Descoperisem Algonquin Park, o rezervație naturală națională canadiană, cu mai bine de 20 de ani în urmă, destul de curând după ce am aterizat prin aceste locuri. Prima vizită a fost făcută cu familia, când băiatul nostru era încă mic. Țin minte emoția dată de imensitatea locului (imortalizată într-o fotografie în care tatăl și fiul dădeau Thumbs up [like] peisajului împădurit, la picioarele lor, văzut de la un un punct de observație, de la înălțimea unui perete de granit ce domina peisajul). Eram tineri, căutam și descopeream, iar acolo ne-au atras atât necunoscutul cât și fiorul dat de sălbăticia absolută, având în vedere că parcul este casa ursului negru, al moose-ului dar și a haitei de lupi cu care hăulisem în noapte, la unison.
Auzisem că mulți își iau inima în dinți și merg în interiorul parcului, de multe ori cu o canoe, adâncindu-se în necunoscut. Cum nu sunt drumuri, trebuie urmat firul apei și dacă ești norocos, poți găsi un loc uscat unde să pui cortul să înnoptezi. Câțiva ani mai târziu am hotărât să mergem și noi prin locurile mai puțin bătute, dacă nu pe malul râurilor, măcar pe malul lacurilor, atât de departe cât duc drumurile pietruite, rugoase, depărtându-se de autostrada ce străbate parcul. Descoperisem altădată și o fostă cale ferată, singura formă de a căra bușteni, în afara apelor, într-o lume în care călătoria era posibilă până atunci doar cu hidro-avioane – căci luciul lacurilor oferea, în absența oricăror alte piste posibile, șansa de a ateriza în sălbăticie, în ciuda desișului pădurii native.
Soțul meu îmi amintește că am vizitat rezervația și toamna. Atunci nu am stat la cort, ci am tras la o familie care locuia în jurul parcului. Doar femeile erau acasă, căci bărbații erau plecați la vânătoare; aveau permis să ia un urs și un moose – ceea ce ar fi hrănit familia un an întreg.
E interesant cum de la înălțimea spectaculoaselor vârfuri pietroase se vede pădurea ce părea să acopere lupta pentru existență ce are loc sub canopie. De acolo, de sus, nu vezi vânătorul, nu vezi decât zborul calm al vulturilor/șoimilor, nici nu știi ce cade victimă prădătorului. Întinderile aparent nesfârșite de ape, maschează și ele, sub oglinda lacurilor, peștele cel mare ce îl mănâncă pe cel mic. Astfel, natura disimulează această luptă sub o aparentă armonie, fie sub suprafața lină a lacurilor, fie în adâncurile pădurilor, simulând pacea, liniștea de care noi, orășenii, avem atâta nevoie… Mergem în rezervații să ne simțim iubiți, mângâiați de natură, lăsând în urmă stresul și zgomotul nefiresc al vieții cu ceasul la mână, în ritmurile tehnologiei ce a ajuns să ne mâne de la spate, în ritmuri computerizate…
M-am oprit pe malul apei să las povara grijilor zilnice, să mă încarc de liniștea locului. Interesant că așa cum stăteam cu picioarele în apă, pe un nisip fin ce-mi răcorea tălpile, aud pe cineva ce-și „descărca” frustrările pe malul lacului. Gesticula și povestea oricui dorea să asculte despre serviciul ei, despre cei care o bârfesc, ba chiar împlântă pumnale în spatele colegilor sau le pun piedică, să iasă ei în față. Era exemplul orășanului rănit de viață, dovada deformării permanente sub presiunile zilnice. Deși persoana venise să se relaxeze, era încă încovoiată de stresul pe care-l căra, aducând cu ea gălăgia asurzitoare a oamenilor. Ea continua să fie în stare de alertă, de parcă ar fi fost sub stresul agitației urbane. Mai mult, își expunea public suferința psihică produsă de locul de muncă de care, de fapt, dorea să scape.
Cu picioarele în apă, eu urmăream de departe un loon – un scufundac, rege al lacurilor canadiene, grație staturii sale fără egal. O pasăre care de departe se poate confunda cu o rață, dar a cărei distincție, odată observată, devine evidentă oricui. E îndrăgit într-atât încât imaginea lui e imprimată pe moneda de un dolar canadian, un adevărat simbol al sălbăticiei locale.
Loon-ul patronează apele cristaline ale lacurilor, deși de-abia se zărește, uneori, pe luciul apei. Îi place să stea la distanță de orice, să domine spațiul din jurul lui. În caz că cineva încearcă să se apropie, dispare sub apă, apărând mai târziu în locuri unde nici nu te-ai aștepta. Observasem loon-ul scufundându-se în apă, o scenă memorabilă în sine… dar amintirea extraordinară pe care o păstrez este jocul de lumină și umbră, în care el devenise protagonist, în puterea nopții. Era după furtună, iar luna era plină, enormă, chiar deasupra liniei orizontului, peste pădure, luminată pe cerul întunecat. Razele ei, amplificate de reflecția în oglinda lacului, se răsfrângeau înflăcărând norii din jur. Iar acolo, printre lucirile apei, se afla un loon ce-și cânta singurătatea. Un ton caracteristic, o suită de două-trei note, ce se repetau, semănând cu cele ale unui fluier. Luna, regina nopții, era parte din decor; ea se uita zâmbind la scena aceasta îmbogățită de prezența loon-ului, încununată de cântecul ce adăuga o dimensiune magică peisajului, oricum maiestuos, în pacea de după furtună.
Din cortul nostru de pe marginea lacului, simțeam că eram martorii unei frumuseți extraordinare, ai unui moment ce ne marchează pentru totdeauna. Eram complet deconectați de la ritmul trepidant al lumii moderne, ba chiar ne îngăduiam răgazul să privim, să luăm aminte la cele ce ne înconjoară. Astfel, nu mai eram mânați de la spate nici de meetingul următor, nici de alte urgențe, aici aveam timp să băgăm de seamă ce se petrece în jur. Timpul nu mai era doar echivalentul banilor (parafrazând cunoscutul „time is money”), era cu mult mai prețios.
De fapt, am gândit că imaginea loon-ului în noapte putea fi luată cu noi, la întoarcerea din sălbăticiune, în drum spre oraș, ca o ancoră a acestui moment dar și-n armonia care i se asocia. El putea fi păstrat în buzunarul sufletului, ca medicament necesar în căutarea unui loc tihnit, ce putea fi invocat după revenirea noastră în vuietul junglei moderne. Astfel, amintirea aceasta, precum și a liniștii induse de ea, promitea vindecarea singurătății trăită de fiecare, în mijlocul aglomerațiilor urbane. O șansă de salvare, precum și o iluminare în noaptea rătăcirilor noastre – două note într-un cântec de loon.
Toronto, Canada
Arhiva rubricii My Two Cents de Milena Munteanu
