”Ce este receptarea?” de Nicolae Lotreanu

66
receptare istoric teorie nicolae lotreanu

logo receptare si comunicareDupă cum se ştie, definiţiile unui termen sau altuia sunt, în general, variate şi, mai mult sau mai puţin, condiţionate subiectiv. Ele diferă, de asemenea, şi în funcţie de specificul metodologic al domeniului în care definiţia este cerută sau necesară.

Există însă întotdeauna o intuiţie acceptată spontan care derivă, atât din simţul şi exerciţiul limbii, cât şi din reflecţiile asupra unei problematici. În cazul nostru, receptare înseamnă, pentru oricine şi înainte de toate, primirea şi asimilarea – de către un individ sau grup – a unei unde informaţionale provenite fie din valorificarea experienţelor poprii, fie din contactul nemijlocit cu realitatea (dinamică, prin natura sa) sau mijlocit prin intermediul tradiţiei sau a unor mijloace de un gen sau altul de difuzare, fie prin căutare voluntară – lectură, învățare sau cercetare – a informaţiilor.

Înainte de toate, receptarea este condiţia elementară a oricărei informări. Nimeni nu poate măsura câtă informaţie se pierde ori se difuzează inutil în medii sociale opace, fie din cauza unor stări emoţionale mult prea selective, fie din lipsa mijloacelor culturale de receptare, fie pur şi simplu din indiferenţa îndelung exersată prin rarefierea învăţării ori închiderea într-un orizont invariabil.

Există orientări culturale care conţin piedici adeseori de netrecut în calea oricărei informări. Aşa se explică de ce mai există şi în zilele noastre comunităţi umane care nu au evoluat cu nimic de la nivelul primar al organizării sociale şi se poate chiar presupune că există un prag al autoizolării comunitare dincolo de care orice evoluţie socială devine imposibilă. Învăţarea se limitează în aceste condiţii la reproducerea primară a existenţei comunităţii, iar, în plan cultural, tradiţiile şi mentalităţile celebrează chiar această autoizolare, impunând-o cu mândrie ca o particularitate excepţională a identităţii.

În al doilea rând, receptarea este condiţia primordială a unei comunicări: orice vehicul informaţional rătăceşte inutil în spaţiu dacă nu este receptat şi dacă el nu devine fapt al comunicării. Orice comunicare este deci imposibilă fără trezirea unui interes de receptare – fără receptivitate.

În al treilea rând, învăţarea, care nu înseamnă altceva decât identificarea unor răspunsuri adecvate la orice provocare sau stimul generate de realitate, se bazează pe aceeaşi receptare născută din curiozitate şi care a devenit treptat interesată pentru a aduce un plus de cunoaştere sau bunăstare.

În al patrulea rând, gestionarea vieţii proprii înseamnă, pentru om, receptare continuă de semne, informaţii şi mesaje. De la primele semne – aprinderea focurilor pe înălţimi ori transmiterea la distanţă a diferitelor sunete – până la zvonuri şi de la primele sunete articulate la actualele computere, un sistem dinamic de transmitere şi receptare a constituit unul dintre motoarele evoluţiei societăţilor umane până la cel din lumea noastră, pe care ne place să o considerăm complexă şi eficientă.

Interesant de semnalat ar fi faptul că sociologia receptării s-a născut din interesul pentru receptarea literaturii, primul ei domeniu de studiu şi astăzi cel mai elaborat fiind sociologia literaturii sau sociologia lecturii în general. De unde am putea presupune că interesul pentru receptarea produselor umane directe a fost întotdeauna mai mare decât pentru realitatea exterioară omului.

Trebuie să menţionăm că receptarea este caracteristica prin excelenţă a viului, nu este deci specific umană, ba chiar s-ar putea susţine că multe animale sunt mult mai ”receptive” decât omul, mult mai deschise şi mai ”imprudente” faţă de mediul de existenţă.

Receptarea umană atinge însă la om un grad de complexitate încă, în parte, necercetat suficient şi care implică condiţionări multiple. Condiţionări care, la rându-le, constituie categorii analitice ale domeniului pe care îl abordăm aici. Dintre acestea, cele mai importante sunt:

  • interesul sau deschiderea spre mediul de existenţă, atenţia activată faţă de ceea ce se produce sau se întâmplă în acest mediu;
  • câmpul cognitiv care se exprimă prin nivelul de cunoaştere al subiectului receptării, capacitatea sa de cuprindere, înţelegere şi de prelucrare a informaţiilor receptate;
  • câmpul relaţional, adică întinderea şi multitudinea relaţiilor interindividuale şi sociale în care este cuprins receptorul;
  • câmpul normativ în care este integrat receptorul;
  • nivelul de viaţă sau de trai;
  • mentalitatea.

Privitor la aceasta din urmă, trebuie să precizăm că importanţa ei este maximă, fiind atât un rezultat al receptării (în corelaţie cu alţi factori), cât şi filtrul principal al acesteia, mai important decât nivelul de cunoaştere, sau alte condiţionări.

Este foarte important de reţinut că mentalitatea este poate cel mai puţin cercetat şi cel mai prost înţeles proces psihosocial, deşi mereu este invocat, de cele mai multe ori în sens negativ, de militanţi de o culoare sau alta, principala piedică în calea schimbării sociale şi mai ales în calea afirmării unei ideologii sau alteia. Pentru ei, mentalitatea este o adevărată ”bestie neagră” atunci când vor ”să forţeze cursul istoriei”.

Activiştii comunişti, considerau, de pildă, că ”rămăşiţele mentalităţilor vechii orânduiri” sunt principalele piedici în calea afirmării valorilor comunismului, iar acum când ”vechea orânduire” a redevenit nouă, militanţii săi încriminează aceeaşi eternă piedică – mentalităţile. Iată poate cea mai elocventă pildă cu privire la superficialitatea voluntarismului ideologic!

Este de reţinut pentru moment că mentalităţile se formează la intersecţia receptării individuale cu cea de tip comunitar prin ajustarea aspiraţiilor individuale impusă de valorile care ţin de supravieţuirea comunitară. Aici îşi găsesc izvorul stereotipiile aspiraţionale sau comportamentale, aderenţa necondiţionată la obiceiuri sau cutume comunitare, naţionalismele de orice nuanţă.

La toate aceste condiţionări ale receptării sociale se adaugă, bineînţeles, multiple altele de ordin moral, social, politic sau axiologic impuse de grupul uman căruia îi aparţine receptorul.

Există un câmp atât de variat al receptării sociale încât am putea susţine că fiecare individ sau fiecare grup social receptează fapte, evenimente, informaţii de natură socială în forme proprii. Ceea ce, în bună măsură, este adevărat. În fond, de aici, derivă, în principal particularităţile culturale.

Există însă trăsături comune bine conturate, iar, în lumea modernă, datorită tehnologiilor comunicaţionale actuale, putem identifica chiar o puternică tendinţă de uniformizare, ale cărei efecte sunt greu de evaluat acum.

Dincolo de graniţele naţionale, etnice sau rasiale, care pentru mulţi au devenit anacronice, se afirmă o tendinţă cosmopolită a receptării care va avea ca efect uniformizarea mentalităţilor şi o anumită standardizare a receptării, dincolo de culturile locale care rămân influente şi care conservă, încă, o benefică şi fertilă diversitate umană a cărei dispariţie va avea, probabil, urmări nefaste pentru viitorul oamenilor.

Se observă deja astăzi efectele unor situri de socializare prin internet şi apariţia unui anumit tip de receptor uman cu reacţii uşor previzibile, un comportament standardizat şi un jargon ultratehnicizat. Vom reveni însă cu privire la aceste aspecte ale ”universalizării” informaţiei cu consecinţe de  ”uniformizare” a mentalităţilor.

Să decelăm acum diferenţierile şi specificul receptării generate de factori sociali şi culturali, caracteristici, până în prezent, pentru procesul de organizare şi structurare a modului de existenţă al oamenilor. Un asemenea demers are însă o valabilitate provizorie întrucât acest secol va impune schimbări fundamentale în evoluţia societăţilor umane, mai ales privind tipurile de receptare, mijloacele de diseminare a informaţiilor şi mesajelor sociale şi natura intereselor, individuale sau colective.

Diferențierea care ni se impune priveşte condiţia concretă a omului contemporan. Principalele ipostaze ale vieţii noastre cunoscute până acum sunt: individuală, de grup, comunitară şi societală sau globală. Aceasta din urmă se conturează din ce în ce mai precis de la debutul secolului al XXI-lea. Este normal ca tipurile de receptare socială să se structureze specific în raport cu aceste ipostaze, determinate, înainte de toate, de câmpul social caracteristic şi de dinamica vieţii specifice fiecăreia dintre ele.

Forme de receptare

  • Receptarea la nivel individual are cel mai mare grad de libertate, doar ”constrângerile” interiorizate sau nivelul nemijlocit de viaţă o condiţionează direct, cel puţin în prima ei fază – receptarea propriu-zisă. Aici ponderea calităţilor psihice, cum sunt de pildă curiozitatea sau sensibilitatea faţă de mediul extern, este notabilă. Influenţele relaţionale sunt însă multiple, în mod tradiţional dominând, până la apariţia internetului, constrângerile generate de valorile comunitare cu o puternică tendinţă conservatoare.
  • Receptarea de grup este primul nivel al acestor constrângeri. Fie că este vorba despre grupuri informale, de cele familiare ori de muncă/activitate, acestea îşi pun amprenta asupra receptării, chiar dacă nu în primele sale etape, cel puţin în plan secundar când se produce selecţia informaţiilor sau mesajelor receptate. Apartenenţa la grup şi fidelitatea faţă de acesta marchează evident modurile de receptare, indivizii tinzând spre o anumită omogenizare a receptării, aderând adeseori cu mândrie la valorile-filtru promovate de un grup sau altul.
  • Receptarea comunitară impune pe de o parte cele mai multe constrângeri, iar pe de alta încurajează selectarea informaţiilor sau mesajelor în funcţie de tradiţiile şi valorile caracteristice.

Cel mai mare folos adus oamenilor de viaţa comunitară este conservarea diversităţii, care, în pofida relativei ”sărăcii” genetice constatate de ultimele cercetări privind ADN-ul uman, a constituit o sursă dinamică pentru stimularea reciprocă în evoluţia diferitelor grupuri. În acelaşi timp a fost, de asemenea, o limită în expansiunea câmpului referenţial al receptării, determinând ca aceeaşi informaţie sau mesaj să aibă forme şi semnificaţii diferite de la o comunitate la alta.

Or, vocaţia omului este universalistă, iar actualele procese de globalizare, chiar dacă sunt întâmpinate adesea de neîncredere sau spaime, nu pot şi nu trebuie să fie oprite prin voluntarisme locale sau naţionaliste. Nu trebuie însă să uităm că, în lumea umană, o limită stopează expansiunea omului pe moment, dar concentrează energii mai mari pentru saltul următor.

  • Receptarea societală este vectorul expansiunii receptării mai întâi la scară naţională sau regională şi treptat la scară globală, până la punctul anticipat de McLuhan în care planeta a devenit, evident acum pentru toată lumea, un sat global – umanitatea însăşi afirmându-se ca o comunitate.

În aceste condiţii, toate filtrele receptării tind să-şi lărgească ”porii” până la dispariţie, orice individ, din orice loc de pe această planetă, având acces la orice informaţie, în orice moment. În fond, în aceasta constă esenţa globalizării, dincolo de luptele interesate pentru o situare avantajoasă în acest proces.

Dincolo de înfruntarea pe această planetă a diferitelor forţe sau sisteme sociale, până la urmă ceea ce se numeşte acum ”resursa umană”, adică, totuşi, fiinţa umană, s-a dovedit a fi cea mai importantă. În evoluţia acesteia formarea şi autoformarea au fost vectorii realizărilor în toate domeniile vieţii sociale. Punctul de lansare a fost întotdeauna receptarea. Iar acum, doar nivelul propriu de dezvoltare mentală, susţinut prin educaţie şi instrucţie, şi, în general, calităţile şi defectele receptorilor, o mai pot limita sau deforma.

Receptarea este deci condiţionată şi de calităţile individuale şi experienţele sociale ale receptorilor. Din acest punct de vedere, putem identifica alte tipuri de receptare: pasivă (pozitivistă), activă (negativistă), participativă (critică).

  • Receptarea pasivă constă din înregistrarea informaţiilor sau mesajelor ca atare. Ea implică o atitudine pozitivistă întrucât individul receptează tot ce îl înconjoară ca o realitate obiectivă asupra căreia nu poate avea nici o influenţă. El nu pune nici o clipă sub semnul îndoielii ceea ce se întâmplă ori el receptează. Asemenea tip de receptare este relativ rară, iar dacă nu se datorează unor afecţiuni psihice atunci probabil că este rezultatul unor experienţe sociale dure care au zdruncinat încrederea individului în propriile posibilităţi.
  • Receptarea activă este specifică indivizilor sceptici care aşteaptă confirmări sau dovezi înainte de asimila ceea ce receptează. Mare parte dintre acestea devin negativişti, mai ales dacă informaţii repetate le apar ca neverosimile. Atitudinea negativistă se manifestă îndeosebi în ce priveşte mesajele publicitare într-un mediu comercial în bună măsură anomic, caracteristic acum aşa-ziselor economii emergente. Asemenea receptori schimbă rapid postul de televiziune în momentele publicitare ori opresc sonorul televizorului şi iau o pauză de vizionare.

Atitudinea în cauză, odată instalată, va fi foarte greu de schimbat, ea extinzându-se treptat asupra mai multor domenii ale socialului, cu efecte directe asupra participării politice, eşuând adesea într-un criticism steril.

  • Receptarea participativă este caracteristică receptorilor cu un grad de instruire cel puţin mediu şi care posedă ”instrumentarul” intelectual necesar dezvoltării capacităţii analitice. Ei au o atitudine critică faţă de informaţiile sau mesajele receptate şi le analizează cu discernământ, decelând ceea ce este verosimil şi pozitiv şi fac alegeri comportamentale în raport cu propriile concluzii. Ei devin agenţi importanţi (utili sau ostili) în procesul de diseminare a informaţiilor, iar promotorii inteligenţi, cu respect faţă de deontologie, ţin seama de ei în mod deosebit.

Receptarea se diferenţiază şi după atitudinea imediată a receptorului faţă de câmpul informaţional şi poate fi, astfel, disipativă, cumulativă sau focalizată.

  • Receptarea disipativă este, în general aleatorie şi nu antrenează direct subiectul, trezindu-i doar ocazional interesul. Receptarea nu urmăreşte şi nu selectează informaţii, iar rezultatele acesteia nu produce efecte imediate ci se ”depozitează” în memoria subiectului, actualizându-se doar ca urmare a unui stimul extern survenit din discuţii, întâmplări sau receptarea altor informaţii relevante pentru acesta.

Este ceea ce se întâmplă cu ceea ce numim ”oameni obişnuiţi”, care, prin multiplicarea, diversificarea şi ieftinirea media, plonjează fără voia lor într-un ocean de informaţii care, reţinute fragmentar şi fără a fi prelucrate, sunt vehiculate în actele şi gesturile lor cotidiene şi constituie chiar sursa unor pseudomitologii.

  • Receptarea cumulativă se formează pe baza receptării disipative, prin acumularea de informaţii centrate aleatoriu pe un interes sau altul al subiectului. În acest fel ele devin relevante, iar acumularea lor este urmărită în mod conştient şi uneori chiar sunt valorificate.
  • De aici pornind, receptarea se poate focaliza, constituind domenii prevalente pentru subiect. În acelaşi timp însă putem vorbi despre receptare focalizată şi în cazul în care intenţia de a studia ceva o generează şi o întreţine constant.

Ar fi interesant de semnalat, de asemenea, un tip de receptare foarte răspândit, pe care este greu să-l integrăm într-o tipologie, generat de ceea ce unii autori numesc ”factorul Lemming”. Oamenii, cărora le este caracteristic acest tip de receptare, „citesc ceva şi cred. Prietenii le spun ceva şi ei cred, de asemenea. Această credulitate excesivă îi mână pe oameni să se precipite în masă de la o Nouă Eră la alta în căutare de răspunsuri şi să înoate în marea unei perpetue nehotărâri.” (Eric Pearl, The recognition).

Iată o armată pregătită pentru mari reforme, dar şi o victimă potenţială a unor la fel de mari şarlatanii!

Dinamica receptării

Receptarea a evoluat, începând de la jumătatea secolului trecut, într-o dinamică din ce în ce mai accelerată. Distanţa parcursă a fost de la ziar – acea foaie zilnică pe care oamenii au început să o folosească pentru anunţuri şi ştiri utilitare – la comunicarea interactivă într-un ciberspaţiu în care oricine, oricând, găseşte, instantaneu, informaţii cel puţin parţiale despre orice subiect.

Cum se exprimă profeţii audiovizualului, acum oricine are acces la oricine şi la orice, oricând, oriunde şi oricum. Şi aceasta, graţie noilor media încă în evoluţie accelerată.

Există entuziaşti care cred chiar că toate tarele umane vor putea fi eradicate printr-o comunicare interactivă atotcuprinzătoare. Ei sunt agenţii neobosiţi a ceea ce omenirea a numit cu deplină încredere progres, dar efectele acestuia nu au fost întotdeauna cele dorite, ceea ce întreţine în continuare un scepticism sănătos.

Sunt tot mai mulţi cei care îşi dau seama că progresul se produce printr-o dialectică subtilă progresiv-regresiv şi că tendinţele conservatoare contribuie la o selecţie benefică a liniilor cu adevărat viguroase ale progresului.

Întrebarea dacă explozia mass-media reprezintă o ameninţare sau o şansă pentru diversitatea şi policromia socială încă nu şi-a găsit un răspuns definitiv.

Nicolae Lotreanu, doctor în filosofieAutor al cărților”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.

Vezi: ”Receptare și comunicare” de Nicolae Lotreanu, o nouă rubrică pe site-ul Leviathan.ro

Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.