǎţie ca tine. Bucurǎ-te de ceea ce ai şi vei fi fericit. Nimicurile materiale vin de la sine. Tu poţi zâmbi chiar şi atunci când îţi doreşti o prăjitură, dar nu o poţi avea. Acesta-i un lucru extraordinar, puţini oameni îl au. Eşti unic în acest zâmbet.

O  lacrimǎ curgea lin pe obrazul tatei. Am zâmbit. Tata mǎ iubeşte. Acum sunt şi ai bogat.

Am adormit lin şi dulce cu Pufuleţ în braţe. Un vis m-a trimis într-un vis, într-un alt vis…

Trǎiam magia!

Noapte bunǎ, Oameni Dragi!

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.